11.11.2009

To be remembered

" IF I HAD MY CHILD TO RAISE ALL OVER AGAIN

If I had my child to raise all over again,

I’d finger-paint more and point the finger less.

I’d do less correcting and more connecting.

I’d take my eyes off my watch, and watch with my eyes.

I would care to know less and know to care more.

I’d take more hikes and fly more kites.

I’d stop playing serious, and seriously play.

I’d run through more fields and gaze at more stars.

I’d do more hugging and less tugging.

I would be firm less often, and affirm much more.

I’d build self-esteem first, and the house later.

I’d teach less about the love of power,

And more about the power of love."


(Diane Loomans)

08.11.2009

Lada

Cred ca era o Lada, nu-s foarte-foarte sigura. Mica, alba, patratoasa si zgomotoasa, se grabea pe strada cu prioritate, cu farurile rotunde aprinse. Aproape ca striga din toate tablele "Dadeti-va ca viiiin!!":)
Era condusa de un batrin lung, lung, ce sta usor incovoiat la volan si tot atinge tavanul cu virful crestetului. Are o barba mare, alba si foarte stufoasa, ale carei fire parca vor sa fuga care-ncotro. Si niste ochelari mari si rotunzi,de dupa care se vede o pereche de ochi uriasi, parca si mai rotunzi. M-am trezit asteptindu-ma sa faca "Buhuhuuu" la mine.
Daca il cunoasteti, spuneti-i ca are o admiratoare. Ne-secreta. Si ca mi-au fost tare dragi, el si Laditza lui.

Quatro ruote

Am ajuns azi pina in fata, pe soseaua prin padurea inca aramie, cu reflexii galbene, verzi, portocalii, maronii, rosietice, in care se jucau razele de soare.
Era liniste, Pisilinca dormea.
Si cald, cum nu credeam sa mai fie toamna asta.
Si am plins. Pe ascuns. Pentru lucruri care au fost.

Cifrat

A plouat putin. Putin de tot, sa nu se plictiseasca Pisilinca. Adevarul e ca ar fi trebuit sa ploua inca de acum citeva zile, dar din nu se stie ce motiv, nu s-a putut.
S-a mai spalat putin din noroi. Dar aleile sint inca minjite, posomorite, intunecate; parca norii josi si grei care au apasat orasul si-ar fi intiparit forma lipicioasa si umeda peste tot. Pentru totdeauna. Desi goniti, urmele lor se vor vedea chiar in cel mai vesel soare de primavara, in cel mai jucaus vinticel sprintar. Cintecul mierlei ii va pomeni zi de zi. A neuitare.
Se vor aduna iar. Si iar. Si daca ar fi ca Ceasornicarul sa intoarca putin limbile Orologiului inapoi, nimic nu s-ar schimba. Dreptatea e de partea norilor: sufletele trebuie udate.
Nici macar melcii nu si-au mai intins cornitele. E frig.
Ploaie fara curcubeu.

Torturati-l pe artist

Este titlul unei cartulii publicata de editura Humanitas acum ceva timp cred (nu prea mult, poate un an). Mi-a fost imprumutata de catre L., care mi-a recomandat-o drept o lectura usoara; exact ce imi trebuie, eu citind cartile cu jumatatea de pagina in ultima vreme, din lipsa de timp.
Este intr-adevar o lectura usoara; usor de parcurs, poate putin neplacut este faptul ca intriga tesuta de prin pagina 2 nu sufera nici o rasturnare de situatie. Cam stii la ce sa te astepti, pina la ultimele 10 pagini, cind personajele incep sa galopeze intr-un ritm total necaracteristic lor pina atunci.
In mare, despre ce e vorba: intr-o societate dresata sa accepte divertisment de slaba calitate, muzica proasta, o totala lipsa de finete si de talent creator, cineva isi propune sa creasca tineri artisti care sa contribuie la ridicarea nivelului cultural al maselor . Cineva-ul asta porneste de la premisa ca, daca toti marii artisti ai lumii, au avut fantomele lor care i-au bintuit, au trait vieti mizere, pline de chinuri si privatiuni, inseamna ca talentul creator nu se poate manifesta, nu poate inflori si evolua decit ca o consecinta a unor experiente de viata dureroase. Asadar, artistul nostru are linga el un impresar care ii va inscena dezamagiri, pierderi, esecuri, pentru a-l stimula sa scrie.
Cartea e interesanta si v-o recomand. Nu chiar din suflet, dar ca pe o lectura de duminica dimineata la cafea.

Fila de jurnal

Politica strutului nu functioneaza.
Nici incercarea de a bagateliza viata insasi, pentru a pastra o stare de optimism continua.
Ma simt uneori ca un drogat caruia i s-au refuzat momentele de euforie.
Doar ca sint un caz grav, invatasem ca starea mea perpetua este una euforica.

Nu ma intelegeti gresit; toti avem ups and downs-urile noastre, si le aveam si eu pe ale mele, euforia asta nu insemna ca pluteam pe norisori roz 24/7. Era cu totul altceva. Ma rog, asta nu mai conteaza. Important e fie sa imi primesc doza, fie sa depasesc perioada de sevraj.

Cred cu tarie in puterea propriei minti de a actiona asemeni stupefiantelor. Nu ma refer aici la capacitatea de a filtra doar informatia care ii convine, la "orbirea" temporara a indragostitilor pentru care nu exista sosete si bigudiuri, ci doar buze rosii ca singele si ochi mari sub clar de luna. Din contra, mereu am privit cu umor partea asta a convietuirii cu partenerul, inca de pe vremea cind partenerul era un proiect de viitor.
Ma refer la cum mintea, dependenta, ii sopteste prietenului Jimminy "Ei, si ce daca? A trecut... Oricum ce-a fost a fost... Nu mai poti schimba nimic din ce s-a petrecut".Si alte variatiuni pe aceeasi tema. Care tema? Compromisul?
Nu.Conform DEX-ului, una dintre definitiile cuvintului este: COMPROMÍS1, compromisuri, s.n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis.
Intelegere.
Reciprocitate.
Viata poate fi un sir de compromisuri, dar nu un sir de renuntari. Compromisul este drumeagul catre Cararea Galbena; renuntarea este drumul ala spre iad, ala pavat cu intentii bune. Chiar voluntara, facuta cu bucuria de a iubi neconditionat, renuntarea costa. Ce? Identitatea.
Nu pot renunta la mine pe de-a-ntregul. Daca asta este pretul, e prea scump. Prefer sa cred ca nu mi se va cere asta. Chiar daca sa ma pastrez doare.
Da, eu eram aia care visa in culori.
Doare si uitarea. Minimizarea. Bagatelizarea.
Mortii se pling in tihna. Indelung.

07.11.2009

Sa revenim la Pisilinca

Pisilinca e fetita mare de-acum. Vorba vine, e mai mare decit era pentru ca acum 2 zile a implinit 8 luni.
La 8 luni sta in fundulet cit vrea ea si se joaca tare cumintica. Ii plac desigur obiectele noi care trebuie studiate, si e in faza in care pare sa o intereseze mai mult textura lor decit culoarea si gustul. A, si pe cit se poate, sa zornaie. Nu prea tare, ca nu-i plac zgomotele puternice.
Este din ce in ce mai putin dispusa sa stea pe spate - sau pe burta - in patutul ei, ceea ce desigur imi face viata cam grea. Din pacate nu e dispusa nici sa isi faca in sfirsit curaj sa se ridice absolut singura. Nu ca nu poate, dar cind e sa se ridice vrea musai sa se traga de un deget. Daca ii dai doua insa, le prinde bine si hop in picioare.
In picioare reuseste sa stea cam un minut daca o pacalesc sa se sprijine de canapea. Doar ca ei nu-i place canapeaua, ea o vrea pe mami. Si odata pe miinile lui mami, incepe sa faca pasi. Amuzant e cind se grabeste si alearga cu amindoua picioarele odata.
A inceput sa aiba un pic mai multa rabdare si sa para ca iti acorda interes atunci cind ii vorbesti.
Stie sa se joace tare frumos cucu-bau, dar prefera fie sa jucam noi doua, fie sa joace cu altcineva, dar de la mine din brate.
Si de ieri a inceput sa povesteasca. Doua zile de ma-ma-ma-ma-ma au avut ca rezultat un fel de bla-ba-bla-ba-ba pe care insa il spune asa de frumos incit e mai bun decit ma-ma. Care o sa vina si el. Nu stiu care dintre noi doua este mai fericita cind face asa, oricum si ei ii place, ca il biziie toata ziua.
Si ne mai laudam, dar intr-un alt episod.

Optimism

Femeia statea pe un scaun inalt de bar, cu coatele sprijinite de tablia de lemn, si se privea ginditor in oglinda din spatele sticlelor pe jumatate goala. Parea multumita de sine, parul negru tuns scurt se asezase din proprie initiativa mai bine ca de obicei, iar ochii intens rimelati din spatele ochelarilor cu rama dreptunghiulara, neagra, erau de acelasi albastru intens pe care il iubea.
Sorbea cu inghitituri rare dintr-un pahar transparent, fara picior, in care un rest de cub de gheata plutea nestingherit. Muzica era placuta, un rock batrinesc care nu incerca sa acopere zumzetul celor citeva voci din local.
Pe scaunul din stinga, la fel de liber ca si celelalte, se aseza cu o miscare hotarita un barbat de vreo 30 de ani. Facu semn barmanului si isi lua o bere, din care bau jumatate cu o singura inclinare a capului. Aseza sticla la loc pe bar cu un zgomot care o facu sa tresara usor, isi privi miinile, si le sterse de blugii uzati si se intoarse spre ea.
- Buna seara.
Femeia ii arunca o privire indiferenta. Expresia sa deveni brusc plictisita cind observa bandana rosie innodata aparent neglijent la gitul gros al celui care parea ca are de gind sa ii intrerupa serile linistite petrecute in fiecare zi de joi in acelasi loc, pe acelasi scaun. Un alt papagal care se viseaza cowboy autentic, motociclist suparat pe viata sau cautator de diamante. Cel mai probabil un barbat inca pusti, plictisit de prietena de acasa care isi petrecea timpul pictindu-si unghiile de la picioare in timp ce sporovaia cu partenerele de shopping despre tendintele in moda toamna-iarna, care iesise in cautare de aventura si a carui saptamina ar fi devenit brusc mai buna dupa ce ar fi reusit sa agate pe cineva, macar pentru un pahar de vorba. Fara sa-i raspunda, se intoarse spre oglinda din fata ei si sorbi tacticos din paharul inca plin.
- Singurica?
Se uri brusc, blestemindu-si rapiditatea de reactie a inimii care sarise din loc, desi de ani de zile o tot dresa sa stea potolita si sa-si vada de tic-tac-ul ei monoton si datator de viata. Evident mai avea de lucrat la capitolul autocontrol, fapt enervant in sine, devenit insa cu atit mai iritant cu cit placerea iesirilor in oras din fiecare joi consta tocmai in aceasta izolare.
Nu iesea in baruri in nici o alta seara a saptaminii. Iubea serile de joi pentru ca erau o promisiune a week-end-ului care se apropia, pentru linistea lor, pentru mesele goale care aveau sa se umple in noptile urmatoare. Pentru ca joia era unicul tribut pe care si-l permitea, adus vremurilor de odinioara, era unica amintire despre amintiri. Pentru ca joia era lasata in pace sa isi bea paharul de tarie si sa-si macine gindurile, fiind in acelasi timp singura alaturi de alti singuratici. Singuratici betivi, sau tristi, sau plictisiti de meciurile de la televizor, care hotarau intr-un impuls de moment sa isi imparta singuratatea in mutenia din incaperea mare in care se intrezareau primii valatuci de fum de tigara.
Si iata ca dupa mai bine de un an in care micul tabiet pe care barmanul i-l deprinsese atit de bine incit ii lasa impresia ca ii pastreaza special acel scaun si ca are paharul ei gata pregatit sub tejghea, se gasea un ciudat, un infumurat, un caraghios, sa incerce sa intre in vorba cu ea. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, dupa acel salut de seara caruia la o adica nu ar fi avut ce-i reprosa, si cu care se astepta sa se fi incheiat incercarile de a stabili un dialog - privirea aceea a ei, sictirita, reusea sa le opreasca bautura in git si unor barbati mai experimentati decit juniorul ala - a urmat nimic altceva decit intrebarea smechereasca pe care stia exact de cind n-o mai auzise.

Se trezi purtata cu ani in urma, pe vremea cind inca ii placea sa joace si sa se joace, cind intrebarea aceea ii fusese adresata in gluma, pe tonul potrivit, de omul potrivit, si o facuse sa rida din toata inima. De cind nu mai risese oare asa de zgomotos, de plin, de fara griji? De ani de zile risul ei era retinut, era mai degraba un zimbet amabil, pe care colegii i-l stiau; invatasera ca ea nu ride niciodata.
Singurica?
Da, fusese o vreme cind copilarea la o virsta nepermisa, cind pastra intacte visurile de la saisprezece ani, cind cauta adrenalina si credea intr-o viata pe care alegerile potrivite o pot face perfecta. Cind visa in culori, sorta gunoiul crezind ca asta va salva planeta, credea in libertate dar ii placea sa fie legata. Cind oamenii erau cu totii buni si sinceri, cel mai rivnit mijloc de locomotie era motocicleta iar coditele erau marca ei hippie. Cind mai credea ca artistii din concerte sint autentici si nu ii sarea in ochi, urlind, strategia de marketing. Cind cinismul - sau realismul - erau cei mai mari dusmani. Vroia sa inoate alaturi de delfini, sa urmareasca elefanti, sa salveze tigri.
Singurica?

Nu ar fi vrut sa raspunda, nu vroia sa lege cunostinte tocmai atunci, tocmai joia seara, singurul moment al ei din toata saptamina. In nici un caz nu vroia sa dea apa la moara unui individ care parea sa vrea sa ii toace nervii dindu-i ocol cu replici de filme rasuflate, insistent in speranta lui de a o vedea in pat. Goala. La ea acasa, daca s-ar putea.
Dar cuvintul ala ii facuse inima sa tresara, si acum nu reusea sa o potoleasca. Si se gindea ca daca va accepta sa schimbe citeva cuvinte cu necunoscutul de linga ea, amintirile de altadata nu se vor mai imbulzi iar, mintea sa va evada din benzinaria in fata careia astepta cu geaca de piele neagra si cu bocanci.
Atunci nu parea sa fie singura.
Asa ca inspira adinc si se intoarse din nou catre el.
- Asa se pare.
Replica rostita pe un ton indiferent parea sa il fi descumpanit. Poate ca pina la urma nu era asa de rau cum crezuse, poate ca era doar un alt singuratic care inca nu invatase codul bunelor maniere din lumea celor care vor sa fie singuri chiar si cind se afla intr-o mare de oameni, daramite cind aleg un bar gol pentru a bea un pahar. Privind lucrurile din aceasta noua perspectiva, aproape ca o apuca mila. Inca isi amintea de vremurile cind abia incepuse sa iasa singura, doar ca sa scape de peretii strimti ai casei pustii care o sufocau. Se sufoca si afara, in piata plina de oameni, dar parca era mai suportabil sa stii ca exista viata si dincolo de gindurile tale, de sperantele naruite, de neincrederea pe care o deprinsese asa de bine incit devenise parte organica a fiintei sale.
- Nu e cel mai rau lucru care ti se poate intimpla, continua ea, facind pentru prima oara, intr-un an jumate, semn barmanului sa ii aduca un al doilea pahar. Din contra. E un pic mai greu pina scapi de rutina traiului in comun cu care esti invatat din fasa, si ajungi sa constati ca iti esti cel mai bun prieten.
Astepta o replica din partea lui, dar singurele lui gesturi fura indreptate tot catre barman, care impinse spre el inca o sticla de bere, aburita. Tacerea asta o descumpanea inca o data. Se astepta la orice altceva din partea lui, nu la privirea plina de interes platonic pe care i-o arunca. O astepta sa continue, si ea continua, cumva impotriva propriei dorinte.
- Singuratatea in doi e mai grea. Si e mai raspindita decit traiul in comun, decit casatoriile si divorturile la un loc.
La dracu, nu avea de gind sa dea nimanui lectii. Si cu siguranta nu avea de gind nici sa-si spuna povestea vietii, nici sa-l ia acasa sa-l reguleze. Scotoci in geanta dupa portofel si lasa banii pe tejghea, multumind cu o miscare scurta din cap.
- Daca ar fi sa o iau de la capat, as alege tot singuratatea de una singura. Dar nu opta pentru un motan ca tovaras de apartament decit daca esti foarte sigur ca asta iti doresti.
Se ridica si isi lua haina. Fara a mai spune nici o vorba in plus, se intoarse si porni catre iesire. O opri insa vocea:
- O pisica e macar la fel de buna.
La dracu. La dracu, la dracu, la dracu. Nu, nu avea de gind sa o ia de la capat. Nu cu un barbat cu mai bine de 10 ani mai tinar decit ea. La dracu, de fapt nici nu conta ca e mai tinar, mai batrin, mai intelept, mai amuzant, mai, mai, mai. Nu avea de gind sa o ia de la capat cu nimeni, niciodata. Nici macar cu un singuratic care isi impartea noptile cu o pisica.
Se intoarse totusi si ii zimbi, apoi iesi in ninsoarea de ianuarie.
Barbatul arunca pe tejghea o bancnota, insfaca haina si goni in viscol lasind usa deschisa in urma sa.

06.11.2009

Sensuri

Stiu ca am auzit de mult timp, multa lume, vorbind despre sens. Sa faci ca viata ta sa aiba un sens. Sa gasesti un sens vietii tale. Sa-i dai sens.
Vietile tuturor au un sens. De cele mai multe ori ascuns. Fie pentru ca nu l-a cautat nimeni, fie pentru ca se pierde intr-o tesatura uriasa de sensuri care se conditioneaza reciproc pentru a genera "un lucru mare".
Probabil ca vietile noastre au cu totul alt sens decit cel pe care vrem noi sa il vedem. Sau pe care il visam, sau la care speram, sau intru care ne straduim.
Cu siguranta ceea ce proiectam in viitor ca sens al propriei vieti se schimba in timp. Odata cu aspiratiile proprii, cu prioritatile, sperantele, pretentiile. Nu cred ca e gresit, dar cred ca putina stabilitate si perseverenta in privinta asta nu strica. Decit daca devine patologica.
Ca si in cazul multor altora, am dat de-a lungul timpului diverse sensuri existentei mele. Multe dintre ele raportate la cei din jur, pentru ca in final, oricit de egoisti sau de egocentrici am fi, cu totii vrem sa raminem un nume, un gest, o vorba in memoria colectiva, lucru care nu e posibil decit facind ceva pentru ceilalti. Avind o semnificatie in viata lor, atingind cu un virf de aripa de fluture propriile lor sensuri de-a trai.
Nu mi s-a parut niciodata ca m-as fi nascut degeaba. Nu putem influenta cu totii in mod decisiv istoria, arta, omenirea, dar ne putem aduce obolul la mai binele micului univers in care ne ducem existenta.
Am navigat printre multe sensuri ale vietii mele. Mi-am proiectat viitorul in multe feluri. Poate prea multe. Cu siguranta prea multe pentru a ajunge sa stralucesc intr-un domeniu. Am gresit de multe ori in semnificatiile pe care le-am acordat unor coincidente, lasindu-le sa imi ghideze pentru o perioada aspiratiile.
M-am pierdut de multe ori pe drum, dar am reusit sa ma regasesc. Nu au fost caderi, au fost...evadari in decor. M-am jucat, am mirosit floricelele si in cele din urma m-am intors la Cararea mea.
Schimbind sensuri dupa sensuri, am ajuns azi aici. Si am descoperit cu uimire ca cel mai important, mai autentic sens al unei vieti obisnuite este Pisilinca.
Fara a o impovara cu asta, Pisilinca ma defineste. Fiinta ei este rezultatul loteriei la care au participat, in procent de 50%, genele mele. Parte din ceea ce va deveni ea este rezultatul micilor gesturi sau vorbe pe care i le spun. Azi pot fi fiica, miine orfana. Pot fi sotie, miine pot deveni fosta sotie. Pot fi azi medic, miine gunoier. Ceea ce nu se va schimba niciodata, niciodata, este faptul ca sint mama ei. Pot pierde orice, pot alege sa ma despart de orice, pot renunta la orice, singurul lucru care nu se va schimba va fi statutul meu de mama a ei.
Dupa ce m-am lasat ani de zile definita de altii, de societate, de prieteni, de iubiti, de colegi, de superiori, de standarde si pretentii, de compromisuri si norme, am descoperit ca de fapt, singurul lucru care ma defineste este ea.
Si mi-am gasit echilibrul si linistea.

Unde se duc berzele, cind se duc?

Unde se duce increderea, cind se duce?

Alte vorbe

Chiar azi m-am intrebat de ce vorbele uneori nespuse dor mai tare decit gindurile, supararile, temerile sau amaraciunea care se afla in spatele lor.
Azi am suparat pe cineva care se pregatea sa ma supere. Stiu ca suna anapoda, e o chestie care tine de felul in care se aranjeaza evenimentele pe axa timpului. Ideea e ca persoana asta a planificat ceva ce stia ca m-ar deranja, apoi s-a dovedit deranjata de deranjul meu, care nici macar nu a fost exprimat verbal sau prin vreo schimbare de comportament.
De ce sa iti planifici ceva care va necaji pe cineva? Din cauza unei scari de valori diferite.
De ce sa iti cenzurezi cuvintele sau comportamentul? Pentru ca oricum nu ar schimba nimic.
De ce daca alegi sa te cenzurezi, nu o faci temeinic, "de tot", cum spun copiii? Pentru ca sufletul iti striga "Ti-am zis eu!", referindu-se la o promisiune facuta nu demult, pe care ai spus atunci ca nu poti sa o crezi oricit ai vrea.

Dupa cum se vede, toate intrebarile au raspuns.

Eu as mai avea intrebari, dar nu vreau sa le rostesc. Sa le scriu. Sa caut raspunsuri la ele. Adopt profitabila politica a strutului. Cineva din afara ar spune ca tot universul e alcatuit din nuante de gri. Eu vreau sa traiesc in culori, si alaturi de culori trebuie sa existe si non-culori. Alb si negru. Asadar pentru mine griul nu exista. Exista alb. Si negru. Nu e o mentalitate prea comoda, recunosc. Mai ales cind nu reusesc sa intrezaresc albul din negru. Nu mi se intimpla prea des, dar mi se intimpla. Mai ales ca o singura portie de negru este deja "prea des". Dar asta se pare ca e pretul culorilor pe care le cer in viata mea.

Tin insa sa nu uit, mi se pare esential sa memorezi culorile din propria viata, pentru ca la sfirsit trebuie sa tragi linie, sa faci un bilant. Pe plus sau pe minus. In viata nu exista semnul egal, eu nu cred in el.

Pacat de vorbele nerostite, de gindurile pastrate ascunse, de amalgamul de sentimente cenzurat.

04.11.2009

Uitare

"Uitare humanum est", zice adaptarea inteleapta a unei vorbe din batrini. Ma rog, nu chiar din batrini, ca decedata si-nu-chiar-ingropata limba latina nu prea se potriveste cu imaginea mosneagului impovarat de ani, sprijinindu-si mina obosita in toiag, si recitind cu ochi luminosi adevaruri universal valabile.
Ma rog.
Uitare humanum est, pentru ca asa e construit creierul nostru, sa uite, ca sa nu se scurtcircuiteze. Mie imi da impresia ca in afara de a uita amanunte lipsite de importanta pentru posesor, petrecute acu 100 de ani, creierele noastre uita mai ales sentimente. Senzatii. Mai ales pe cele negative.
Cam asa cum am uitat eu deja senzatia pe care o ai cind dormi 3 ore din 24, si alea intrerupte, si in rest legeni disperata un botz cu ochi mari care se incovoaie din pricina durerilor de burtica. Adica neuronii mei isi amintesc ca era greu, ca eram obosita, sfirsita, ca-mi era mila, dar intensitatea sentimentelor de atunci este bine ingropata - uitata as zice eu - si nu o voi regasi decit daca o fi sa mai trec vreodata prin asta. Mai bine nu.
Ce mai uitam?
Pai mai uitam din neplacerile si tristetile pe care le producem celor dragi. Fie involuntar, fie pentru ca "o sa ma ierte", fie pentru ca intr-un moment de ispita egoista ne punem pe primul loc, ridicind din umeri ca "o sa treaca si asta".
Cel mai probabil, cele mai des uitate sint promisiunile facute in momente in care ne simtim strinsi cu usa. Promisiuni in care nu credem inca din momentul in care le rostim. Cam cum i-am promis eu mamei ca n-o sa ma mai intilnesc cu actualul meu sot (cindva, demult, cind Motanu-Sef de azi era departe tare de a deveni Motan-Sef). Sau promisiuni pe care le facem dorindu-ne sa fim capabili sa le respectam, desi in adincul mintii, undeva, Jimminy cricaie deja ca "Stii ca o sa faci tot cum vrei tu". Cam ca atunci cind i-am promis mamei ca n-o sa mai fumez, imediat dupa ce mi-a gasit pachetul de tigari si bricheta cu inimioara in geanta. Sau chiar promisiuni facute cu inima curata, cu regret sincer pentru tristetea pricinuita, de care insa "uitam" atunci cind e convenabil.

Uitam intimplari haioase de prin lungii ani de scoala, si le redescoperim cu mirarea si bucuria copilului in dimineata de Craciun atunci cind, la o intilnire de socializare la cafea, ne revedem fata in fata cu protagonistii lor.
Uitam filme care ne-au atins sufletul, incit ne putem bucura si putem inghiti nodul din git atunci cind dam peste ele intimplator, intr-o seara cind tocmai bombaneam ca nu e nimic bun la televizor.
Uitam carti pe care le-am citit cu sufletul la gura, si ne trezim pusi in situatia de a recomanda calduros un titlu sau un autor, fara a fi in stare sa precizam si despre ce era vorba in istorisirea cu pricina.
Uitam usurina si naturaletea cu care vorbeam odinioara o limba straina si ne simtim stinjeniti cind, desi ne credeam stapini pe vocabularul nostru, sintem pusi in situatia de a articula o fraza in care nu mai avem nici cea mai vaga idee care e cuvintul care denumeste un obiect banal, care sigur se afla undeva pe primele 5 pagini ale manualului ilustrat pentru incepatori.
Uitam cum iubeam la inceputuri si cum ne simteam cind eram multumiti sa respiram acelasi aer cu subiectul pasiunii noastre.
Mergem pina acolo incit uitam sa zimbim doar pentru ca e soare, sa ridem doar pentru ca ne-am udat pantofii cu aceeasi stingacie cu care ne umpleam adidasii masura 18 cu apa spre disperarea bunicilor grijulii, uitam sa ne punem pentru trei secunde in locul celor mai necajiti ca noi, preocupati fiind sa ii injuram pe cei care pleaca in vacanta cu avionul personal.
Uitam grija fata de cuibul fragil cu oua de gugustiuc din dreptul geamului, care ne macina anul trecut in zilele cu vint puternic, si injuram perechea de pasari cenusii care ne deranjeaza diminetile de duminica anul acesta.
Voi ce uitati?

Manifest

Unii cer respect. Pardon, Respect. Asa, in general, pentru ca sintem oameni.
Mi se pare riscant sa ceri ceva asa...abstract, care nu stii unde incepe si cu ce se termina. Plus ca o vorba inteleapta zice ca respectul nu se cere, se cistiga - si asta a simtit-o pe propria piele oricine a avut privilegiul de a tine o "prelegere" in fata a macar 2 oameni, dar nu de la egal la egal ci din postura "profesorului", care eventual prezinta niste treburi cu inalt potential "plictisogen".

Asa deci, ziceam ca nu as iesi in piata publica sa agit pumnii si sa pretind respect.
Manifestul meu e mai simplu. Banal. Din "pacate" afecteaza o mare parte a populatiei, moment in care intervine replica geniala "...da' multi!" (da, in loc de puncte-puncte era "prosti").
Manifestul meu ar putea afecta comertul liber. Si pe cel la negru.
Ar putea ameliora problema poluarii fonice de care ne plingem.
Ar putea reduce incasarile stomatologilor.
Ar furniza mai mult nutret vacutelor.
Ar contribui in bine la pastrarea unui aspect civilizat al strazilor si parcurilor si scarilor de bloc.
Ar elimina de pe lunga lista "Nu-i frumos sa..." pe care i-o pregatesc fiica-mii macar un "articol".
Ar obliga la citirea unui ziar, a unei reviste, a unei carti, la schimbat amabilitati cu cel de alaturi, la putina meditatie sau introspectie, la trecerea in revista a maruntelor realizari de peste zi sau a indatoririlor zilei urmatoare, la privitul pisicilor vagaboande, al vrabiilor care fac baie in praf, al gugustiucilor ciugulind firimituri de pufuleti, a frunzelor miscate de vint din putinii copaci ramasi in picioare.
Ar stimula imaginatia atit de necesara pentru a raspunde de ce-urilor copilariei altfel decit cu bine-cunoascutele clisee "O sa afli cind o sa fii mare", "Intreaba-l/o pe taica-tu/maica-ta", "De-aia", "Ca asa vrea Dumnezeu".

Da, manifestul meu e impotriva semintelor. Acesti bebelusi ai lumii vegetale s-au transformat inunui dintre cei mai aprigi dusmani ai mei. Ma asurzeste zgomotul semintelor sparte in dinti, ma scirbesc cojile imbibate de saliva scuipate pe jos pina alcatuiesc un covor uniform si cleios care ascunde asfaltul, ma sperie privirea timpa si goala a celor care repeta mecanic aceleasi gesturi: fosnetul pungii, scrisnetul cojilor, limba retrasa repede dintre buze pentru a propulsa resturile dincolo de genunchii usor desfacuti. Doamnele, cind abia desfac punga, nu scuipa; ele scot cojile din gura cu doua sau trei degete si le arunca pe jos; dupa un sfert de kil de seminte le oboseste mina si nu se mai straduiesc, adoptind metoda mai rapida si mai eficienta si pur masculina. Imbibata de testosteron. Si de sudoare nespalata.
Ma fascineaza ca vad oameni la costum facind asta. Ma fascineaza cum se maninca semintele vindute de tiganci ce jeg sub unghii. Cind eram mica, cineva a vrut sa-mi taie orice avint de a minca seminte (nu se gaseau la punga, ca acum) si mi-a spus ca tigancile le sareaza pisindu-se pe ele. Nu incetez sa ma mir cu cita nonsalanta se ridica de pe banca si pleaca linistit cite un consumator de seminte, dupa ce arunca intr-un gest natural punga goala pe jos, pe resturile lasate in urma.

Deci da. Cer ca mincatul de seminte in spatiile publice sa fie scos in afara legii. Sa fie permis doar in propriul apartament, unde oamenii tind sa fie civilizati si sa scuipe intr-o farfurie.

31.10.2009

Vorbe

Imi cer scuze anticipat pentru aceasta postare.

Dupa cum v-ati prins probabil din postarea "de-acum doua dati", o prietena virtuala din gashca noastra de prietene virtuale a pierdut o sarcina. A pierdut-o la 13 saptamini, dar destul de tirziu ca sa stie ca ar fi trebuit sa aiba o fetita.
Este vorba despre aceeasi prietena virtuala care acum 9 luni a pierdut o fetita din perechea de gemene care s-au nascut prematur. Si da, sotul ei a trecut prin niste momente cumplite, in care putea sa il piarda si in urma carora nu stie inca in ce masura sotul ei mai este...sotul ei, cel pe care l-a cunoscut acum niste ani.

Prietena asta a aflat tirziu ca este gravida, pentru ca a fost unul din rarele (statistic) cazuri in care a "beneficiat" de o menstruatie peste sarcina. Nestiind de "simburel", cum il alinta, a luat in prima luna de sarcina niscai medicamente; este irelevant despre ce medicamente este vorba, stiu insa ca in prospectul unora scria ca nu se recomanda a se administra pe perioada sarcinii. Ingrijorata din cauza asta, isi propusese sa faca o amniocenteza ca sa afle daca "simburelul" (care ajunsese intre timp cit o "lime") este ok.
Pentru ca afirmase deja ca orice-ar fi, ea nu poate sa intrerupa sarcina, i-am spus ca in locul ei nu as face nici amniocenteza, nici biopsie de vilozitati corionice, pentru ca interventiile presupun un risc (oarecare) de avort, si ca eu, personal, nu mi-as putea asuma riscul (sau vina) sa se intimple ceva rau. Cu atit mai mult cu cit a spus ca orice-ar fi, nu va renunta la copil.

Grupul a primit vestea cu bucurie si caldura, ea a primit incurajari ca totul va fi bine, si am "aderat" si eu la aceasta efervescenta generala. Eram asemeni unui stol de vrabii gurese intr-o zi insorita de sfirsit de iarna.

La doar citeva zile dupa ce se hotarise sa nu riste interventiile cu scop de diagnostic, ghinionul (soarta, Dumnezeu) a decis: "simburelul" a plecat pe drumul sau, cu doar o zi inaintea datei la care isi comemoreaza cealalta fetita pierduta.

Pe mine vestea asta m-a dat peste cap. Nu stiu cit poate un om sa indure, dar mi se pare ca pentru ea este deja prea mult. Nu stiu ce se spune in astfel de momente, nu stiu ce reactie ar putea consola in vreun fel mama a doi ingeri, plecati unul dupa altul in mai putin de un an. M-am ferit sa i-o spun, dar banuiesc ca i-au spus-o medicii, probabil Maria Alexandra (cum ar fi trebuit sa o cheme) suferea de leziuni grave, si Natura a decis cum stie Ea mai bine. Slaba consolare pentru ea, este genul de "diagnostic" care trebuie insa sa vina din partea unui medic, nu din partea unei prietene virtuale.

Ce m-a scos din minti mai mult decit orice altceva, au fost niste incurajari pe care eu le-am perceput ca fiind din ciclul "Lasa mama, esti tinara, poti oricind sa faci altul". Da, ALTUL, nu pe asta, pe care l-am avut, care a fost cu mine, in mine, si care a plecat.
Cum poti sa ii spui ca Dumnezeu a facut ce e mai bine, caci tot ce face El este spre binele nostru? Eu in locul ei cred ca as scuipa spre cer intr-un asemenea moment.
Cum poti sa ii spui ca Dumnezeu a decis in locul ei pentru ca cei 2 copii pe care ii are sa nu sufere in cazul aparitiei in viata lor a unei surioare bolnave? Cum poti sa ii spui asta unei mame?
Cum poti sa consolezi afirmind ca Dumnezeu ii incearca pe cei pe care ii iubeste si ca tot de la el va veni consolarea, cind nimeni si nimic nu ii va putea sterge din minte si din suflet faptul ca i-au murit doi copii?
Cum poti sa ii spui unei femei care abia a afirmat ca spera sa nu mai fie insarcinata niciodata, faptul ca pierderea unei sarcini nu inseamna ca nu va putea avea pe viitor alti copii sanatosi? Asta e din ciclul "Lasa mama ca faci altul", de parca s-ar fi stricat o jucarie si o putem inlocui cu una macar la fel de buna...

Stiu, sint rea, stiu, cei care au scris lucrurile astea au facut-o cu cele mai bune intentii, cu gindul de a mingiia, de a alina, de a consola.
Eu nu am putut sa scriu chestii de genul; stiu ca atunci cind credeam ca am pierdut sarcina, nimic nu m-ar fi putut consola, si m-as fi luat la trinta cu Dumnezeu si cu toata armata Lui de sfinti ca sa imi lase in pace copilul. Panica mai mare decit cea de atunci nu imi amintesc sa fi trait, panica si neputinta si teama, si nimic altceva nu mai conta.

Imi pare nespus de rau pentru micuta "lamiita" Maria Alexandra ...

O cautam pe Paula

Pentru ca m-a impresionat, atit povestea cit si demersul, imi permit sa copiez aici o postare de pe un alt blog:

"O caut pe Paula

Era-ntr-o vara. Si nu era o vara ca toate verile ci una exceptional de calda. În 'Piata de purici', cea mai mare din acel an, si cei mai zelosi vânzatori stateau într-o toropeala bolnavicioasa. Nici clientii care de obicei sunt într-o continua foiala nu erau mai vioi. La ora doua a amiezii umbrelele de soare se vedeau ca atunci când te uiti la un obiect prin flacari. Doar într-un colt racnea în reprize si cu un puternic accent un barbat care voia sa scape de toalele de 1 euro bucata "Billigerrrrrrrrrrrrrrrrrrr, billiger, billigerrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr!" Dupa ce-si turna apa pe el o lua de la capat cu "ieftinirile". Într-o astfel de amiaza s-a întâmplat sa casc ochii prin nimicurile scoase la vânzare si mai ales s-a întâmplat ca la câteva mii de kilometri de casa sa-mi sara în ochi cotorul unei carti. În mijlocul unui geamantan imitatie de piele, captusit cu hartie cadrialata -alb-bleu- statea spre vânzare "La Medeleni". O bucatica de "acasa" era aievea în fata mea ca un mic miracol românesc într-o piata uriasa întesata de papusi, camioane întregi sau nu, candelabre, perdele, prize, cuie, biciclete, covoare, clesti de rufe, foarfeci, parfumuri pe jumatate goale sau, ma rog, pe jumatate pline. Într-o piata imensa cu vânzatori exotici, anticari, cu copii veniti sa-si vânda jucariile mie mi-au cazut ochii exact pe "La Medeleni", partea întâi. Vânzatorul bucuros ca scapa de un mic bagaj -o carte într-o limba ciudata- mi-a spus ca nu se tocmeste "50 de centi!" Îmi imaginez si mai bucuroasa cât de acru ar fi daca i-as spune ca as fi luat-o cu oricât. Am pastrat mica victorie pentru mine si am pecat acasa cu un sentiment de duiosie pe care-l mai încerc la nucul bunicilor. Nu am facut nimic altceva decât sa-mi iau borcanul cu dulceata de nuci si bâtâindu-ma-n balansoar m-am apucat sa re-re-recitesc "La Medeleni", editia duioasa.
Prima pagina începe cu o amintire gen "Oracol":
"17 februarie 1968
Daruita de nenea în
ziua lui de nunta
Bucuresti
Paula"

Spre sfârsitul romanului am avut revelatia ca acea carte a fost pierduta dintr-o curioasa întâmplare. Si printr-o fericita întâmplare a ajuns într-o casa care sa-i adaposteasca amintirile si care sa-i caute stapânii. La sfârsitul cartii statea îngalbenita o scrisoare cu scris mare si tremurat. Pentru Paula. De la batrânul ei tata. Cea mai emotionanta scrisoare pe care am citit-o vreodata! Draga Paula înca te caut sa stii. Am cartea si scrisoarea sta acolo ca-ntr-un seif sentimental.

Draga Paula nu stiu unde as putea sa mai anunt ca te caut în afara de internetul asta mare. O sa lansez povestea asta ca pe un manifest. Dati-o mai departe!


"Paulä mam gîndit sati scriu cîteva rînduri unde ca mereu zici ca nuti scriu si mam gîndit sati scriu acum ca Duminica e ziua mea de Nastiri si Marti 26 Otombri e Sfîntu Dumitru si plec pe 77 Ani Cred ca tea spus Nentu cum Sunt cum ma stii si Tu ma doari mijlocu si si genunchi la picioare ce sa fac romatism nu or dar nici e el nu scap Voi ce faciti sunteti sanatosi toti Fata sa facut mari vorbesti dai mîncare multa sa se faca mai repede mari sa te ajuti la treaba ce faceti mai plecati sau veniti Acolea (...) a venit de la Ploiesti sai dau Telefon cînd o termena sa vine pe la mine sai dau vro 10 chile de vin sa cumpere un bidon cum lo gasi sa ia un de 20 Kile ce sati mai spun pe aici e timp frumos nu a cazut bruma nua plouat e bine Vinu e bun sa limpezit e bun ai montat masina sa cosi la ea vedeti sa nu perditi ceva de la iea la Noiembri acu plecati sa va ajute Dumnezeu dar eu acolo nu mai pot veni incheii si va zic multa sanatati si va pup Taica"

Sarutmâna cu respect TAICA.

Ajutati-ma sa o gasesc pe Paula!"


Blogul e de citit din punctul meu de vedere si il gasiti si in dreapta paginii, in lista de "lecturi suplimentare".

30.10.2009

PLM

Trebuie sa admit, cu bucurie, ca m-am nascut intr-o familie teoretic crestin ortodoxa (NU asta-i bucuria), practic mai... nepracticanta, asa (de trei ori ura si aplauze). Adica stiam ca de Craciun sarbatorim cutare, de Paste cutare, intre astea mai erau citeva onomastice... In biserici intram cind vizitam niscai manastiri din nordul Moldovei, primea mama preotul cu Boboteaza si cu ce mai venea el, am fost botezate si eu si sora-mea, stiam ca nu ar concepe nimeni o nunta fara cununie religioasa... si cam atit. Tata era pe vremea aia indiferent fata de credintele religioase, intre timp a devenit ateu "practicant si misionar", spurcind institutia BOR de cite ori i se ofera ocazia.

Mai cind aveam vreo 15 ani m-a dus mama la un curs de "paranormali". Poveste lunga si greu de explicat, oricum acolo am primit - si imbratisat - varianta soft a bibliei: Dumnezeu fusese rau si razbunator si cu legea Thalionului in mina taman pina ce devenise tatic, eveniment care L-a inmuiat si imblinzit si L-a facut mult mai binevoitor fata de noi, oamenii de rind. Se discuta mult despre legea Iubirii, despre karma, destin, liber arbitru - era cel putin o poveste frumoasa, daca nu mai mult. In perioada aia am avut o "explozie de misticism", afumam tot blocul cu tamiie, ma spovedeam si impartaseam regulat, tineam toate posturile si zilele de post etc samd.

Ma rog, mi-a trecut in vreo 2 ani. Mi s-a "luat" cam de tot de cind am cascat si eu ochii in, lume si am vazut cam ce inseamna BOR intr-un stat laic; laic pen'ca nu am ajuns inca sa avem popi in scaunul de judecator in tribunale: interes, influenta, bani storsi de la enoriasi in schimbul iertarii de pacate (ce e cutia milei de azi daca nu varianta moderna a indulgentelorde ieri?), bani pretinsi, terenuri, paduri, munti intregi, case, vile, binecuvintat de candidati la presedintie, Catedrala Neamului, retrocedari, toate pe pinza unei pretinse sfintenii si a modestiei proclamate. Celui de Sus ii sint urite averile lumesti, dati-ni-le noua. Nu o mai lungesc, ati prins ideea.

Ce a ramas din toata "paranormalitatea" a fost si este increderea intr-o forta superioara, in principiul actiunii si reactiunii care explica si impaca si conceptele de liber arbitru, destin, karma, in existenta unor suflete mai mult sau mai putin evoluate care fie isi asteapta rindul pentru o noua viata terestra, fie ne au in grija pe noi astia care ne aflam la "examen", sa dovedim ca ne-am invatat lectiile trecute si nu mai e nevoie sa le repetam. Si cred si intr-un Dumnezeu bun, cald, milostiv.

Dar de ieri am indoieli. Incep sa cred ca toate teoriile astea sint baloane de sapun. Ma intreb daca nu cumva vietile noastre sint ghidate doar de noroc sau ghinion. Ma intreb daca Dumnezeu e chiar asa bun cum Il credeam. Daca are vreo logica conceptul de karma.

Ce forta superioara poate justifica pierderea unei sarcini in cazul unei femei care la nici 25 de ani a pierdut deja un copil la 2 zile de la nastere, al carei sot a facut deja doua accidente vasculare cerebrale, cu toate implicatiile pe care le presupun ele? Ce destin trebuie sa ai ca sa treci prin asa ceva?
Asa ca deocamdata nu voi mai aprinde luminari pentru ei. Nici reale, nici virtuale.
Deocamdata incerc sa imi explic mie insami, sa adun ramasitele de credinta care mi-au mai ramas, sa vad daca mai pot incropi un intreg, fie el si ciung, din convingerile de pina acum. Pentru ca simt ca ma depaseste. Dumnezeu trebuie sa aiba o parere tare buna despre ea, daca ii da "cit poate duce".
Plm....trebuie sa mai meditez la asta...

29.10.2009

De ce?

Cind am inceput eu sa cochetez cu adevarat cu ideea de a scrie pe un blog, planul era sa fie ceva frumos, cald, duios si luminos, care sa te lase cu ochii umezi dupa lectura - nu de la fumul din camera sau de la cele 12 ore petrecute cu ochii beliti in monitor, ci de la avalansa de ginduri si amintiri care te coplesesc atunci cind citesti despre gutui, ghiocei, casa bunicilor, sanii trase de cai voinici impodobiti de canafi si clopotei.
Mai apoi m-am gindit ca nu poate fi prea multa lume interesata de asemenea aduceri-aminte; desi probabil ca exista in tara asta mult mai putini cinici decit imi imaginez eu, totusi oamenii sint ocupati, tracasati, plictisiti, stresati si plini de griji si desigur au propriile lor motive - prezente sau trecute - si amintiri care sa ii faca sa lacrimeze. E adevarat, uneori au nevoie de ceva care sa le aminteasca de propriile amintiri, dar totusi...in final, cui ii pasa de prima zi de scoala a unui necunoscut?
Urmatoarea varianta luata in calcul a fost cea a unui jurnal de sarcina si bebeluseala care se vroia realist, umoristic, captivant. Evident nu mi-a iesit pentru ca in afara repaosului fortat la pat din ultima perioada, sarcina mea nu a avut cine stie ce neplaceri despre care sa pot scrie amuzata. Indoielile si temerile de atunci sint amuzante abia acum, cind le aud pe la alte gravide; atunci erau grave, importante, serioase si desigur nu eram capabila sa incropesc nimic umoristic pe tema lor. Cit despre ideea unui jurnal de bebeluseala, ea s-a evaporat urgent odata cu trista constatare ca imediat dupa nastere nu numai ca tot nu poti sa dormi pe burta, dar nu prea mai apuci sa dormi deloc si asa, in general, nu prea mai apuci sa faci nimic ALTCEVA.
Poate pentru a respecta adevarul istoric (si un sfat care era bun, desi pe vremea aia nu prea parea) trebuie sa spun ca primul-primul blog de care cica ma apucasem a fost un fel de jurnal de Paris, care insa nu stiu daca a apucat sa gazduiasca macar o postare.

Cum am ajuns de la toooaaaate aceste "tematici blogaresti" sa scriu despre guvern si "prezidentiabili" (Doamne cit mi-e de antipatic termenul asta!!) nu mi-e foarte clar. Ce stiu sigur e ca ma enerveaza la culme ca blogul asta a devenit o varza. Oare sa mai fac unul? :))

Na, de fapt cam stiu raspunsul la intrebarea din titlu...
Pentru ca mi s-a dat peste cap lista de prioritati, cam ca fulgii de zapada de polistiren din globurile de sticla cu Mos Craciun, care abia acum se linistesc si se aseaza.
Pentru ca deodata a devenit important ca peste 30 de ani sa fie mai bine, oamenii sa fie mai zimbitori si mai civilizati, strazile mai curate, mincarea mai sanatoasa, sistemul medical mai competent, cel judiciar mai strict.
Pentru ca am inceput sa invidiez ceea ce pina de curind mi se parea a fi nimic altceva decit o forma de constringere, supraveghere si control: suburbiile oraselor din filmele americane, in care oamenii se cunosc intre ei, isi fac scurte vizite de curtoazie cu un desert facut in casa, isi cresc copiii impreuna, se intilnesc duminica dimineata la biserica si organizeaza apoi un picnic impreuna, discuta de dupa perdelele din bucatarie faptul ca vecinul s-a intors cam tirziu cu o seara inainte, iar nevasta-sa fusese vazuta conducind masina dinspre drumul din padure si parea cam ciufulita, in care primaria te amendeaza daca nu tunzi iarba de pe peluza din fata casei si in care de multe ori nici curtea din spatele casei nu are gard, sau daca are, este jos, alb si cu scinduri rare.
Pentru ca mai nou nici o leguma nu mi se mai pare suficient de bio, nici un fruct nu mi se mai pare "romanesc" (a se citi autentic, nemodificat genetic, nestropit cu tone de pesticide, netratat cu "hormoni de crestere vegetali"), ba mai mult, am inceput sa ma intreb ce reziduuri or fi fiind in solul si apa cu care cresc morcovii si dovleceii. Pentru ca am invatat sa deosebesc patrunjelul de pastirnac.
Si pentru multe alte maruntisuri mai mult sau mai putin importante, pe care insa nici nu le bagam in seama pina de curind dar de care simt un imbold de nestavilit de a tine cont acum.
De-aia.

28.10.2009

Nu ma pricep...

...la politica. Si nici nu prea-mi place. Rid si eu cind vine cineva si imi face un rezumat despre cum politicienii nostri isi dau cu stingu-n dreptul si fac gafe monumentale, dar acu', singura acasa, nu am deschis teveu'. "Fortata de imprejurari"- vorba vine - ma uit insa in fiecare seara la o emisiune politica.

Fiind numai una, aceeasi, pe acelasi post, mi-am creat o imagine despre ce se intimpla azi in tarisoara noastra draga. Nu stiu daca e cea mai corecta si mai obiectiva perspectiva, dar cu siguranta include ceva adevar.

Citind azi - din intimplare - discutiile purtate de niste oameni (nespecialisti, dar pasionati de politica), am inceput sa imi pun niscai semne de intrebare legate de ceea ce luam de bun pina acum. Vorba vine luam de bun, ca sint in continuare "macinata" de aceeasi dilema "dureroasa": Eu cu cine votez? Pentru ca macar intr-o prima faza, nu e suficient sa stiu cu cine NU votez.

Nu imi place nici unul dintre candidati. Unul imi displace mai mult decit ceilalti, e adevarat, dar nu mi se pare suficient. Pentru ca, pentru prima data de cind am drept de vot (mint, pentru a doua oara, prima oara a fost cind am pus stampila pe Iliescu pentru a evita catastrofa pe care o vedeam pindind din spatele lui Vadim), am senzatia ca votul meu conteaza in salvarea a ceea ce a mai ramas din tara asta, din demnitatea de a fi roman, conteaza la a avea (noi, sau altii ca noi, sau altii mai amariti decit noi) ce sa punem pe masa miine, poimiine, luna viitoare.

Pe doi dintre candidati ii vad ca devenind catastrofali pentru Romania, in ipostaza de presedinti. Singurul cu care sa spunem ca simpatizez putin (infim) nu are sanse reale sa cistige. Ce ramine atunci? Sa merg sa pun stampila pe cel care nu-mi stirneste dorul aprins de-o lamiie si care are sanse sa cistige, nu?

Dar ma gindesc cu teama ca desi eu sint dispusa sa fac acest mic compromis cu mine insami, muuulta lume din tara asta, majoritatea, habar nu are ce vrea, si va vota fie din amintirile trecutului (mai mult sau mai putin indepartat), fie din ambitie personala, fie din sinceritate (iaca a devenit si sinceritatea asta un lucru discutabil), crezind cu tot sufletul ca "asta" sau "ala" e cel mai bun.

Ma mai gindesc, tot cu teama, ca desi nu as fi crezut, exista mai multi oameni decit banuiam care il sustin inca pe actualul presedinte. Care per total, a facut o vraiste din institutiile statului, din politica externa, de cea interna nu mai vorbesc, care, ca om, nu constituie decit un exemplu execrabil al "spiritului marinaresc" de cea mai joasa speta, acelasi cu cel din dormitoarele de cazarma unde se face haz admirativ de sosetele care se lipesc de tavan si de beshinile cele mai puturoase vs. beshinile cele mai zgomotoase, unde grotescul limbajului il plaseaza "dupa blocurile gri". Acelasi om care discrimineaza pe temeiuri etnice si sexuale la televizor si o tara intreaga se bate cu laba paroasa pe burta si se hlizeste printre dintii stricati pentru ca "Asa-i trebuie, chizda dracului de bagacioasa". Acelasi om care racnea din toti bojocii cum sterge de pe fata pamintului coruptia la nivel inalt si care si-a trimis fata la Bruxelles fara sa-si bata capul ca e usor analfabeta. Acelasi om pe care il vedem de 5 ani de zile batindu-si joc de noi toti.

Incep sa cred ca romanul chiar isi merita soarta. Incep sa fiu convinsa ca manualele de istorie care ne prezentau ca pe "stavila imperiului Otoman", vai de capul nostru care am tinut piept romanilor, popoarelor migratoare, turcilor, nemtilor, rusilor, nemtilor, rusilor, rusilor, nemtilor :D si draga doamne de asta sint ceilalti cu 50 de ani inaintea noastra (si au fost mereu) sint o mare porcarie, scrisa in acelasi stil ca si "Arbitrajul ne-a fost nefavorabil, arbitrul ne-a furat". In loc sa recunoastem ca mereu am facut alegerile gresite (sa spun ca am tras lozurile necistigatoare ar fi prea blind pentru ca ar da vina pe noroc, nu pe prostie), ca sintem o tara de puturosi si de indiferenti care nu dam doi bani daca moare vecinul in fata portii, daca ia foc apartamentul de alaturi sau daca cineva e injunghiat pe strada, ca furtul este un obicei atit de generalizat incit il privim ca pe un dat de Dumnezeu, stam si ne plingem in pumni. Sau nici macar.

Daca azi, dupa 5 ani de zile in care ne-am afundat tot mai mult in rahat, unii oameni cu carte si internet :D pot in continuare sa sustina ca grobianismul, golania, lipsa de respect, incompetenta, tupeul sint ceea ce ne trebuie, incep sa plec ochii cu rusine recunoscind ca sint romanca.

16.10.2009

A cazut guvernul...

...acum vreo doua zile. Tinind cont de cind se prefigura chestia asta, as fi fost mai impresionata daca ar fi cazut Motanul din pat sau mitza de pe calorifer. Ambele amindoua in aceeasi zi (nu, nu guvernu', mitza si Motanu'...) ar fi deja un semn de Sus, din partea unei civilizatii demult apuse pe sub vreun ocean sau un indiciu sigur ca vin extraterestrii in 2011 ca, ajutati de Bruce Willis si Chuck Norris, sa ne salveze de sfirsitul lumii din 2012. Asa cred eu.

Bashinescu a numit un nou prim-ministru, inainte de a se consulta cu Parlamentul, fara a tine cont de preferinta acestuia pentru primarul Sibiului. E explicabil, prim-ministrii ardeleni trebuie sa aiba sub 1,60m, ochelari de melc si coloana vertebrala de molusca pentru a intra in categoria indivizilor placuti Domniei-Sale. Da, si sa rimeze in cintecelul pentru copii "Cioc - Boc marsh (pardon, treci) la loc. "Se mai mira cineva? Nu cred. Numai Ciutacu la Sinteza zilei continua sa faca spume si sa se enerveze, aruncind din cind in cind cite o pastila (care si-a pierdut demult efervescenta - s-a rasuflat adica) cit de misto e Antonescu. Baiat fain, dom'le...

Altminteri, baiat simpatic "derbedeu' dracului", nu e chiar la indemina oricui sa provoace o asemenea gafa unui prim ministru. Prim menestrel mai curind, cintind ce-i sopteste Shefu'. Oricum, Cioca-Boca e de domeniul trecutului; cum nu ma pricep deloc la chestiile astea, ma intreb daca acu' redevine primar. Adica daca-l mai primesc clujenii, dupa ce au aflat ca ridicatul pe virfuri este pentru dumnealui "un gest involuntar"- sinonim unui tic nervos, nu? Iata cum vechea jucarie s-a upgradat la Boca-Mitica (cu Duracell, nu cu cheita, ca-i desueta, ca invatamintul).

Ca mi-am amintit. A dracu' treaba, concluzionez ca totusi sint cu capu'; eu am prins cel mai "nervos" BAC, ala cu 7 probe. Da' sa mor daca m-am strofocat prea tare. La mate' mi-a fost frica, habar n-aveam niste formule pe la integrale, da' aveam un coleg de clasa care le stia si in vis. Si habar nu avea cind si cum sa le aplice. Si intre numele meu si al lui era imposibil sa se interpuna cineva. Si era inalt si cu ochi ageri, asa ca vedea bine peste umarul meu ce trucuri magice stiu sa fac cu formulele lui. In rest m-am ofticat la greu la romana, ca la oral m-am ciondanit cu o profa tinara a propos de tipurile de umor din opera lui Caragiale, iar la scris iar a picat Sadoveanu, care mie nici ca mi-a placut vreodata, nici nu aveam chef de el, ca era al nu stiu citalea an consecutiv cind era ales ca subiect.
Ma rog, unde vreau sa ajung de fapt: nu mi s-a parut ca as fi fost chinuita. Nu m-am simtit cu neuronii prea obositi dupa 12 ani de scoala ca sa mai sustin un examen cu mai multe probe. Desi multi colegi au avut emotii, nu stiu sa fi fost vreunul care sa dea in depresie ca are de invatat.
Dar Cioca-Boca probabil ii crede retarzi pe tinerii de azi, pe care scoala ii oboseste peste poate. Le e greu, ii cred, sa aleaga tinute care de care mai sexy sau mai sofisticate in fiecare dimineata, sa isi macheze din gros obrajii si buzele (ochii au deja machiaj permanent ca sa nu mai piarda timpul si pentru ca e trendy), sa urmareasca indeaproape ce telefoane (pardon, aifoane) au mai aparut. Si condusul masinii ii solicita, mai ales la traficul de dimineata. De ce sa mai adaugam stressul suplimentar de a le cere sa dovedeasca, formal, cu ce au ramas in tartacuta in cei 12 ani cit si-au racit gura cu ei niste profesori demodati, care culmea! cer bani de carti si haine... Oare dom' fost prim ministru are vreun plod in clasa a XIa sau a XIIa?

Acu aud ca probabil se va ajunge si la dizolvarea Parlamentului. Ca aspirina Seltzer. Sa se dizolve, da-l dreacu', ce ne trebuie? La ce ne foloseste? E mai moale kurpapirul, mai gustoasa sunca presata, mai scurta coada la Kaufland pentru ca avem Parlament? Nooo... O sa ploua miine mai cu spume daca isi fac aia bagajele si pleaca acasa? Nu cred. Si dupa Parlament sa se dizolve in ploaia de toamna si ce-a mai ramas in tara asta. Sa curga in canal, precum acuarela de pe un desen de copil. Sint convinsa ca pentru noi, "merge si-asa" va fi motto-ul favorit si cind o fi sa ne ia Doamna cu Coasa. Deci...o sa mearga si-asa. Schiopata de multa vreme, acu i-am dat in cap. Am eutanasiat-o, cum s-ar spune. Cum pe cine..? Tara asta, dom'le...

15.10.2009

Tara de cacat...

...cu scoli de cacat, sosele de cacat, invatamint universitar (dar si pre-..) de cacat, servicii de cacat, institutii ale statului de cacat, legi de cacat - da' bine ca natura patriei e mirifica, astrul zilei se inalta dintre valuri si apune peste cusmele muntilor, brazii ca niste sulite indreptate spre cer reamintesc de neinfricarea stramosilor daci iar ploaia mingiietoare pregateste recolte bogate din semintele care acum dorm ghemuite sub plapuma stralucitoare de zapada-nea-omat.
N-o sa consum pagina si nici n-o sa tocesc tastele azi ca sa explic in ce tara frumoasa traim, ca daca furi 2 gaini si o sticla de vin stai in pirnaie mai mult decit daca violezi un copil de 4 ani, ca prima masura anti-criza economica e sa impingi la faliment cit mai multe IMM-uri, ca daca fugaresti prin curtea personala un intrus, tragind cu "doboritorul de ursi" in el ca sa nu apuce sa sara gardul, si il omori, se cheama legitima aparare, nu, astea-s povesti de la televizor, le stie toata lumea, care alege sa le discute (sau nu) la un pahar de vorba, dindu-si cu parerea si permitindu-si sa faca filosofie pentru ca, nu-i asa? copilul nu-i al lor, gainile in Carrefour costa 15 lei, un mizilic, salariul si-l scot din comisioane si n-are nici unul vreun frate impuscat de un nume cunoscut si inatacabil (sau vreo sora impuscata de vreun politist).
Nu, azi tema subiectului este sistemul sanitar de cacat, care permite tuturor loazelor sa manince o piine (mai exact bagheta frantuzeasca de la mama ei asortata cu cozonac de import) pe nervii si sanatatea altora, fara nici o teama ca ar putea plati vreodata, material sau nu (nu? atunci cu ce? onoare? prestigiu? impresia de profesionalism?), incompetenta si lacomia lor.
Prima dintre loazele astea face parte din "muuuult apreciata" - baga-ti-ai pendula-n ea ca e plina de rapandule care nu stiu nici cum le cheama - tagma a medicilor de familie. Concept inventat de nu stiu care dobitoc de ministru al sanatatii, un alt idiot care a citit prin ziare ca in alte tari (prin care poate s-a si dus intr-o vizita "de lucru" la shopping si la curve) exista asa ceva. Medic de familie care in alte tari e un fel de generalist bazat, care e capabil sa ofere un consult corect si un tratament adecvat in orice situatie uzuala, si care mai ales stie cind e cazul sa iti dea o trimitere la un specialist; la noi e un inadaptat care a terminat facultatea tiris-grapis, care stie ca pe lumea asta exista vreo 3 antibiotice si 2 antiinflamatorii (si fireste o gama foarte larga de produse pt care companiile farmaceutice ii dau bonusuri daca le prescrie) si care maninca bine merci banii contribuabililor pe un program care pe usa e de 6 ore, in realitate e de vreo 4 (cu intirzierea de dimineata, cafeaua bauta in tihna si plecatul "cu 5 minute inainte de terminarea programului") in care scrie concedii medicale (daca ai adus pachetul de cafea), retete compensate (daca ai prestat o sticla de vin) sau gratuite (daca ai scos la inaintare vreun whiskey sau vreun plic). In realitate, medicul de familie este suficient de nespecializat incit sa nu aiba nici o reala responsabilitate fata de pacientii sai, el este un functionar public (cu toate "calitatile" aferente) care semneaza hirtiile pe care asistenta sa le completeaza, dar care strimba din nas la greu cind e vorba sa iti doresti sa nu mai pierzi degeaba timpul la usa lui si sa te duci la un adevarat doctor.
Ei, vaca asta incaltata are ca singura responsabilitate sa isi ia pacientii in evidenta (printre care si pe fiica-mea) si sa ii consulte de rutina pe cei care se obosesc sa se deplaseze pentru asta. In speta, ca veni vorba de fiica-mea, indatorirea ei este sa imi cintareasca si masoare copilul in fiecare luna si sa ii administreze vaccinurile obligatorii. De asemeni, are obligatia de a-mi da lunar trimitere pentru consult la specialistul pediatru, pentru ca, nu-i asa, progamul national de sanatate prevede ca bebelusii pina la 1 an sa fie evaluati lunar de un specialist pediatru.
Cu ce m-am ales la schimb? Cu o madam super sictirita si plictisita de viata, care daca in primele doua luni si-a sacrificat timpul pretios ca sa o masoare pe fiica-mea si sa ii ceara asistentei sa mi-o cintareasca, ulterior n-a mai facut treburile astea decit la cererea mea expresa. Bine, pe mine ma durea-n paispe de cintaritul ei, dar cu masuratul stam prost acasa.
Inainte de fiecare vaccin ar fi trebuit sa se asigure ca copilul e sanatos. Asta se face cam asa: "A facut febra?" Nu, si ea ma crede pe cuvint. Dupa care se joaca un pic cu stetoscopul, se face ca i se uita in git, deschizindu-i gura de 2 cm intr-o incapere intunecoasa si striga "Elena, poti sa-i faci vaccinul".
Nici vorba, fireste, de trimitere la pediatru. Oare pentru ca sotul ei este pediatru, si el prefera sa ne consulte la cabinetul lui particular in schimbul sumei de 50 lei, in loc sa se oboseasca sa isi recupereze banii pe consultatii cu trimitere de la CAS? Sau pentru ca nevasta-sa are libertatea sa ii scrie cite trimiteri vrea, si pe linga banii CAS, imi mai ia si mie bani?
Asta nu m-ar fi impresionat cine stie ce, nici macar nu mi-a pasat de acest aspect pina de curind. Ce-s 50 lei cind e vorba de copilul tau? Stiu, era o problema de principiu, dar... nu am principii asa de stricte, si merg mereu pe ideea ca prefer sa scot un ban din buzunar dar sa beneficiez de programare, de atentie si bunavointa si interes.

Aici intra in scena jegosul numarul doi. Marele medic specialist pentru care e prea complicat ca din aia 50 lei de i-i dau eu, sa sacrifice, O DATA, 5 lei ca sa intocmeasca o fisa cumsecade unui nou pacient. Care de la o vizita (lunara) la alta se contrazicea referitor la diversificare, la baie, la program zilnic. Care da in bilbiiala de cite ori ii spun ca eu am citit ceva care contrazice opiniile lui, cerindu-i sa isi argumenteze punctul de vedere, incit sa nu plec cu inima indoita.
Ei, acest mare domn a vazut copila la 7 luni (adica cel putin a 7a oara) si brusc i s-a parut ca se uita nu stiu cum. Si uite-asa, fara sa imi dea nici o explicatie in ciuda intrebarilor mele, m-am ales cu o trimitere pentru o echografie transfontanelara la un "imagist" de la Spitalul de Copii...

Si de aici incepe circul.

Ajung la domnul Imaginist cu un bilet de trimitere pe care constatasem cu stupoare ca scrie "Echografie generala". Ideea fusese ca daca tot sintem acolo, sa ii faca si echo abdominala si pelvina, dar "generala" asta nu e tocmai un termen medical. Ma rog, FiGuristul il suna pe "Jegos", se lamureste ce vrea asta (la telefon a ramas in cele din urma echo pe la fontanela si atit), pun copilul pe pat, ii tin capul, ii pune sonda pe cap vreo 15 secunde, o ia, gata a terminat. Il suna inapoi pe Jegos si-i spune (redau pe scurt si in termeni nemedicali) ca fii-mea-i cu capu. Nici mai mult nici mai putin. Pe mine ma cheama la control peste 3 luni, il intreb ce vrea sa zica "cu capu" asta, imi zice ca nu e cazul sa discutam acum si ma da pe usa afara.
Fireste ca atunci cind un specialist (care este, la ora aia) iti spune ca plodu tau are ceva la cap simti un imbold teribil de a vrea sa afli mai multe. Asa ca pun mina pe telefon sa sun inapoi la pediatru sa ma lamureasca.
Si incepe sa ma ia prin invaluire. Ca sa ne vedem sa "imi deseneze" sa inteleg despre ce e vorba. Moment in care imi sare tandara cu totul. Ii explic pe un ton "ferm" ca nu-s venita cu pluta, ca am terminat si eu o medicina, ca stiu ce inseamna diagnosticul, vreau doar sa stiu cit de anormal este pt virsta ei, ce se poate face, ce implicatii presupune pe termen lung.
Primesc la schimb intrebarea daca as fi dispusa sa ma duc cu copilul la Bucuresti sa mai cer o a doua opinie. Redevin "ferma" si ma abtin sa ma ofer sa vin sa-i scot ochii si sa-i tai limba sa i-o indes in kur, poate-poate renunta la intrebari idioate si imi spune si mie despre ce e vorba. Nu obtin decit o programare tirzie pentru a doua zi, "sa discutam".

Este momentul in care vor intra in scena adevaratii specialisti. In mod ciudat, ei exista. La fel de ciudat, de data asta lucreaza in locul potrivit, isi fac meseria in cele mai bune conditii, si, a dracu treaba, nu au nevoie de spagi, mai mult, refuza aproape cu indignare orice plata a serviciilor lor. Sint lamurita, dupa un consult amanuntit, dupa o echografie de vreun sfert de ora, dupa o evaluare din cap pina-n picioare, ca Pisilinca e cam palida, da cu capu sigur nu-i. Sau oricum, nu mai mult ca ma-sa si ta-su. Plec cu inima impacata ca a vazut-o cel mai bun ecografist din Moldova si cel mai bun echografist neonatolog din tara.

Si sun, cu bun simt, sa anunt Jegosu ca nu mai ajungem in seara aia la consult, ca e mult peste ora de culcare a Pisilincai, care era oricum agitata si speriata si stresata si vai de capul ei. Si ii explic ceea ce mi se parea perfect normal, ca am cerut o a doua opinie, o a doua echografie, facuta de Cutare, care a zis ca e ok.
Sint si eu medic, de ciini si mitze e adevarat, dar inteleg orgoliul implicat in aceasta meserie. Ce nu pot sa pricep este cum mama naibii, cind e vorba ca ma trimiti la Bucuresti la neurochirurgie si la CT cu un copil de 7 luni, ti se pare o ofensa majora ca am cerut inca o opinie. Ei bine, Jegosu a luat-o ca pe un afront personal si mi-a atras atentia ca el de Cutare n-a auzit. Ca am sansa sa corectez problema ca sa am un copil normal. Ca "eu nu ma uit la copilul meu??". Fireste, intru iar in vrie.

A doua zi o iau de la capat. Sun disperata la medicul meu ginecolog, care a "nascut-o" pe Pisilinca, care m-a trimis sa imi fac echografiile din sarcina la doctorul Cutare. Ii povestesc, sa-si dea cu parerea, la cine ma mai pot duce pentru inca o opinie incotro s-o apuc. Cind ajung cu relatarea la parerea lui Cutare ca am un copil perfect normal, ma intrerupe si zice "Pai asta e, gata, linisteste-te si vezi-ti de treaba".
Mergem la directorul Spitalului de Copii, medic cu experienta, "cunostinta" veche, ca a vazut-o si pe sora-mea cind era mica. Imi spune sa stam linistiti, ca dr Cutare "e mai destept" decit FiGuristul.

Acum m-am linistit. Dar prin ce metoda ar trebui sa il castrez pe FiGurisul imputit care isi bate joc de mine, dind dovada de o incompetenta si o nesimtire crase? Si cum ar trebui sa le rup picioarele hahalerei "de familie" si Jegosului ei de sot, care desi m-am dus la controale lunare, desi i-am intrebat, m-au facut sa descopar acum, la altcineva, ca am un copil cu o anemie teapana si cu alte carente de genul?
Sa ii dau in judecata? ma tavalesc pe jos de ris, e amuzanta ideea. Si mai amuzanta mi s-ar parea sa-i vad cu geamurile sparte, degetele prinse in usa si picioarele rupte cu ranga.
Se ofera careva?

29.09.2009

asl pls

Imi amintesc ca la inceputurile mele in alte internetului pierdeam destul timp pe mIRC, unde gasisem un channel de trivia. Dar cum nu poti sa petreci timp pe mIRC si sa nu si vorbesti cu oameni de pe-acolo, am ramas un pic uimita cind am vazut ca cele mai multe conversatii incepeau cu "hi. asl pls.".
Desul timp am considerat ca faimosul asl pls este un atribut al mIRC-ului, pe care l-am parasit de altfel in scurt timp. Acum, dupa citiva ani buni, regasesc ceea ce consideram limbaj de mIRC in conversatii pe YM sau pe forumuri.
Si ma deranjeaza.
Ma enerveaza - dar reusesc sa inteleg - brb-urile. Dar sint dincolo de capacitatea mea de "asimilare" LMA-urile pe post de la multi ani si nb-urile pe post de noapte buna. Adica serios, ii este cuiva teama ca uzeaza tastele daca ureaza un la multi ani intreg?
Alta chestie pe care nu pot sa o pricep este incercarea de a imita in scris comunicarea verbala, directa. E adevarat, pe net sintem toti prieteni, si in afara mesajelor oficiale nu ne mai formalizam folosind persoana a doua plural, pronume de politete si alte "mofturi" de genul. Insa ma zgirie pe retina cind citesc "poi" in loc de "apai".
Sau exprimarile de fitze de mall. "Te pooop" ma face sa vad roz in fata ochilor, sa mi se incleie limba si sa mi se inclesteze maxilarul. Mai-mai sa dau in diabet, si am antecedente in familie.
Inlocuirea silabei "ca" folosind litera "k" m-a iritat mult timp, am considerat-o la fel, o dovada de lene si de lipsa de consideratie. Am ajuns sa o folosesc in sms-uri grabite, mai ales daca e vorba de alaturarea de litere "aca", pentru ca dureaza sa tastezi litere aflate pe aceeasi tasta. Dar cind intru pe cite un forum si citesc mesaje in care litera "k", una dintre cele mai rar folosite litere din limba romana, umple jumatate de pagina, ma loveste damblaua. Mai ales ca in 99% din cazuri, aceleasi mesaje duc lipsa de cratime.
"D c" ne e lene? Sau..e doar lene? Utilizatorii de internet capata repede obisnuinta de a tasta cu viteza, aruncind cite o privire fugara tastelor. Asadar nu e ca si cum ai pierde timp scriind corect. Bine, corect e un fel de a spune, ca incep sa traiesc cu senzatia din ce in ce mai acuta ca "tinerii din ziua de azi" habar nu au chestii elementare legate de simba romana. Cel putin la job, ma isterizez cind vad studenti care scriu cam cum as scrie eu cu piciorul sting, si habar nu au cind se foloseste o cratima, cind se scrie "x" si cind "cs", care folosesc cu naturalete exprimari de genul "capu' la cal".
Si daca nu e pierdere de timp sau tocire de taste sa scrii in limba romana, atunci care e problema? E cool? E trendy? Fine by me, dar nu poti sa fii trendy cu oricine, cred. Adica intr-un fel vorbesti cu prietena din clasa ta si altfel cu un/o necunoscut(a) pe care o abordezi pentru o treaba de specialitate.

Incep din ce in ce mai des sa ma simt ca o fosila pentru ca tin la chestiile astea.

24.08.2009

Alte amintiri

Ma chinui de citeva luni sa scriu aceste rinduri. Ba mi s-a parut ca sa fac asta e de rau augur, ba nu am avut timp, ba nu am avut nici chef, ba am fost obosita, si oricum ma cam apuca lehamitea cind ma vad in fata "foii" albe si-mi dau seama ca am pierdut "indeminarea" (obisnuinta, usurinta etc) de a "asterne" niste fraze. E un efect secundar al trancanitului toata ziua cu Pisilinca...

Dar pentru ca azi Motanu' mi-a gasit biscuiti Danut la alimentara de la coltul blocului, si pentru ca acum vreo 3 ceasuri visam cu ochii deschisi la o seara linistita in care sa scriu pe blog in timp ce rontai (sau invers...), n-am mai avut ce face si am ascultat indemnul "Parca ziceai ca scrii pe blog in seara asta...", auzit taman cind imi declaram cu convingere dorul de perna.

Amintirile de azi sint de pe vremea cind eram mica-mica si aveam bunici tineri-tineri.
Si ramineam la ei de simbata de la prinz, cind veneau ai mei de la munca, pina duminica dimineata, cind ma recuperau parintii si mergeam la plimbare in oras (nu, nu la Mall, in Gradina Botanica, in parcul Copou, la Palat, la diverse muzee, cum era vremea si ce chef aveam cu totii), ca sa revenim apoi la masa de prinz in familie. Si acum duminicile mi se par goale daca nu stam la masa cu totii.
Si simbata dupa-amiaza ieseam sa ma joc cu copiii de la bloc - mare eveniment, pentru ca acasa nu prea erau copii de virsta mea, asa ca nu prea ieseam afara la joaca. Si cind se aprindeau becurile pe strada trebuia sa fiu in casa.
Simbata seara venea si celalalt bunic; el si cu Bubu jucau table pe masa din sufragerie, la un pahar de vin (facut de Bubu in balcon pe vremea aia, si depozitat la o cunostinta care avea beci) si o tigara. Bunica, asemeni oricarei bunici din carti, se plingea ca i se ingalbenesc perdelele si i se afuma peretii.
Urma baia de seara, si asa, infofolita, ma ducea bunica in "camera mica", unde Bubu intinsese deja canapeaua si aranjase patul, si aducea caramida incalzita in cuptor, ca sa fie cald noaptea.
Inainte de culcare mincam cu totii in sufragerie la televizor - nici asta nu faceam acasa, unde se minca in bucatarie, fara drept de apel - ce "comandasem" eu, cel mai adesea salata orientala, sau cartofi copti in coaja, taiati in jumatate si unsi cu unt, scobiti asa fierbinti cu lingurita; la fel, erau meniuri "de bunici". Desert era orez cu lapte, dupa care mincam cu totii cite un mar cojit "ca sa curatam dintii".
Dormeam cu bunica; ne ghemuiam amindoua sub plapuma, iar Bubu ne aducea buiota cu apa fierbinte, cu care ma jucam eu intii, pina se racea, pretinzind ca e o papusa.
Duminica dimineata incepea cu... o partida de fotbal jucata in holul (care mi se parea) lung; Bubu statea mereu in "poarta" dinspre usa bucatariei, ca sa pazeasca oalele bunicii de mingile prea bine tintite. Apoi, dupa ce plecam cu ai mei la plimbare, se retragea si el in bucatarie, sa ne faca fie clatite, fie crema de zahar ars, si sa pregateasca toate alea ca, in timp ce noi mincam desertul, sa ne faca floricele de porumb calde.

Cu Bubu am jucat fotbal si pe deal la Potoci; el saracul statea fireste in vale. Cu el am colindat padurile de acolo. Cu el am mers prima data la pescuit, cu o undita dintr-o tulpina de bambus pe care o mostenise de la socrul lui. In toamna in care am stat la ei (ai mei ämenajau" o camera potrivita pentru doua fete, dintre care una scolarita) imi aducea in camera, la micul dejun, ochiuri cu cartofi prajiti si cu castraveti murati, sa nu cumva sa-mi fie foame la scoala. Cu el mi-am ales primul motan (pe care l-a dus bunica inapoi ca suferea de ceva colita cronica si facea mizerie numai dupa frigider...), el mi-a aranjat sa fac scoala de soferi si tot el mi-a pregatit ca surpriza masina lor, sa fie pusa la punct ca sa am ce conduce de cum capatam permisul.Cu el am plins cind a murit prima pisica - si el a continuat sa plinga pentru fiecare dintre ele, pierduta sau gasita prea tirziu.

Ar mai fi multe de spus, dar...mi s-au terminat biscuitii. Si nu prea mai vad bine... Si mi-e ciuda ca nu stiu sa fac acel gest, sau sa spun acele vorbe care sa ii arate cit de mult il iubesc si ca nu am uitat nimic din ceea ce mi-a daruit. Si ca datorita lui am avut o copilarie duioasa.

15.08.2009

Tors soptit

In toiul noptii mai negre decit ar trebui sa fie permis, mai reci decit ti-ai putea imagina, mai pustii decit daca ai fi singura fiinta din Univers, se aude inca un tors mititel. Nu e decit Motanul, dragul de el, pentru care am avut prea putine mingiieri de cind am nascut, mai mult "suturi" blinde, tipete, cearta, reprosuri, tras de coada si promisiunea de a-i face vint pe geam. Nu e vina lui, si acum mi-e mila de el, pentru ca am ajuns in locul lui cumva si vad pe propria-mi piele ce inseamna.

Ne nastem si murim singuri, fara indoiala, dar ceea ce nu ni s-a spus este ca ne petrecem si restul vietii tot singuri, pierduti in propriile vise, ambitii, asteptari, sperante. Ne duc de mina oameni pe care ii numim parinti, care ne modeleaza - munca aproape la fel de inutila ca viata insasi, caci desigur ca socoteala de acasa nu se mai potriveste cu cea din tirg - si care ne promit sa ne iubeasca mereu, neconditionat; si o fac; iubesc copilul din imaginatia lor, copilul asa cum ar fi trebuit sa fie. Intilnim oameni pe care ii numim prieteni, asupra carora varsam fara mila toata gama noastra de pretentii, pe care ii inghesuim intr-un tipar strimt si pe care ne suparam cind pur si simplu nu se mai potrivesc in forma artificiala pe care le-am dat-o. Gasim ceea ce trebuie sa fie partenerul de viata, pe care il supunem din nou unei idealizari imbecile si ne indragostim de fapt nu de un om, ci de o imagine bine retusata. Reluam si repetam ciclul facind proprii copii, iubindu-i la fel de neconditionat cum am fost iubiti si noi. Si ajungem, intr-un moment sau altul al vietii - poate niciodata, fericiti oamenii aia - sa simtim cu toata fiinta adevarul spus cindva:

Ne nastem si murim singuri.
Dar, surprinzator, a ramas Motanul. Lumea Motanului e simpla, nu are nevoie de prea multe ca sa fie fericit. Trebuie sa recunosc ca imi privesc Motanul cu alti ochi acum - iar ochii lui mari si galbeni, indreptati inca plini de incredere catre mine, ma fac sa ma simt tare ticaloasa pentru cele 6 luni de fericire - 6 luni! o eternitate pentru o viata de Motan - pe care i le-am refuzat.

Hello everybody

Si-mi pare rau ca am disparut in ceata (da, ca magaru...). Numa ca is tare obosita si extra-tare ocupata, si se pare ca n-o sa se termine prea curind.
Asa ca am cam somat (cu s de la soricel...) si n-am mai scris de un veac.

Ca sa fac un scurt update:
Pisilinca gingureste - impropriu spus, pentru ca se pare ca a depasit faza acelui ngggg.... la care ma gindesc eu cind aud de gingurit. Da vocifereaza si vocalizeaza si...trancaneste cu mine de-mi sar capacele.
In schimb a devenit cam salbaticuta, in sensul ca nu-i plac deloc strainii. Adica ii plac, numa sa n-o bage in seama. Daca poate sa ii studieze de la oarecare distanta, preferabil de la mine din brate dar nu neaparat, e ok si e taaare interesata. Dar daca strainii astia o baga prea mult in seama, daca sintem pe "teritoriu strain" (adica la maica-mea acasa sau in alt spatiu inchis) sau daca o iau in brate, imediat intoarce pe dos buza de jos (si zau daca nu e cea mai induiosatoare chestie pe care poti sa o vezi..) si incepe sa plinga.
Inteleg ca:
1. Cica ar fi o chestie normala dar care survine in jurul virstei de 8-9 luni, cind toti copiii fac o obsesie sa fie mereu cu mama; nu, nu cred ca e asa de precoce
2. Sint vinovata pentru ca mereu am fost super protectoare si nu am vazut decit microbi peste tot, si sint geloasa si fac fixatii ca numai eu stiu sa ma ocup de ea
3. Cica imi seamana, cica asa am facut si eu mult timp (mama crede ca mi-a trecut, eu zic ca nu am depasit faza asta inca...)

In rest toate bunicele si frumoase, am inceput de o saptamina diversificarea si eu imi cam iau cimpii, da cred ca e doar o schimbare de ritm si o sa ma obisnuiesc cu ea.

Pup pe toata lumea, da in special pe A. de care am constatat ca mi-e taaare dor, si o rog sa ma ierte ca tot n-am raspuns pe YM, numa ca ne intersectam taman cind eu am programul de alaptat si adormit de seara, care dureaza macar o ora jumate.

26.06.2009

RIP

Azi-noapte (ora RO) a murit Michael Jackson.

Azi dimineata la ora 9 citeam pe forum cum MTV in USA a decretat un fel de zi Michael Jackson. MTV Romania difuza ceva Smiley. VH1 difuza chestii. Kiss TV alte chestii. Pe Music Channel era clipul Dirty Diana, dupa care au urmat chestii.

Pe la ora 12 MTV Romania a deschis probabil televizorul si a aflat ca in USA MTV-ului ii pasa. A tuflit o sigla neagra, a scris in coltul ecranului "M is for Michael" si a chemat o mitza-biciclista sa ne anunte ce se scrie prin presa straina despre asta. Printre multe vorbe si proaste au inceput sa difuzeze clipuri. Dupa o repriza de trancaneala am avut bucuria sa constat ca MTV RO pare sa prefere in mod deosebit videoclipul Smooth Criminal pe care il redifuzau dupa un scurt interval de 10 minute. Gafa de a fi dat pe sticla exact aceleasi 2 clipuri care rulasera cu 10 minute in urma a fost motivata de Biciclista prin emotia si durerea colegilor ei din spatele camerelor. Ha ha.

Acu nu zic, o murit Michael Jackson, nu a izbucnit al III-lea razboi mondial. Nu e cazul sa decretam doliu national. Totusi, parca ma asteptam la nitel mai multa consideratie din partea posturilor tv MUZICALE.

De ce scriu toate astea? Pentru ca azi s-a rupt si aceasta legatura cu Anca de la 14-16 ani, cu postere cu Michael Jackson pe pereti, cu "romane" scrise sau...vorbite. Dupa cum i-am raspuns tatei azi dimineata...:

Pacat.

17.06.2009

Mozart si Kalahari

Intii si-ntii...cine este Mozart?
Mozart e o creatura mica, de vreo 30 de cm cind sta popindau, dungata, cu blana scurta, bot ascutit si o coada lunga cit o zi de post. Da, este o suricata din serialul pe care v-am zis ca il urmaresc.

Viata lui Mozart a fost plina de ghinioane. Era gestanta in acelasi timp cu Flower, sefa grupului, asa ca a fost alungata. A fatat singura intr-o vizuina si pentru ca nu avea cum sa se descurce singura sa se hraneasca si sa aiba grija de pui, acestia au murit. Intoarsa singura la grup a fost reprimita pentru scurt timp; cind fata urmatorul rind de pui, Flower muta intreaga familie in alt adapost, iar Mozart se trezeste din nou singura si pierde astfel inca un rind de pui.
Alungata de data aceasta definitiv din familie, rataceste singura prin desert pina cind reuseste sa se alature unui mic grup de 4 suricate; rateaza insa ocazia de a deveni femela dominanta, locul ii este luat de o alta femela din grup. Asa ca Mozart este condamnata iar sa fete singura in vizuina noii familii; nici un adult nu ramine sa aiba grija de pui, ea se indeparteaza de ei ca sa se hraneasca, iar femela dominanta, gestanta la rindul ei, vine si i-i ucide.
Atacul unei familii rivale ucide apoi 3 dintre membrii micutei familii de 5 suricate iar Mozart ramine singura cu femela dominanta, care nu supravietuieste unei nopti reci si furtunoase.

Astfel ca Mozart este iar singura si porneste iar sa rataceasca prin desert, in speranta ca se va putea alipi vreunui clan. In cautarile sale se intilneste cu un tinar mascul singur, proaspat plecat de la familia sa pentru a se imperechea. Cei doi se plac si petrec intreaga zi impreuna, si cum s aflau la ceva distanta de familia tinarului "suricat" petrec noaptea impreuna, cuibariti, un moment atit de asteptat de biata Mozart - caci se stie, suricatele nu sint facute sa traiasca singure, iar viata in familie, pe linga celelalte avantaje pe care le ofera, asigura in primul rind un climat de siguranta si pace.
A doua zi masculul porneste inapoi spre clanul sau, iar Mozart alege sa il urmeze, disperata sa nu ramina iar singura. Are sanse sa fie acceptata avind in vedere ca noaptea petrecuta impreuna i-a imprimat ceva din mirosul tovarasului sau.
Dar ghinionul o urmareste in continuare. Ajung la familia cautata tocmai cind aceasta se pregateste de razboi cu un alt clan; masculul nu poate rezista tentatiei si fuge sa se alature luptei, in timp ce Mozart se vede nevoita sa se retraga.

Seara se incheie cu doua suricate care se cheama una pe alta, fiecare in fata vizuinei sale. Masculul ramine afara si chitaie rugator, chemindu-si partenera. La peste un kilometru, Mozart priveste luna si asteapta.

Este ultima asteptare pentru ea. A doua zi camerele de filmat il surprind pe tinarul indragostit pazind lesul unei suricate mult prea ghinioniste. Muuult prea ghinioniste...

16.06.2009

10 motive de a ti se face lehamite

1. Am cumparat acum un an un LCD. In rate "direct din magazin" ca asa a fost situatia atunci. Nu era asa de scump, 11 milioane, dar fiind in plin proces de amenajari interioare, asa am considerat ca e mai bine. Nu era prima oara cind optam pentru acest gen de plata.
Lunar, a sunat cineva de la firma de "leasing" sa ne anunte ca a doua zi avem de platit cutare suma. Ne-am conformat, am platit.
Acum, dupa un an, ne suna de la aceeasi firma ca mai avem de platit 12 milioane. Bani in care intra si costul de deschidere a unui card pe care nu l-am cerut dar pe care ni l-au facut.

2. Cautind ceva de imbracat pentru nunta (si fireste neavind timp de umblat ca musca fara cap prin 100 de magazine) m-am dus la Selgros. Nu-mi mai cunosc masurile la haine si oricum croielile de Selgros nu se aseaza...perfect :D. Eram si singura. Asa ca am facut muuulte drumuri intre cabina de proba si raionul de tzoale, ca sa aleg noi modele, sa incerc noi marimi, sa combin si sa asortez cit mai potrivit. La un moment dat a venit un agent de paza. Prea m-a vazut pe camerele de supraveghere ca ma foiesc, asa ca a venit sa verifice daca nu fur din magazin.

3. Acelasi Selgros, de data asta la iesire. Carucioare pline in fata mea, femeile alea care iti verifica marfa si ti-o stampileaza se uita cite 30 de secunde pe factura si la carut. Pe mine, cu o sacosa de Selgros in care aveam 10 articole, ma pun sa le scot din sacosa, pe jos, ca sa le verifice. Trebuie ca sint suspecta tare...

4. Carrefour. Imi cumpar un set, pantalon scurt si tricou. Se chinuie femeia de la casa, cu o lipsa de indeminare absolut fascinanta, sa scoata cacaturile alea de plastic, de siguranta. Imi pune marfa intr-o punga, plec. Acasa ma chinui cu patentul sa sparg elementul de siguranta pe care mi-l lasase prins pe interiorul pantalonului.

5. Ma duc sa cumpar haine pentru Pisilinca, de la acelasi stand din siraj de unde cumpar de 3 luni. Vinzatoarea ma intreaba iar daca am fetita sau baietel; fetita, dar nu vreau nimic roz. In cele din urma ma lasa sa ma uit singura la ce au expus si sa aleg. Cind ma duc cu salopeta bleumarin la casa sa platesc, ma priveste indignata. Spuneati ca aveti fetita parca???

6. Iasi, semafor. Vesnic exista cite un grabit care se baga in fata, atit de in fata incit nu mai vede semaforul, si pierzi 5 secunde din verdele de 30 de secunde, pina isi face curaj sa porneasca. Tarani in masini de lux care arunca peturile, pungile cu resturi, cutiile de pizza pe geam. Alti tarani, in alte masini, care nu acorda prioritate si trec pe rosu. Taximetristi...ooo, pe asta i-as schingiui unul cite unul, pina la pierderea oricarei capacitati de a mai pune in viata lor mina pe vreun volan. Pietoni indolenti si nesimtiti care traverseaza agale pe unde le trece prin cap. Maxi-taxi care pleaca din statie fara sa acorde prioritate. Handicapati care nu semnalizeaza niciodata.

7. Universitate de doi bani jumate, incapabila sa sustina financiar locurile de doctorat scoase la concurs. Bataie de joc si discriminare. Favoritisme si favoriti, spagi, delegarea responsabilitatilor si asumarea meritelor...altora.

8. Vinzatoare cu 4 clase care isi permit sa ti se adreseze la persoana a IIa singular de parca ne cunoastem de o vesnicie. Care nu sesizeaza privirea si tonul cu care repeti iar si iar, chiar si cind suna redundant, un "dumneavoastra" care devine de-a dreptul isteric.

9. Facturi care ajung cu mult dupa data scadenta si pentru care, fireste, platesti penalitati. dar nici nu poti achita serviciul respectiv fara factura.

10. Priviri acuzatoare si ironice pe strada si sfaturi "mamoase" la 40 de grade legate de caciulite, pulovarase si mame denaturate.

E destul...?

15.06.2009

TV

Nu, n-o sa povestesc cit de jalnice sint posturile tv romanesti. Altceva ma framinta azi.

Nu mai acceptam - chipurile - discriminarea. Este vinata, acuzata, condamnata. Ne jigneste cu precadere- cel putin pe noi, femeile - discriminarea bazata pe aspectul fizic.

Pot sa inteleg asta.

Ce NU pot sa inteleg este de ce apar pe diverse posturi mamzele si " mamzei" care arata parca ar fi fost calcati de tren, ca si cum ar fi fost rezultatul unui experiment genetic nereusit. De ce apar pe sticla indivizi si individe peltici, ssss-iiti, zzz-iiti si cu alte defecte de pronuntie.

Serios, nu discriminez pe nimeni. Dar cum eu nu ma duc sa concurez la miss, nu am pretentia sa fiu model sau sportiva de performanta, asa as vrea ca nici retina, nici timpanul, sa nu-mi fie agresate de asemenea persoane.

Intelegeti-ma bine: nu ma refer la indivizi invitati in anumite emisiuni datorita competentei lor intr-un domeniu sau altul. Aia pot fi cit de uriti si cit de peltici vor, cu conditia sa nu se sparga obiectivul camerei de filmat si sa nu le explodeze microfoanele (pardon, lavalierele). Dar cei angajati pe posturile odinioara cunoscute ca "shpicheri" si "shpicheritze" parca-parca as emite pretentia sa nu aiba (ei) voci de soprana sau (ele) de freza stomatologica, sa fi depasit din punct de vedere "logopedic" (nu, nu-s aia care se ocupa de picioare...) faza de copil de 3-4 ani si sa arate (ma refer la fatza) macar ca majoritatea oamenilor obisnuiti de pe strada (am spus strada, ma refer deci la mediul urban, nu la ulitele din mediul rural pe care ai deosebita placere de a observa, in proportie de 90%, figuri abrutizate de munca si tarate de alcoolul consumat de femeile-mame in perioada de gestatie).

A, da. Si taare mi-ar fi drag daca televiziunile ar angaja oameni care sa aiba reala incredere in capacitatile proprii si care sa nu fi acumulat diverse frustrari, oameni care nu se simt obligati sa racneasca pentru a fi auziti si ascultati...si, daca e cazul, intelesi. Cam toate modelele de televizore de pe piata au ceea ce se cheama volum reglabil. Adica pot fi date incet sau tare. Da, TARE. Fiti convinsi ca daca exista ceva ce merita auzit din tot ceea ce debiteaza, ii vom auzi.

06.06.2009

Remember "22 de ani"

Prea des in ultima vreme ma trezesc amintindu-mi cu uimire chestii pe care nu credeam ca le-as putea uita vreodata. Nici nu le uit propriu-zis...doar le pierd din vedere, coplesita de intimplarile de zi cu zi, acaparata de griji legate de somnul de peste zi (si noapte) al Pisilincai, indobitocita de computer si teveu. Asa ca am zis sa scriu - pentru mine, pentru Tine, pentru cind voi reciti si voi redescoperi cu uimire postari pe care nici nu mai stiam ca le-am " publicat".

Mi-am amintit azi de prima mea vizita la tine acasa si de uimirea care m-a cuprins cind am vazut ca intr-adevar a venit administratora blocului sa iti dea noile cartele de interfon.

De frenezia cu care mi-ai pus muzica prima oara; ai facut harcea-parcea relativa ordine din cd-uri, eu ma simteam aproape ca la examen, stinjenita pina la infricosare de faptul ca niciodata nu am prea stiut cine " cinta" o anumita piesa (si nici titluri de piese nu am avut habar vreodata); tu schimbai piesa dupa piesa, de multe ori nelasind-o sa o ascultam pina la capat, pentru una noua, " mai clasica", " mai preferata"; cd dupa cd, album dupa album.

De privirile mele furisate de la prima intilnire - ma rog, prima...cunostinta. De tremuratul care m-a apucat atunci cind " din greseala", la despartire, nu m-ai pupat chiar pe obraz.

De tentativa mea esuata de a bea alcool la Ciric (incheiata lamentabil - dar era loc si de mai rau, daca nu as fi ajuns pina la baie - cu capul in buda) si de grija ta " parinteasca" cu bitter-ul (si alintaturile mele constiente si constiincioase de a-l refuza pe motiv ca e amar).

De emotia acelui Drambouie - habar n-aveam ce-i ala...iar alcool?!?

De tremuriciurile de la primele telefoane. De cum tipam la Cristina, dupa ce iti dadusem beep, ca eu nu pot sa raspund la telefon ca nu stiu ce sa inventez sa iti spun, ca deh, beep-aisem mai mult din curiozitatea de a vedea daca ma suni si daca mai stii al cui e numarul de telefon. De cum ma straduiam sa fiu surprinsa atunci cind m-ai invitat la ziua ta, desi fusesem deja pusa in garda de Cristina, care nu ar fi trebuit sa imi spuna, care aflase de la Andrei care nu ar fi trebuit sa ii spuna.

De cea mai buna felie de harbuz pe care am mincat-o vreodata, picurind din ea (si din colegele ei, mincate de altii) pe covorul Andreei. Ok, in mod normal sint in stare sa maninc harbuz intr-un mod cit de cit civilizat, dar atunci...nu se putea.

De amintirile depanate iar si iar si iar si iar...... si iar despre calatoria si petrecerea datorita carora ne-am cunoscut.

De diminetile in care ma imbracam pe ascuns, ca sa nu vada nimeni cit de devreme voi pleca de acasa, si asteptam plina de nervi ca ai mei sa porneasca spre servici, ca sa ajung la ora 7 acasa la tine, sa sun la interfon (ce bucurie...imi si inchipui) si sa prind jumatate de ora de stat in brate inainte de a pleca la facultate.

De chiulitul intens de la cursuri ca sa putem sta cit mai mult impreuna. Ce bine ca nici acum nu-ti e prea clar CIT de mult am chiulit !

De mirarea cu care ti-am ascultat "rezumatul vietii" pe care mi l-ai facut la prima intilnire oficiala si de amuzamentul cu care te-am ascultat mai tirziu explicindu-mi ca inca incercai sa ma convingi ca ar fi trebuit sa ma gindesc mai bine daca chiar am nevoie sa ma leg la cap cu asa un "specimen".

De fata pe care ai facut-o cind Motanu' n-a mai rezistat (eroic) in cojocul meu si a mieunat disperat si de tonul pe care mi-ai spus "Mai lasa-l..." cind ma pregateam sa il duc sa il abandonez in camin, in speranta ca isi va gasi pina la urma un stapin.

De primul sarut dat in fata blocului, cind atit de "discret" ne-a lasat toata lumea, in sfirsit, singuri, si de gindul ca bunica Hilda sigur ma va vedea pe geam.

De cum am alergat atunci pe scari, din ce in ce mai sigura ca ar fi trebuit sa te chem sus, si m-am repezit in balcon sa te strig, gindindu-ma ca poate macar o data se va intimpla ca in filme, si inca mai stai sa privesti melancolic spre etajul 3. Am dormit atunci pe canapeaua din sufragerie, nu as fi putut dormi in patul meu, singura pina la urma...

As putea continua probabil la nesfirsit; prima iesire la pescuit, faimosul si pretiosul tau briceag pe care mi l-ai dat sa curat...nu stiu ce, dupa ce refuzasesi pe altcineva, totul in sine era o aventura, era intens, plin de "fluturasi" si de "tremurici" si de emotii si ginduri si planuri si sperante si temeri si ezitari.

Nu-mi vine sa cred ca am ajuns aici. Stiu ca mereu rizi de mine pe tema asta, dar chiar nu mi-am imaginat niciodata, nu am sperat niciodata, nu m-am gindit nici o clipa atit de departe. Ziua de azi nu a facut parte din nici un plan. De altfel, planurile mele erau foarte simple la vremea aia, mai degraba vroiam sa ma "joc", sa ascult pe cineva din cu totul alta lume decit cea in care traiam eu, cu un orizont mult mai larg. Da, recunosc ca la un moment dat am trecut prin faza aia "materna" in care as fi vrut sa te pot tine in brate pur si simplu, in speranta ca asta te va linisti si te va face sa uiti...dar nu a durat mult. Si am fost si sint si azi mindra ca nu m-am speriat, nu m-am descurajat, nu am ezitat atunci.

O chestie ..ironic de amuzanta, zic eu, este ca mesajul pe care ti l-am trimis atunci - care a fost si ala unul dintre "punctele de plecare" ale prezentului pe care il traim - a fost expediat la o ora tirzie, dupa vreo doua beri Silva bruna, in timp ce eram in oras cu Lucian - remember Lucian? si devenisem foarte curajoasa. Curaj care disparuse a doua zi cind eram la servici si am vazut apelul pierdut de la tine. Doamne, cit m-a batut atunci Rica la cap sa te sun inapoi...!

Nu stiu unde vreau sa ajung cu tot "rimembaru' "asta. E prima oara cind nu stiu cum ar trebui sa sune o fraza de final. Probabil pentru ca mi-as dori sa nu existe niciodata nici un final.

01.06.2009

Lectia

Ora 8 pm ma prinde mai intotdeauna in diferite faze de hranire/adormire a Pisilincai - in fata tv-ului desigur. Asa ca m-am facut fan al Meerkat Manor - de cind mi-am dorit asta ! Probabil ca e cel mai palpitant serial de televiziune ever :)

Asa se face ca ieri am avut ocazia de a primi una dintre cele mai neasteptate lectii despre iubire, responsabilitate (si asumarea ei), constiinciozitate si devotament.

Rocket Dog, femela-sefa a familiei de suricate, s-a luptat cu un neam de vipera care intrase peste noapte in vizuina, amenintind (mai ales) viata celor 3 pui ai ei. Lupta asta s-a terminat cam prost pentru R.D, care a fost muscata de cap.

In mod normal, orice suricata stie ca "primul ajutor" in caz de asemenea muscaturi consta in a sta nemiscata; R.D insa nu este "orice suricata" ci este responsabila pentru vietile celor 3 pui care nici nu facusera ochi, si care nu mai puteau fi adapostiti in vizuina familiei, si pentru vietile celorlalte treizeci si de suricate din familie. Asa ca ea nu isi permite sa zaca linistita, ci o porneste, cu familia dupa ea, in cautarea uneo noi vizuine.
Cind nu mai poate cara nici macar unul dintre pui, familia o ajuta. Avind in vedere riscul pe care il presupune aparitia unui soim-vultur-ceva, sint nevoiti sa se opreasca la un adapost temporar. Veninul insa isi face de cap, iar RD nu mai poate continua drumul. Prin cine stie ce "ritual magic", ea ii preda stafeta surorii ei, care pleaca insotita de aproape intreaga familie (si de puii lui RD) in cautarea adapostului potrivit.
RD nu e parasita insa de toata familia; fratele ei si inca o suricata ramin sa o protejeze, si nu o parasesc nici atunci cind camerele de filmat aratau ca si-ar fi dat obstescul sfirsit.
Pentru ca RD se ridica, si se tiriie cu ultimele puteri catre restul familiei, pentru care este, nu-i asa, responsabila pina la moarte. O gaseste inainte de lasarea intunericului, instalata in siguranta intr-o noua vizuina. Este intimpinata cu caldura de restul clanului.

Si dupa o saptamina, RD este in sfirsit in afara oricarui pericol. Vipera care ar fi ucis usor un om, nu a reusit sa ucida un sobolan cu bot ascutit si coada dungata, si cu o inima maaaare.

29.05.2009

Impresii de botez

Iaca am reusit sa culcam Pisilinca ceva mai devreme (sper sa nu se trezeasca) si profit de moment sa povestesc cite ceva despre cum a fost botezul...
Incep prin a marturisi ca atunci cind am exclamat imperativ "Nu ma intereseaza, facem botezul in mai si daca nu mai gasim restaurant pentru petrecere n-avem decit sa o facem si la anul pe vremea asta" eram intens stresata de diverse priviri mustratoare ale celor carora le raspunsesem ca "Nu, nu am botezat-o inca", de sfaturile spuse pe ton convingator ca "O sa vezi ca dupa ce o botezati n-o sa mai plinga atita" si aveam o mare stringere de inima pentru ca citisem undeva o superstitie conform careia bebelusii nu au nici macar inger pazitor pina la botez.
Motanul, ce sa faca saracul, decit sa se dea de 3 ori peste cap si sa manince o lingura de jaratec, ca sa botezam fata in mai, dupa cum decretase Pisoiu'. Si uite-asa am aranjat (credeam noi) totul pentru ziua de 24 mai...

De la bun inceput am avut emotii. O data pentru ca intotdeauna am vazut copiii stind in brate pe spate la botez, ori Pisilinca ma mir ca doarme asa noaptea, ca ziua nici nu poate fi vorba. Ca o sa plinga non-stop. Ca o sa pling si eu cu ea. Ca o sa raceasca. Ca nu accepta suzeta si deci nu o sa poata fi trecuta pe "mute".

Aici fac o paranteza. As vrea sa mi se explice si mie de ce INAINTE de botez toata lumea iti spune ca niciodata copiii nu racesc la botez (desi stau dezbracati in biserica rece, sint inmuiati intr-un vas cu apa de cine stie ce temperatura, apoi sint imbracati de cele mai multe ori neindeminatic de cineva care nu a mai facut asta decit, poate, cu ocazia altui botez), iar DUPA botez aceeasi "toata lume" m-a sunat sa ma intrebe daca "Ilinca e bine, nu, n-a racit...?", intrebare pusa desigur pe un ton mult mai retinut si mai nesigur...

Ma rog.
Am ajuns la biserica, noi, o pereche de nasi din cele doua, o pereche de bunici din cele doua. Preotul a fost neasteptat de punctual, spre deosebire de a doua pereche de nasi, respectiv de bunici (care s-au ratacit cu niste invitati prin oras).
Nu are rost sa intru in detalii legate de nervii mei, deja pusi pe bigudiuri. Pisilinca a plins, a stat in brate doar pe burtica (aviatoare o facem...sau mai degraba avion), a urlat cind au bagat-o in apa, a tacut pentru scut timp, apoi a urlat iar cind au imbracat-o, si in cele din urma a adormit de oboseala.

Am dus-o acasa, am schimbat-o, a papat si cind a adormit a trebuit sa o imbrac iar ca sa o duc la restaurant. Unde din nou a plins cumplit pina am schimbat-o de hainele de la botez si de paturica de la botez, care miroseau a mir de te dadeau pe spate, si am imbracat-o in niste haine mult mai putin spectaculoase, dar care miroseau a detergentul de acasa, a ea, a mami si a tati, a patutul ei.

Mi-a fost atit de mila de ea incit in final mi-a parut rau ca am botezat-o asa de "mica", mai ales ca - a naibii coincidenta - fusese si programata la vaccin cu doar 3 zile inainte, ocazie cu care mai avusese 2 zile jumate de plins, mofturiceala si disconfort.

Profit ca sa le multumesc Dianei si lui Adi care au fost cei mai dulci nasi si care i-au cumparat finei un numar nelimitat de hainute absolut superbe, si au ales si pentru botez o tinuta absolut bestiala.

De asemeni ii multumesc Laurei care a stat cu Pisilinca stresata si mofturoasa, si ii cer iertare ca nu mi-a trecut prin cap sa ii aduc acasa tort...

Incerc sa pun citeva poze. Da' daca nu reusesc sa le aranjez cum vreau, o sa le adaug intr-o alta postare. La coada sint cele de la baita de "dupa" ( a doua zi).