Prea des in ultima vreme ma trezesc amintindu-mi cu uimire chestii pe care nu credeam ca le-as putea uita vreodata. Nici nu le uit propriu-zis...doar le pierd din vedere, coplesita de intimplarile de zi cu zi, acaparata de griji legate de somnul de peste zi (si noapte) al Pisilincai, indobitocita de computer si teveu. Asa ca am zis sa scriu - pentru mine, pentru Tine, pentru cind voi reciti si voi redescoperi cu uimire postari pe care nici nu mai stiam ca le-am " publicat".
Mi-am amintit azi de prima mea vizita la tine acasa si de uimirea care m-a cuprins cind am vazut ca intr-adevar a venit administratora blocului sa iti dea noile cartele de interfon.
De frenezia cu care mi-ai pus muzica prima oara; ai facut harcea-parcea relativa ordine din cd-uri, eu ma simteam aproape ca la examen, stinjenita pina la infricosare de faptul ca niciodata nu am prea stiut cine " cinta" o anumita piesa (si nici titluri de piese nu am avut habar vreodata); tu schimbai piesa dupa piesa, de multe ori nelasind-o sa o ascultam pina la capat, pentru una noua, " mai clasica", " mai preferata"; cd dupa cd, album dupa album.
De privirile mele furisate de la prima intilnire - ma rog, prima...cunostinta. De tremuratul care m-a apucat atunci cind " din greseala", la despartire, nu m-ai pupat chiar pe obraz.
De tentativa mea esuata de a bea alcool la Ciric (incheiata lamentabil - dar era loc si de mai rau, daca nu as fi ajuns pina la baie - cu capul in buda) si de grija ta " parinteasca" cu bitter-ul (si alintaturile mele constiente si constiincioase de a-l refuza pe motiv ca e amar).
De emotia acelui Drambouie - habar n-aveam ce-i ala...iar alcool?!?
De tremuriciurile de la primele telefoane. De cum tipam la Cristina, dupa ce iti dadusem beep, ca eu nu pot sa raspund la telefon ca nu stiu ce sa inventez sa iti spun, ca deh, beep-aisem mai mult din curiozitatea de a vedea daca ma suni si daca mai stii al cui e numarul de telefon. De cum ma straduiam sa fiu surprinsa atunci cind m-ai invitat la ziua ta, desi fusesem deja pusa in garda de Cristina, care nu ar fi trebuit sa imi spuna, care aflase de la Andrei care nu ar fi trebuit sa ii spuna.
De cea mai buna felie de harbuz pe care am mincat-o vreodata, picurind din ea (si din colegele ei, mincate de altii) pe covorul Andreei. Ok, in mod normal sint in stare sa maninc harbuz intr-un mod cit de cit civilizat, dar atunci...nu se putea.
De amintirile depanate iar si iar si iar si iar...... si iar despre calatoria si petrecerea datorita carora ne-am cunoscut.
De diminetile in care ma imbracam pe ascuns, ca sa nu vada nimeni cit de devreme voi pleca de acasa, si asteptam plina de nervi ca ai mei sa porneasca spre servici, ca sa ajung la ora 7 acasa la tine, sa sun la interfon (ce bucurie...imi si inchipui) si sa prind jumatate de ora de stat in brate inainte de a pleca la facultate.
De chiulitul intens de la cursuri ca sa putem sta cit mai mult impreuna. Ce bine ca nici acum nu-ti e prea clar CIT de mult am chiulit !
De mirarea cu care ti-am ascultat "rezumatul vietii" pe care mi l-ai facut la prima intilnire oficiala si de amuzamentul cu care te-am ascultat mai tirziu explicindu-mi ca inca incercai sa ma convingi ca ar fi trebuit sa ma gindesc mai bine daca chiar am nevoie sa ma leg la cap cu asa un "specimen".
De fata pe care ai facut-o cind Motanu' n-a mai rezistat (eroic) in cojocul meu si a mieunat disperat si de tonul pe care mi-ai spus "Mai lasa-l..." cind ma pregateam sa il duc sa il abandonez in camin, in speranta ca isi va gasi pina la urma un stapin.
De primul sarut dat in fata blocului, cind atit de "discret" ne-a lasat toata lumea, in sfirsit, singuri, si de gindul ca bunica Hilda sigur ma va vedea pe geam.
De cum am alergat atunci pe scari, din ce in ce mai sigura ca ar fi trebuit sa te chem sus, si m-am repezit in balcon sa te strig, gindindu-ma ca poate macar o data se va intimpla ca in filme, si inca mai stai sa privesti melancolic spre etajul 3. Am dormit atunci pe canapeaua din sufragerie, nu as fi putut dormi in patul meu, singura pina la urma...
As putea continua probabil la nesfirsit; prima iesire la pescuit, faimosul si pretiosul tau briceag pe care mi l-ai dat sa curat...nu stiu ce, dupa ce refuzasesi pe altcineva, totul in sine era o aventura, era intens, plin de "fluturasi" si de "tremurici" si de emotii si ginduri si planuri si sperante si temeri si ezitari.
Nu-mi vine sa cred ca am ajuns aici. Stiu ca mereu rizi de mine pe tema asta, dar chiar nu mi-am imaginat niciodata, nu am sperat niciodata, nu m-am gindit nici o clipa atit de departe. Ziua de azi nu a facut parte din nici un plan. De altfel, planurile mele erau foarte simple la vremea aia, mai degraba vroiam sa ma "joc", sa ascult pe cineva din cu totul alta lume decit cea in care traiam eu, cu un orizont mult mai larg. Da, recunosc ca la un moment dat am trecut prin faza aia "materna" in care as fi vrut sa te pot tine in brate pur si simplu, in speranta ca asta te va linisti si te va face sa uiti...dar nu a durat mult. Si am fost si sint si azi mindra ca nu m-am speriat, nu m-am descurajat, nu am ezitat atunci.
O chestie ..ironic de amuzanta, zic eu, este ca mesajul pe care ti l-am trimis atunci - care a fost si ala unul dintre "punctele de plecare" ale prezentului pe care il traim - a fost expediat la o ora tirzie, dupa vreo doua beri Silva bruna, in timp ce eram in oras cu Lucian - remember Lucian? si devenisem foarte curajoasa. Curaj care disparuse a doua zi cind eram la servici si am vazut apelul pierdut de la tine. Doamne, cit m-a batut atunci Rica la cap sa te sun inapoi...!
Nu stiu unde vreau sa ajung cu tot "rimembaru' "asta. E prima oara cind nu stiu cum ar trebui sa sune o fraza de final. Probabil pentru ca mi-as dori sa nu existe niciodata nici un final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu