31.08.2010

Mindria de parinte

Pe buna dreptate zic eu, de cind o am pe Pisilinca si am intrat intr-un fel de linie dreapta, adica am scapat de oscilatiile alea emotionale de la inceput, de fiecare data cind vorbesc cu cineva care nu este inca parinte, sau care este un parinte mai tinar decit mine, simt inlauntrul meu un fel de "superioritate" a unui anume gen de experienta. Recunosc cu mina pe inima ca imi face placere sa discut despre "meseria" asta; nu atit ca sa imi laud copilul, caci atunci cind relatez chestii despre ea le aleg pe cele amuzante, nu neaparat pe cele care demonstreaza indubitabil ce geniu am in casa :), ci cit sa incerc sa le insuflu si altora dorinta de a face lucruri pe care eu le consider bune si importante pentru un copil mic. De exemplu, incerc mereu sa evidentiez beneficiile si placerea alaptarii, a tinutului in brate, a nelasatului sa plinga, a nelovitului, incurajatul sa exploreze, sa se murdareasca, sa stie mereu ca are pe cineva acolo doar pentru el, si tot asa.
pe de alta parte, stiu cit imi displac mie persoanele atot-stiutoare si bagacioase sau fanatice ale unei idei, asa ca incerc sa fac totul cu moderatie, prin exemple concrete din situatiile prin care am trecut noi, si prezentind ambele fetze ale unei probleme, cu accentuarea fireasca a laturii pe care o "propovaduiesc".
Desigur ca Pisilinca mea este cel mai frumos copil din lume, si ca e si cea mai desteapta. Toti copiii sint frumosi, sau au ceva care ii face frumosi, dar nimeni nu e ca ea. Mi se pare absolut firesc, desi sint ferm convinsa ca as putea fi, in paralel, o mama adoptiva la fel de buna cum sint pentru ea. Fireste, cu greselile mai mici sau mai mari care se asociaza oricarei responsabilitati si pe care, in ciuda cartilor citite sau a trendului adoptat, le facem fiecare dintre noi.
desigur ca pentru fiecare parinte, copilul sau este cel mai cel; de aceea, evit sa imi laud copilul. Poate ca asta este o greseala, dar personal m-as simti rusinata de cite ori as naste in mintea altei mame intrebari legate de propriul sau copil, sau cine stie ce ambitie stupida de a-l invata chestii si mai grozave doar pentru ca a mea face un ceva pe care al ei nu il face inca.
De curind, am asistat in cercul meu de mamici la o noua etapa de efervescenta legata de testul portage. Un test care, daca am inteles eu corect, a fost conceput in special pentru copii cu probleme in dezvoltare. Si care, in ceea ce ii priveste pe copiii normal dezvoltati, da dupa parerea mea niste valori aberante ale IQ-ului si ale capacitatilor dobindite deja.
L-am facut si eu, inca o data, pentru Pisilinca; l-am mai facut de-a lungul timpului, recunosc. informatiile pe care mi le-a furnizat, privite dintr-o anumita perspectiva, pot fi interpretate moderat si cu o oarecare corectitudine. Dincolo de IQ-ul de geniu in care nu am incredere si care mi se pare oricum o aberatie pentru virsta asta, avind in vedere etapele normale de dezvoltare IN SALTURI ale oricarui copil, am aflat cam ce stiam: ca e motric dezvoltata ok, ca cica e sociabila desi experienta de zi cu zi nu ma face sa cred ca exceleaza la capitolul asta, dar ca e puturoasa si ca o ajut prea mult in ceea ce vrea sa faca. Ei numesc sectiunea aceasta a testului "capacitati de autoservire", si recunosc ca mereu " am autoservit-o" poate prea prompt, grabindu-ma sa o ajut, sa ii indeplinesc orice dorinta, asa ca s-a invatat sa intinda mina si sa spuna " mami" fara sa priveasca macar peste umar daca sint sau nu acolo, sau daca sint eu sau taica-su.
S-au iscat si mici controverse in legatura cu rezultatele obtinute de copii la test si prezentate cu mindrie de catre parinti, dovedindu-se ca, completarea testul este subiectiva si interpretabila.
Dincolo de toate astea, normale de altfel, transpare insa mindria fiecaruia legata de copilul sau. Care fireste trebuie ca este cel mai cel. Mindrie pe care am spus, o impartasesc desi incerc sa nu o verbalizez si o inteleg perfect. Mi-e teama insa de acel simbure de indoiala si de competitivitate pe care asemenea teste le sadesc in sufletul parintilor. De acel " poti mai mult" care oricum apare, care poate avea efecte benefice sau devastatoare, dar care dupa parerea mea nu are ce auta la virsta asta. Asta e virsta la care copilul trebuie SPRIJINIT in demersul sau de a invata prin observatie si imitatie, de a explora universul, de a " invata" fizica elementara, nu impins, fortat (fie si prin joc), comparat, indesat fortat in niste sabloane.
Asa ca eu i-as indemna pe toti parintii sa fie convinsi mereu ca au copii superbi, sa se bucure de ei, sa le ofere toate sansele de a-si satisface setea infinita de cunoastere si descoperire care le caracterizeaza virsta, si sa lase tabla inmultirii pentru la scoala..

30.08.2010

Aventuri la munte

Am zis ca despre iesirile noastre la munte revin in alt episod.
In mare nu e foarte mult de spus. Avem cort nou si bestial, bestial din multe puncte de vedere, printre care si acela ca poate fi montat de o singura persoana, ceea ce ne usureaza mult viata. In plus, are antreu mare si inalt, de in sfirsit pot sa stau in picioare in el.
Iesirile noastre au fost oarecum linistite, Pisilinca apreciaza mult traiul asta in aer liber, se vede ca-i conceputa " pe drumuri", ca numai afara ar sta. In functie de locul in care mergem, bataile de cap in ceea ce o privesc pot fi mai mici sau mai mari, in sensul ca daca mergem la pensiunea cu piscina si lac de pescuit trebuie sa merg mereu la juma de metru in spatele ei ca sa nu o apuce bilbidiceala fara preaviz, iar daca mergem undeva pe teren drept si larg, nu trebuie decit sa o urmaresc sa nu dispara.

Si totusi, una dintre iesirile noastre de anul asta s-a dovedit a fi cu adevarat speciala.
Am plecat la Gheorghieni intr-o vineri, in ciuda faptului ca accuweatherul zicea de o furtuna in noaptea aia. Bine, teveurile noastre ziceau de cod galben de inundatii pentru tot weekendul, dar eu habar n-am avut.
Am ajuns pe la 5pm, am pus cortul minunat, i-am asteptat si pe ai mei care au stat si ei cu noi o noapte.
Contrar aparentelor, s-a dovedit ca am avut mai mult de munca in conditiile in care eram 4 adulti care sa urmareasca Pisilinca, decit daca am fi fost doar doi.

Pe la 8-9 s-a pus pe ploaie, fulgere, tunete, alea-alea. Am halit gratarul pe care apucasem sa il facem deja, ne-am dus la nani repejor.
Simbata dimineata, soare si frumos, cam ud pe jos, dar...asta e. Maica-mea, rupta de oboseala si de dureri de spate, n-a dormit toata noaptea de teama ca piriiasul aflat la vreo 100 de metri, lat de juma de metru si adinc de-o palma sa nu ne ia cu tot cu corturi. M-am amuzat in sinea mea mai mult decit am verbalizat.

Simbata dupa-masa, pe la 4pm o taie ai mei spre Iasi, la 4.30 se pune pe plouat. Si ploua frate, de-mi venea sa-mi iau cimpii. Am binecuvintat noul nostru cort mare si traistele cu jucarii carate de acasa. pe la 18.30 deja ma rugam sa stea ploaia pina culc copilul, apoi fie ce-o fi.
Si ruga mi-a fost ascultata. Ploaia a stat, copilul s-a putut purceli in voie prin noroi, pe la 9pm a luat somn, imediat dupa s-a pus iar pe plouat.
De data asta insa...rupere de nori. Tunete de te dureau timpanele la propriu, fulgere unul dupa altul, de vedeai sa citesti. Ne-am culcat pe la 10pm si noi, ca nu aveai ce altceva sa faci.
Si m-am trezit la miezul noptii. Aceleasi tunete, aceleasi fulgere, Pisilinca dormind neintoarsa, cortul uscat pe dinauntru, antreul cam mocirlos de-acum, zgomotul piriului care parea sa se fi mutat la 10 metri, si, mai generatoare de panica, vocea unui barbat care racnea.
Eu am ramas cu Pisilinca la cort, Motanu Sef s-a dus sa vada ce si cum.
Piriul cel inofensiv inundase cam jumatate din zona pentru camping, inclusiv un cort in care nu se afla nimeni. Tot campingul era in picioare, pindind sa nu vina apa peste ei. Podetele peste piriu fusesera unul luat de apa, celalalt acoperit.
Am stat mai bine de un ceas si noi, sa vedem ce si cum, desi cortul nostru era pus cumva cel mai departe de apa. Totusi, cind esti cu Pisilincul dupa tine, ti-e cam greu sa te linistesti. Ne-am dus la nani cind a stat si ploaia, fara nici un alt incident. Mi-a cam cazut fatza insa a doua zi, cind pe lumina am vazut ce prapad poate sa faca o lingura aia de apa curgatoare, care e drept, stringe toate suvoaiele de pe muntii din jur.
Inutil sa spun ca a doua zi s-a golit campingul, nimeni n-a mai avut chef de inca o aventura nocturna, mai ales ca pe la prinz cerul se acoperise iar. Noi urma oricum sa plecam spre casa, si am facut-o in ritmul nostru, catinel-catinel, ca devenisem curajosi pe lumina, si oricum cortul trebuia sa se zvinte cit de cit.
Asa ca am fentat si o viitura. Iaca are Pisilinca ce ne boscorodi pe la 14 ani, cind o citi chestiile astea si o sa-mi rida in nas ca nu o las dupa ora 22 in oras...

23.08.2010

Pisilinceli

Am fost in piata sa cumparam chestii pentru un borsh, si ca intotdeauna, fiica-mea s-a capatat cu cite ceva; marea atractie a zilei au fost strugurii. Desi imita cam orice cuvint ii spunem, cu o bunavointa care ma uimeste avind in vedere ca de multe ori rosteste cu totul altceva decit cuvintul original iar noi ne distram teribil, impreuna cu ea, de data asta strugurele a fost botezat din start "pica papa". Pentru cine nu a citit din urma, "pica" nu e cu I de la Ionel ci cu i de la invatatoare, si inseamna minge, pentru ca "minia" face "pica-pica" atunci cind o trintesti pe jos. Astfel, cu o logica imbatabila, fiica-mea ne-a amintit ca de fapt strugurii sint o aglomerare de bilute comestibile.

Tot fiica-mea a gasit intr-un colt ascuns de apartament batatorul de covoare: e lung cit ea, galben si curat pentru ca era nou cumparat. Dupa ce m-a vazut de citeva ori bagind pe sub mobila de bucatarie diverse cozi de mop, rigle si alte de-astea, ca sa ii recuperez mingile pierdute, s-a infiintat intr-o zi foarte serioasa cu el in mina, s-a pus pe burta pe gresie si a inceput sa scotoceasca cu el dupa o bila pe care tocmai o aruncase acolo.

Vocabularul ei devine din ce in ce mai bogat. Tamica este Miiiiaaaa! pentru ca nu sta niciodata sa o atinga, asa ca foloseste imperativul. Motanul este Mia-mia tandru, ca nu e clar care dintre ei doi se alinta mai tare atunci cind au cite un moment de tandrete. Rata si lebada fac Mac-mac dar in moduri total diferite, gisca face ga-ga, cutzu face mm-mm, vaca face muuuu, bubu e mumu iar bunica este...intr-un fel :)). Purcelul fornaie pe nas, porumbelul face hruu-hruu, calul face cla-clo (cu limba) si nihoho, magarul face ii-aaa, bufnita face uu-uu, dar cu totul altfel decit trenul care face uu-uu! si cicacica. Masina merge brum-brum, si nu-i place decit cu masina " lu ta-su", ca " a mea" cam duce la gradi, si oricum e buna numai de depozitat carutul. Mama si tata au devenit mami si tati, ba tati e uneori taticu; pa-pa inseamna sa mergem (e plimbareata fiica-mea, de cum face ochi ea vrea numai pa-pa), papa e mincarea si papi e apa. Mai exista si apti care e lapticul. Din proprie initiativa, cind ne aude pe noi salutind, spune si ea Lua - adica buna ziua, si orice multumesc aude este urmat de un fel de "picere" adicatelea cu placere. Singura chestie care ma dispera este ca s-a prins ca "na" mai este folosut si in loc de " poftim", si desi ne uscam gura spunind poftim-multumesc-cu placere, de cite ori sacapam cite un na in sintagme de genul "na, uite ce-am facut", ne intinde ce are in mina - fie el si un obiect imaginar - spunind taaare mindra na! Acasa e cacu, hutza e uca, pietricelele sint pitceie - si asta se rosteste in general tot imperativ, si e unul din putinele lucruri pe care ar fi bine sa o lasi sa il faca atunci cind spune, daca nu vrei sa ai parte de scandal si batai de cap.

Acum citeva seri ne-a induiosat teribil; avea o singura bilutza noua (in general orice chestie rotunda se cumpara in dublu - macar - exemplar, din motive lesne de inteles) de silicon, colorata pastelat, cu "ceva" inauntru care se aprinde colorat cind dai biluta de pamint. Si uitase cu totul unde o lasase, asa ca, inainte de culcare, umbla nauca prin toata casa inginind alintat si rugator picaaa...piiicaaa... Am cautat amindoi de ne-au iesit ochii, peste tot, am mutat mobile, parca intrase in pamint. Dupa vreo ora de cautari asidue, pline de compasiune fata de copilul care nu se isteriza ci era doar trist si tot venea la noi cu batatorul de covoare sa ne uitam sub dulapurile din bucatarie, unde stie ea ca se pierd picile, si-a amintit brusc: s-a inviorat si a pornit trop-trop cu un cu totul alt tonus, catre living, catre girafa Fisher-Price, in care nu mai erau cuburile originale ci era dosita cu grija minunea sclipicioasa. Dupa asta abia, m-a luat de mina si a zis mami-nani.

Bine, mami-nani asta care m-a bucurat si m-a facut sa fiu tare mindra de ea, pentru ca deodata nu mai adoarme leganata si la sin, ci cuminte linga mine in pat, l-a transformat intr-un mic instrument de santaj. La mama lui, mami-nani se intimpla pe o canapea din camera ei, dupa care eu o transferam usor in patutul in care raminea in general pina pe la 2 noaptea. Mai nou, mami-nani se intimpla aratindu-mi-se dormitorul nostru...pe care nu vreau sa i-l refuz nici in varianta asta, ca sint sigura ca la un moment dat va opta pentru camera ei...

Odiseea concediu 2010

Pentru ca dimineata am vreo doua ore libere (cit Pisilinca e la gradinita iar eu nu pot sa ma desprind de computer pentru ca stau cu ochi fixati in camerele lor de supraveghere, sa o vad daca si cit plinge) am zis sa profit de timpul asta si sa va povestesc cum ne-am petrecut noi concediul, nu de alta, dar acusi incep sa uit si nu e bine.

Am ales sa numesc concediu cele doua escapade facute la mare, prima oara in efectiv complet, a doua oara singurei.

In efectiv complet, am facut drumul din doua bucati, cu oprire la Galati, la pensiunea despre care va povesteam eu ca m-a impresionat placut. A fost frumos, mai putin faptul ca Pisilinca era in greva foamei si ca tintarii de Galati sint probabil o natie aparte, ca m-au piscat numai pe mine, dar mi-au facut niste piscaturi care si dupa o saptamina se umflau cit jumatate de gamba si ma faceau sa imi doresc sa smulg carnea cu unghiile.
Si am ajuns la mare, la hotelul la care am mai stat si cu vreo 3-4 ani in urma, care pina la usa camerei arata ok - usa camerei cu cartela, da? - dar mai departe, mi-am pus miinile in cap, dar si despre asta am povestit deja.
Ideea de baza a acestei mici aventuri (fara mic dejun inclus, ca vroiam aerosoli dimineata, si am zis sa nu pierdem timpul...)a fost ca e greu la mare :))
Pisilinca a dormit aproape fara exceptie pina cel putin la ora 8. Ma rog, probabil ar fi dormit si mai tirziu, daca ar fi fost lasata, dar pe la 8 rabdarea mea se epuiza cu totul (eu treaza de la 6 in general, ca devin foarte matinala de cite ori sintem plecati) asa ca navaleam peste ea cu gidilici si pupaturi, doar-doar...
Dupa care plecam pe plaja, si ca sa stam putin mai linistiti si sa nu fie nevoie sa pun copilul in lesa ca sa nu se urce pe cearceafurile altora si sa nu il pierd prin aglomeratie si harmalaie, tropaiam vreun kilometru pe plaja pina intr-un loc unde incepea sa se mai dilueze concentratia de turisti galagiosi. Fireste, cu Pisilinca in brate, pentru ca SINGURUL mod de deplasare bipeda pe care era dispusa sa il accepte la schimb, ar fi fost mersul prin apa mica de la mal, incaltata si cu sosete in sandale. In sandalele de piele, ca e mega pretentioasa la ce i se pune in picioare, si acceptarea chiar si a unei alte perechi de incaltari in locul celor care tocmai i-au ramas mici se face dificil, cu strimbaturi si pacaleli.
Eiii...si ajungeam "la baza", unde tati intindea repede rogojini, prosopate si saltelute, ca sa punem printesa depaaarte de nisipul fioros :))
Pe scurt, joaca pe plaja era cam asa: ea urcata pe prosop, inclusiv degetelul mic de la piciorul sting, jucindu-se cu lopatica si pretinzind mereu galetica plina cu apa ca sa se clateasca de cel mai mic fir de nisip de pe miini. De asemeni, galetica era extrem de utila ca sa verse apa din ea la fiecare 3 minute, in nisip, pe ea, pe prosop sau unde se nimerea, astfel incit nu am apucat nici unul dintre noi sa STAM la soare, ci am fost intr-o continua miscare.
In apa i-a placut teribil in prima dupa-amiaza, in care la Mamaia erau niste super valuri; a "inotat", a inghitit un sfert din Marea Neagra, a pleoscait si a plins la fiecare tentativa de a o duce la uscat. Ulterior, marea linistita nu i-a placut deloc, iar in ultimele zile a refuzat cu totul sa intre in apa, exceptie facind fireste varianta proprie si personala de distractie la mare, si anume intratul in apa cu sosete si sandale.
Pe la 10 se termina cu totul orice farima de intelegere si rabdare din partea ei, asa ca stringeam calabalicul si marsaluiam inapoi la hotel, sub privirile destul de uimite ale oamenilor seriosi, care au dat un ban ca sa se intoarca bronzati, asa ca aveau de gind sa faca exact asta, sa se bronzeze cu orice pret si la orice ora.
Urma dushuletul, tropaiala, un ceas de nani...si apoi, ce te faci cu un copil de 1 an si ceva la mare, la prinz? Pai e simplu, te plimbi cu el prin camera si prin hotel, ca in soare la ora aia nu poti sa il tii. Tati se ducea la un "impinge tava" testat sa aduca mincarea, eu distram copilul, papam, ne jucam muuult si epuizant, dupa care urma in general inca un puiut de nani. Mersul la plaja dup-amiaza decurgea la fel, la 6-7pm copilul muuureeeaaaa de somn si oboseala, pentru ca odata ajunsa in camera, dushuita si hranita, sa ne vedem obligati sa mergem "pa-pa" la o plimbare nici-in-carut-nici-pe-jos-nici-in-brate. Stingerea se dadea pentru ea pe la ora 21, obicei cu care vad ca a ramas si acasa.
programul zilnic a suferit si citeva "variatiuni pe aceeasi tema" pentru ca in chiar ziua sosirii, la chiar prima baie in mare fara copil, un val din alea care i-au placut asa mult fie-mii l-a luat prin surprindere pe al meu Motan si i-a furat ochelarii (vechi de 2 saptamini) pe care si-i uitase pe nas. Asa ca am facut si o excursie in Navodari, ca sa producem o alta pereche, nu de alta, dar eu nu aveam nici cel mai mic gind sa conduc pina la Iasi.

A fost cred primul an in care am plecat de la mare cu oarecare bucurie in suflet si absolut lesinata de oboseala. Si da, la fel de alba cum sosisem.
Ne-am pornit spre Rucar, unde avem niste rude care au o casa de vacanta, superba, intr-o zona minunata, niste oameni grozavi. Din pacate in ziua aia a plouat crunt, afara era noroi pina la git, copila iar intrase in greva foamei si nu minca nici borcanele, asa ca am poposit doar o noapte si am plecat spre Iasi.

Marea-episodul 2 a fost chiar si mai agitata si mai obositoare pentru mine. Am plecat simbata, duminica dimineata Pisilinca a vomat si a facut un pic de febra asa ca am stat "pe pozitii" sa vedem ce zice doctorul - care nu era disponibil pe moment...si de unde trebuia sa ajungem acasa miercuri, marti dimineata am taiat-o repede spre Bucuresti, ne-am luat cortul visurilor noastre - multumesc din suflet trio-ului B, R si V pentru ajutor!!!- si apoi spre Iasi, unde am regasit un copil trist, nervos si speriat sa nu disparem iar.

Au mai urmat citeva iesiri cu cortul la munte, la o intrunire moto, dar astea in alt episod.

19.08.2010

Circ. De-adevaratelea.

N-am mai fost la circ de cind eram prescolar. Ultima mea vizita la circ am facut-o doar cu tata - acum stiu de ce - si imi amintesc un cort maaaare, cu locuri pe banci de lemn printre care nu prea aveai loc sa te strecori, cu rumegus pe jos; imi amintesc montarea panourilor de plasa pentru dresura de " pisici", am vazut atunci lei, tigri, acrobatii calare, elefanti, ciini, ursi carpatini si urs polar, capre, multi clovni, trapezisti...si nu mai stiu. Dar cel mai bine imi amintesc vizita in menajerie, la pauza, si ursul polar care statea intr-o cusca mica, cu gratii, in fund, si ma jur ca din ochi ii curgeau lacrimi. De atunci n-am mai calcat in vreun circ. Pina azi.

Azi, dintr-un sentiment de vinovatie fata de "dixtractia" cu gradinita, am hotarit sa o ducem pe Pisilinca la un circ micut, venit in Iasi.
Fireste ca am plins de la bun inceput, de la primele acorduri ale muzicii "de circ". Am plins si mai abitir aratindu-i fiica-mii doi tigri care sareau de pe un taburet pe altul, lasind urechile pe spate si inchizind incet ochii de cite ori se apropia de ei dresorul cu cravasa, cu care nu ii atingea tare, dar ii atingea, si am regasit in ei aceleasi expresii ale Motanoiului nostru cind stie ca o s-o incaseze.
Dup-aia n-am mai plins. M-am regasit, om mare, luptindu-ma intre curiozitatea pe care mi-a stirnit-o mereu viata (pe care o romantez cu siguranta) circarilor, admiratia pentru munca lor, constiinta faptului ca animalele alea au fost oricum condamnate din nastere la o viata dupa gratii, fie intr-un circ fie intr-o gradina zoologica, intelegerea faptului ca pina la urma plata unui bilet la spectacol inseamna supravietuirea oamenilor alora si a animalelor lor, caci spectatorii sint si asa tot mai putini, si odata cu disparitia lor ar disparea si bietele pisici, si elefantii domoli si intelepti.

Per total m-am intristat, recunosc. Copilul din mine viseaza inca la o viata petrecuta in rulota (varianta upgradata a cortului, care ne place atit de mult), la experienta de viata pe care doar cineva umblat prin lume o poate dobindi, la marea familie care ar trebui sa fie circul (desi sint sigura ca si acolo exista invidii, antipatii, piriciosi), la serile de dupa spectacol, la munca si antrenamentul de dinainte. Simt un soi aparte de respect fata de oamenii de circ, caci in spatele "jocului" din arena sta atit de multa munca; munca pe care trebuie sa o faca bine ca sa aiba ce minca; prea rar isi permit ei sa fie bolnavi sau indispusi; si ma indoiesc ca ei cred in concedii medicale. In ciuda faptului ca as prefera ca circul sa nu mai aiba niciodata animale, stiu si ca este o ultima solutie pentru acele "salbaticiuni" nascute deja, pentru care libertatea ar fi o condamnare la moarte. Ii admir poate cel mai mult pe copiii de circ, nascuti si crescuti acolo, implicati in spectacol caci de acolo isi cistiga si ei piinea; mereu m-am intrebat - sincer si fara urma de critica - cum fac ei scoala, caci sint sigura ca fac.

Nu stiu sa inchei postarea asta. Desi cortul de azi era mai mic, tigrii mai obositi, iar pe ursul polar, daca ar fi existat, nu as fi indraznit sa il privesc in ochi, inima imi este plina de emotii, si asta este destul. O fi bine, o fi rau, circul m-a inviat macar o dupa-amiaza.

18.08.2010

Alt fel de manifest

Daca este ceva care ne preocupa din ce in ce mai putin in ziua de azi, astia sint proprii nostri copii.

Ii lasam sa se nasca in spitale mai mult sau mai putin mizere, in conditii cu numar variabil de stele in functie de buzunarul fiecaruia, dar amintind pentru vasta majoritate a femeilor de salile de fatare din fermele de bovine, pe mese reci, sa fie manipulati din primele clipe de viata de straini grabiti, care isi cunosc cu siguranta meseria dar nu manifesta nici o secunda de simpatie sau de empatie pentru micutul dezbracat si atit de nesigur si de pierdut in spatiu. Ii lasa, pentru siguranta lor cica, in acvarii fara capac, rasuciti bine in cirpe autoclavate si ne ducem la ei cu program, din doua in doua ore, caci doar atunci au voie sa le fie foame sau sa ceara alinare, mingiiere, confort si siguranta. Ii luam acasa si ii punem cu mare mindrie in patuturi uriase pentru ei, imbracate in asternuturi si protectii scumpe si frumos colorate, pe care ochii lor nu le pot distinge inca, dar care ii priveaza de ceea ce si-ar dori mai mult, atingerea plina de duiosie si siguranta a bratelor mamei, care dupa ce i-a leganat timp de 9 luni in pintece, ii abandoneaza sub presiunea sfaturilor atotstiutoare si este dispusa sa le ofere alinare cu program, ca sa nu se invete copilul rasfatat.
Si supliciile continua, toate facute desigur sub scuza - de cele mai multe ori crezuta, car care sint sigura ca sta la baza unei vaste majoritati a depresiilor postnatale - educatiei timpurii, a regulilor si a sfaturilor din carti sau venite din timpuri in care nevoia te obliga sa recurgi la anumite masuri. N-o sa adaug pe aceasta tema decit faptul ca atunci cind generatia mea incepea diversificarea, crenvurstii reprezentau " carne" si erau recomandati de catre pediatri. In lipsa de altceva...

Nu vreau sa insist pe tema tinutului bebelusului in brate, pentru ca devine din fericire o idee din ce in ce mai raspindita, pe care o promoveaza din ce in ce mai multa lume si pe care sint dispuse sa o adopte din ce in ce mai multe femei, instinctul matern avind un aport covirsitor in " convingerea" lor ca aceasta este varianta corecta. As prefera sa abordez acum un alt segment al copilariei timpurii, un aspect cu care ma confrunt eu in prezent si care ma face sa ma razvratesc impotriva unor norme si cerinte sociale care mi se par nedrepte.

Destul de contestat de rezidentii altor tari, in Romania concediul de ingrijire a copilului dureaza 2 ani, 3 pentru copiii cu probleme. Cu alte cuvinte, statul iti acorda permisiunea legala de a sta alaturi de copilul tau timp de 2 ani.
N-o sa ma leg acum nici de recenta scadere a indemnizatiei pe care o primesc mamele pentru aceasta perioada de 2 ani; ea insasi este destul de contestata. Oricum, in familiile in care buzunarul permite, mama va alege sa stea linga pruncul sau cit mai mult, in timp ce in alte familii se va intoarce la munca - de cele mai multe ori pe un salariu mizer dar care face diferenta cind e vorba de plata luminii si a intretinerii - cit de curind posibil.
Vreau sa vorbesc insa despre mamele care in ciuda unei indemnizatii consistente (sau in ciuda unui venit familial suficient) sint fortate sa revina la munca.
Femei de cariera, cu functii de conducere, angajate de cele mai multe ori in mediul privat, carora li se atrage atentia ca si 6 luni de absenta echivaleaza cu o plafonare si cu o pierdere a aptitudinii de a-si relua activitatile de dinainte de copil. Femei in cazul carora degeaba le este garantat prin lege locul de munca pe o perioada de 2 ani, plus 6 luni de la revenirea la serviciu, pentru ca daca indraznesc sa lipseasca mai mult de 3 luni patronul le ride in nas si le bate obrazul ca au lasat firma sa se duca de ripa, ca au pus multinationala intr-o postura dificila, ca nu au dat dovada de dedicatie fata de job. Femei care lucreaza in invatamintul de stat si care sint penalizate de directorii de scoala, fiind cadorisite la revenirea in cimpul muncii cu clase slabe, in situatii disperate, cu ore mai putine, cu amenintari ca " am fost nevoiti sa angajam pe altcineva sa iti faca treaba si acum ce ne facem".
Sau de ce nu, femei ca mine, asupra carora se exercita presiuni din partea sistemului, care ma vrea inapoi pe baricade (cu bani de acasa daca s-ar putea) ca sa ma termine de cernut prin sita cu ochiuri largi si cu gauri a invatamintului postuniversitar, ca sa nu tina un loc ocupat degeaba si deci niste bani blocati.

Si cedam, cautam innebunite variante, straini care sa ne ingrijeasca copiii, ne convingem ca nu am avut de ales si ca ne bucuram ca am gasit cea mai buna solutie la o problema care nu ar trebui sa existe: o bona care pare sa nu ne snopeasca in bataie copilul, pe banii nostri; o gradinita in care sint doua educatoare la 12 copii nu una la 20. Ne supunem copiii la presiuni uriase pentru ei, le cerem sa se adapteze, sa accepte o situatie profund anormala, si in tot acest timp intimpinam cu mirare si nervi mofturile nou aparute si insomniile si spaimele nocturne.

O societate traditionalista - tribala, ar spune unii - asigura copilului un mediu cunoscut si prietenos pina la virsta pubertatii, pina la propria reclamare a independentei. Astfel, independenta devine ceva cerut si cistigat, nu suturi in fund pentru noi pasi inainte, asezonati cu tristete si plinsete.

Societatea moderna minimizeaza rolul parintelui alaturi de copilul sau, crescind noi si noi generatii de adulti cu traume adinc ingropate in subconstient, invatati de mici ca lacrimile sint inutile, ca nimanui nu-i pasa, ca normalitatea consta in indiferenta fata de suferinta celor din jur, ca parintii sint ACOLO doar cind au ei chef nu cind este neaparata nevoie de ei. Este profund gresita aceasta abordare, la fel ca si desconsiderarea femeilor care si-au permis sa renunte la slujbe pentru perioade suficient de lungi incit sa isi fi ingrijit corespunzator copiii, asigurindu-le din chiar prima etapa a vietii lor mediul optim de dezvoltare afectiva.

Asa ca eu, desi tocmai mi-am "institutionalizat" copilul (si ghilimelele le pun nu pentru ca as avea vreun dubiu ca am facut-o; o da, am facut-o si mi-e rusine pentru asta, ci pentru ca majoritatea dau acestui cuvint semnificatia casei de copii, a orfelinatului sau macar a gradinitei saptaminale), vreau sa militez in favoarea unei mai "usoare" emancipari a femeii si o intoarcere catre traditie si catre ceea ce simt eu ca ar fi mersul firesc al lucrurilor. Sint sigura ca sint multe mame care gindesc ca mine si care se vad fortate sa isi lase copilul plingind la gradinita sau la bona, ca sa se duca sa fie f.tute de catre un sef care a uitat sau habar nu are cit e de important sa fii parinte. Sint sigura ca sint foarte multe mame care au trecut deja prin aceasta experienta si isi amintesc inca tristetea din ochii copilului, sau trezitul sau brusc noaptea si atirnatul de gitul lor, inginind plingacios " maminu, numami, numami...". Sint sigura ca daca cineva ar indrazni sa afirme public aceste lucruri, ar fi multe de dezbatut pe acest subiect si poate s-ar mai deschide citeva minti si citeva suflete fata de suferinta tacuta, vocalizata sau nu, a unor copii care sint obligati sa creasca printre straini macar jumatate din timpul lor de veghe.

De aceea va rog, trimiteti acest text cunoscutilor. Poate sint parinti de copii mari, sau poate nu au nici o intentie de a deveni vreodata parinti. Dar ceva, o idee, un suflu, poate se va cuibari in mintea lor in legatura cu acest subiect. Nu caut trafic pe blog; daca preferati, copiati textul si trimiteti-l intr-un simplu email, caruia insa poate ii atasati si adresa mea de mail, caci m-ar bucura sa primesc orice tip de feedback.

06.08.2010

Puiut de depresie

Iaca am "copil mare" si intarcat.
Am plecat de acasa, am lasat-o cu maica-mea, dupa diverse aventuri am luat pastilele magice, s-a oprit laptele.
O consider cea mai mare greseala pe care am facut-o de cind sint mama, si daca as putea da timpul inapoi, nu as repeta-o pentru nimic in lume.

Copila se chinuie cumplit cu maselele si cu adormitul, ea care adormea in 5 minute cu sinul in gura, si ale carei cautari de tzitzi din ultima vreme le-am privit ca imbecila ca pe alint si rasfat, nu ca metoda de alinare a durerilor de la masele. Lasa ca acu ne alinam cu geluri si panadoale...

A fost foarte trista. Cind o dezbrac imi arata tzitzile ei, le studiaza si le spune pe nume, cu aceeasi duiosie cu care le "striga" acum doar citeva zile pe ale mele. Mi se fringe inima in mii de bucatele, si nici macar nu am cui sa spun, caci nimeni nu poate intelege. Mie nu indrazneste sa imi ceara, o singura data m-a vazut cu o bluza cu un pic de decolteu si a vrut sa bage mina in sin. Noaptea se ogoaie cel mai greu, ca nici nu e dezmeticita bine, si inca ar mai cauta liniste, pace si dulce. Dar...nu mai este.

Si culmea e ca atunci cind adoarme, cam chinuit (macar acum nu mai tresare continuu, ca sa ma strige...) EU ma simt goala si pustie, si imi lipseste cumplit alintul ala dintre noi.

Se pare ca postarea asta e mai degraba despre mine decit despre ea, desi probabil ca ar fi fost mai interesante detaliile despre cum s-a adaptat ea la noua situatie. Insa eu o sa strig in gura mare, oricui o sa vrea sa asculte:
- intarcare treptata, nicidecum brusca, asa cum am facut eu;
- lasati copilul sa suga cit vrea. Gradi nu e un impediment, poate ramine cu suptul de dimineata, seara si noaptea. Nici presiunile celor din jur, care tot se mira cum de INCA alaptezi, care ii spun copilului ca "e rusine", sau alte timpenii.

Sint cel mai mare sustinator al alaptarii, exclusive pina la 6 luni, continuata pina la macar 2 ani. Pacat ca am invatat-o the hard way. Sint intr-un punct in care nu vreau alt copil pentru ca pe el l-as alapta pina s-ar intarca singur, si asta m-ar face sa ma simt vinovata fata de Pisilinca, careia i-am furat aceasta placere, din considerente egoiste si idioate. Si nu, nu am bani sau timp de terapie.