Alt fel de manifest

Daca este ceva care ne preocupa din ce in ce mai putin in ziua de azi, astia sint proprii nostri copii.

Ii lasam sa se nasca in spitale mai mult sau mai putin mizere, in conditii cu numar variabil de stele in functie de buzunarul fiecaruia, dar amintind pentru vasta majoritate a femeilor de salile de fatare din fermele de bovine, pe mese reci, sa fie manipulati din primele clipe de viata de straini grabiti, care isi cunosc cu siguranta meseria dar nu manifesta nici o secunda de simpatie sau de empatie pentru micutul dezbracat si atit de nesigur si de pierdut in spatiu. Ii lasa, pentru siguranta lor cica, in acvarii fara capac, rasuciti bine in cirpe autoclavate si ne ducem la ei cu program, din doua in doua ore, caci doar atunci au voie sa le fie foame sau sa ceara alinare, mingiiere, confort si siguranta. Ii luam acasa si ii punem cu mare mindrie in patuturi uriase pentru ei, imbracate in asternuturi si protectii scumpe si frumos colorate, pe care ochii lor nu le pot distinge inca, dar care ii priveaza de ceea ce si-ar dori mai mult, atingerea plina de duiosie si siguranta a bratelor mamei, care dupa ce i-a leganat timp de 9 luni in pintece, ii abandoneaza sub presiunea sfaturilor atotstiutoare si este dispusa sa le ofere alinare cu program, ca sa nu se invete copilul rasfatat.
Si supliciile continua, toate facute desigur sub scuza - de cele mai multe ori crezuta, car care sint sigura ca sta la baza unei vaste majoritati a depresiilor postnatale - educatiei timpurii, a regulilor si a sfaturilor din carti sau venite din timpuri in care nevoia te obliga sa recurgi la anumite masuri. N-o sa adaug pe aceasta tema decit faptul ca atunci cind generatia mea incepea diversificarea, crenvurstii reprezentau " carne" si erau recomandati de catre pediatri. In lipsa de altceva...

Nu vreau sa insist pe tema tinutului bebelusului in brate, pentru ca devine din fericire o idee din ce in ce mai raspindita, pe care o promoveaza din ce in ce mai multa lume si pe care sint dispuse sa o adopte din ce in ce mai multe femei, instinctul matern avind un aport covirsitor in " convingerea" lor ca aceasta este varianta corecta. As prefera sa abordez acum un alt segment al copilariei timpurii, un aspect cu care ma confrunt eu in prezent si care ma face sa ma razvratesc impotriva unor norme si cerinte sociale care mi se par nedrepte.

Destul de contestat de rezidentii altor tari, in Romania concediul de ingrijire a copilului dureaza 2 ani, 3 pentru copiii cu probleme. Cu alte cuvinte, statul iti acorda permisiunea legala de a sta alaturi de copilul tau timp de 2 ani.
N-o sa ma leg acum nici de recenta scadere a indemnizatiei pe care o primesc mamele pentru aceasta perioada de 2 ani; ea insasi este destul de contestata. Oricum, in familiile in care buzunarul permite, mama va alege sa stea linga pruncul sau cit mai mult, in timp ce in alte familii se va intoarce la munca - de cele mai multe ori pe un salariu mizer dar care face diferenta cind e vorba de plata luminii si a intretinerii - cit de curind posibil.
Vreau sa vorbesc insa despre mamele care in ciuda unei indemnizatii consistente (sau in ciuda unui venit familial suficient) sint fortate sa revina la munca.
Femei de cariera, cu functii de conducere, angajate de cele mai multe ori in mediul privat, carora li se atrage atentia ca si 6 luni de absenta echivaleaza cu o plafonare si cu o pierdere a aptitudinii de a-si relua activitatile de dinainte de copil. Femei in cazul carora degeaba le este garantat prin lege locul de munca pe o perioada de 2 ani, plus 6 luni de la revenirea la serviciu, pentru ca daca indraznesc sa lipseasca mai mult de 3 luni patronul le ride in nas si le bate obrazul ca au lasat firma sa se duca de ripa, ca au pus multinationala intr-o postura dificila, ca nu au dat dovada de dedicatie fata de job. Femei care lucreaza in invatamintul de stat si care sint penalizate de directorii de scoala, fiind cadorisite la revenirea in cimpul muncii cu clase slabe, in situatii disperate, cu ore mai putine, cu amenintari ca " am fost nevoiti sa angajam pe altcineva sa iti faca treaba si acum ce ne facem".
Sau de ce nu, femei ca mine, asupra carora se exercita presiuni din partea sistemului, care ma vrea inapoi pe baricade (cu bani de acasa daca s-ar putea) ca sa ma termine de cernut prin sita cu ochiuri largi si cu gauri a invatamintului postuniversitar, ca sa nu tina un loc ocupat degeaba si deci niste bani blocati.

Si cedam, cautam innebunite variante, straini care sa ne ingrijeasca copiii, ne convingem ca nu am avut de ales si ca ne bucuram ca am gasit cea mai buna solutie la o problema care nu ar trebui sa existe: o bona care pare sa nu ne snopeasca in bataie copilul, pe banii nostri; o gradinita in care sint doua educatoare la 12 copii nu una la 20. Ne supunem copiii la presiuni uriase pentru ei, le cerem sa se adapteze, sa accepte o situatie profund anormala, si in tot acest timp intimpinam cu mirare si nervi mofturile nou aparute si insomniile si spaimele nocturne.

O societate traditionalista - tribala, ar spune unii - asigura copilului un mediu cunoscut si prietenos pina la virsta pubertatii, pina la propria reclamare a independentei. Astfel, independenta devine ceva cerut si cistigat, nu suturi in fund pentru noi pasi inainte, asezonati cu tristete si plinsete.

Societatea moderna minimizeaza rolul parintelui alaturi de copilul sau, crescind noi si noi generatii de adulti cu traume adinc ingropate in subconstient, invatati de mici ca lacrimile sint inutile, ca nimanui nu-i pasa, ca normalitatea consta in indiferenta fata de suferinta celor din jur, ca parintii sint ACOLO doar cind au ei chef nu cind este neaparata nevoie de ei. Este profund gresita aceasta abordare, la fel ca si desconsiderarea femeilor care si-au permis sa renunte la slujbe pentru perioade suficient de lungi incit sa isi fi ingrijit corespunzator copiii, asigurindu-le din chiar prima etapa a vietii lor mediul optim de dezvoltare afectiva.

Asa ca eu, desi tocmai mi-am "institutionalizat" copilul (si ghilimelele le pun nu pentru ca as avea vreun dubiu ca am facut-o; o da, am facut-o si mi-e rusine pentru asta, ci pentru ca majoritatea dau acestui cuvint semnificatia casei de copii, a orfelinatului sau macar a gradinitei saptaminale), vreau sa militez in favoarea unei mai "usoare" emancipari a femeii si o intoarcere catre traditie si catre ceea ce simt eu ca ar fi mersul firesc al lucrurilor. Sint sigura ca sint multe mame care gindesc ca mine si care se vad fortate sa isi lase copilul plingind la gradinita sau la bona, ca sa se duca sa fie f.tute de catre un sef care a uitat sau habar nu are cit e de important sa fii parinte. Sint sigura ca sint foarte multe mame care au trecut deja prin aceasta experienta si isi amintesc inca tristetea din ochii copilului, sau trezitul sau brusc noaptea si atirnatul de gitul lor, inginind plingacios " maminu, numami, numami...". Sint sigura ca daca cineva ar indrazni sa afirme public aceste lucruri, ar fi multe de dezbatut pe acest subiect si poate s-ar mai deschide citeva minti si citeva suflete fata de suferinta tacuta, vocalizata sau nu, a unor copii care sint obligati sa creasca printre straini macar jumatate din timpul lor de veghe.

De aceea va rog, trimiteti acest text cunoscutilor. Poate sint parinti de copii mari, sau poate nu au nici o intentie de a deveni vreodata parinti. Dar ceva, o idee, un suflu, poate se va cuibari in mintea lor in legatura cu acest subiect. Nu caut trafic pe blog; daca preferati, copiati textul si trimiteti-l intr-un simplu email, caruia insa poate ii atasati si adresa mea de mail, caci m-ar bucura sa primesc orice tip de feedback.