18.08.2010

Alt fel de manifest

Daca este ceva care ne preocupa din ce in ce mai putin in ziua de azi, astia sint proprii nostri copii.

Ii lasam sa se nasca in spitale mai mult sau mai putin mizere, in conditii cu numar variabil de stele in functie de buzunarul fiecaruia, dar amintind pentru vasta majoritate a femeilor de salile de fatare din fermele de bovine, pe mese reci, sa fie manipulati din primele clipe de viata de straini grabiti, care isi cunosc cu siguranta meseria dar nu manifesta nici o secunda de simpatie sau de empatie pentru micutul dezbracat si atit de nesigur si de pierdut in spatiu. Ii lasa, pentru siguranta lor cica, in acvarii fara capac, rasuciti bine in cirpe autoclavate si ne ducem la ei cu program, din doua in doua ore, caci doar atunci au voie sa le fie foame sau sa ceara alinare, mingiiere, confort si siguranta. Ii luam acasa si ii punem cu mare mindrie in patuturi uriase pentru ei, imbracate in asternuturi si protectii scumpe si frumos colorate, pe care ochii lor nu le pot distinge inca, dar care ii priveaza de ceea ce si-ar dori mai mult, atingerea plina de duiosie si siguranta a bratelor mamei, care dupa ce i-a leganat timp de 9 luni in pintece, ii abandoneaza sub presiunea sfaturilor atotstiutoare si este dispusa sa le ofere alinare cu program, ca sa nu se invete copilul rasfatat.
Si supliciile continua, toate facute desigur sub scuza - de cele mai multe ori crezuta, car care sint sigura ca sta la baza unei vaste majoritati a depresiilor postnatale - educatiei timpurii, a regulilor si a sfaturilor din carti sau venite din timpuri in care nevoia te obliga sa recurgi la anumite masuri. N-o sa adaug pe aceasta tema decit faptul ca atunci cind generatia mea incepea diversificarea, crenvurstii reprezentau " carne" si erau recomandati de catre pediatri. In lipsa de altceva...

Nu vreau sa insist pe tema tinutului bebelusului in brate, pentru ca devine din fericire o idee din ce in ce mai raspindita, pe care o promoveaza din ce in ce mai multa lume si pe care sint dispuse sa o adopte din ce in ce mai multe femei, instinctul matern avind un aport covirsitor in " convingerea" lor ca aceasta este varianta corecta. As prefera sa abordez acum un alt segment al copilariei timpurii, un aspect cu care ma confrunt eu in prezent si care ma face sa ma razvratesc impotriva unor norme si cerinte sociale care mi se par nedrepte.

Destul de contestat de rezidentii altor tari, in Romania concediul de ingrijire a copilului dureaza 2 ani, 3 pentru copiii cu probleme. Cu alte cuvinte, statul iti acorda permisiunea legala de a sta alaturi de copilul tau timp de 2 ani.
N-o sa ma leg acum nici de recenta scadere a indemnizatiei pe care o primesc mamele pentru aceasta perioada de 2 ani; ea insasi este destul de contestata. Oricum, in familiile in care buzunarul permite, mama va alege sa stea linga pruncul sau cit mai mult, in timp ce in alte familii se va intoarce la munca - de cele mai multe ori pe un salariu mizer dar care face diferenta cind e vorba de plata luminii si a intretinerii - cit de curind posibil.
Vreau sa vorbesc insa despre mamele care in ciuda unei indemnizatii consistente (sau in ciuda unui venit familial suficient) sint fortate sa revina la munca.
Femei de cariera, cu functii de conducere, angajate de cele mai multe ori in mediul privat, carora li se atrage atentia ca si 6 luni de absenta echivaleaza cu o plafonare si cu o pierdere a aptitudinii de a-si relua activitatile de dinainte de copil. Femei in cazul carora degeaba le este garantat prin lege locul de munca pe o perioada de 2 ani, plus 6 luni de la revenirea la serviciu, pentru ca daca indraznesc sa lipseasca mai mult de 3 luni patronul le ride in nas si le bate obrazul ca au lasat firma sa se duca de ripa, ca au pus multinationala intr-o postura dificila, ca nu au dat dovada de dedicatie fata de job. Femei care lucreaza in invatamintul de stat si care sint penalizate de directorii de scoala, fiind cadorisite la revenirea in cimpul muncii cu clase slabe, in situatii disperate, cu ore mai putine, cu amenintari ca " am fost nevoiti sa angajam pe altcineva sa iti faca treaba si acum ce ne facem".
Sau de ce nu, femei ca mine, asupra carora se exercita presiuni din partea sistemului, care ma vrea inapoi pe baricade (cu bani de acasa daca s-ar putea) ca sa ma termine de cernut prin sita cu ochiuri largi si cu gauri a invatamintului postuniversitar, ca sa nu tina un loc ocupat degeaba si deci niste bani blocati.

Si cedam, cautam innebunite variante, straini care sa ne ingrijeasca copiii, ne convingem ca nu am avut de ales si ca ne bucuram ca am gasit cea mai buna solutie la o problema care nu ar trebui sa existe: o bona care pare sa nu ne snopeasca in bataie copilul, pe banii nostri; o gradinita in care sint doua educatoare la 12 copii nu una la 20. Ne supunem copiii la presiuni uriase pentru ei, le cerem sa se adapteze, sa accepte o situatie profund anormala, si in tot acest timp intimpinam cu mirare si nervi mofturile nou aparute si insomniile si spaimele nocturne.

O societate traditionalista - tribala, ar spune unii - asigura copilului un mediu cunoscut si prietenos pina la virsta pubertatii, pina la propria reclamare a independentei. Astfel, independenta devine ceva cerut si cistigat, nu suturi in fund pentru noi pasi inainte, asezonati cu tristete si plinsete.

Societatea moderna minimizeaza rolul parintelui alaturi de copilul sau, crescind noi si noi generatii de adulti cu traume adinc ingropate in subconstient, invatati de mici ca lacrimile sint inutile, ca nimanui nu-i pasa, ca normalitatea consta in indiferenta fata de suferinta celor din jur, ca parintii sint ACOLO doar cind au ei chef nu cind este neaparata nevoie de ei. Este profund gresita aceasta abordare, la fel ca si desconsiderarea femeilor care si-au permis sa renunte la slujbe pentru perioade suficient de lungi incit sa isi fi ingrijit corespunzator copiii, asigurindu-le din chiar prima etapa a vietii lor mediul optim de dezvoltare afectiva.

Asa ca eu, desi tocmai mi-am "institutionalizat" copilul (si ghilimelele le pun nu pentru ca as avea vreun dubiu ca am facut-o; o da, am facut-o si mi-e rusine pentru asta, ci pentru ca majoritatea dau acestui cuvint semnificatia casei de copii, a orfelinatului sau macar a gradinitei saptaminale), vreau sa militez in favoarea unei mai "usoare" emancipari a femeii si o intoarcere catre traditie si catre ceea ce simt eu ca ar fi mersul firesc al lucrurilor. Sint sigura ca sint multe mame care gindesc ca mine si care se vad fortate sa isi lase copilul plingind la gradinita sau la bona, ca sa se duca sa fie f.tute de catre un sef care a uitat sau habar nu are cit e de important sa fii parinte. Sint sigura ca sint foarte multe mame care au trecut deja prin aceasta experienta si isi amintesc inca tristetea din ochii copilului, sau trezitul sau brusc noaptea si atirnatul de gitul lor, inginind plingacios " maminu, numami, numami...". Sint sigura ca daca cineva ar indrazni sa afirme public aceste lucruri, ar fi multe de dezbatut pe acest subiect si poate s-ar mai deschide citeva minti si citeva suflete fata de suferinta tacuta, vocalizata sau nu, a unor copii care sint obligati sa creasca printre straini macar jumatate din timpul lor de veghe.

De aceea va rog, trimiteti acest text cunoscutilor. Poate sint parinti de copii mari, sau poate nu au nici o intentie de a deveni vreodata parinti. Dar ceva, o idee, un suflu, poate se va cuibari in mintea lor in legatura cu acest subiect. Nu caut trafic pe blog; daca preferati, copiati textul si trimiteti-l intr-un simplu email, caruia insa poate ii atasati si adresa mea de mail, caci m-ar bucura sa primesc orice tip de feedback.

11 comentarii:

  1. Subscriu in totalitate la ce ai scris si am pus link si la mine desi nu stiu ce se va putea face...la cum merg lucrurile la noi nu m-ar mira ca in curand sa avem si noi doar cateva luni si nu 2 ani. Nu ca acum m-ar fi ajutat prea mult ca sunt aprobati 2 ani prin lege ...cel mult ma face sa ma amarasc si mai tare ca eu nu am putut profita de ei

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu vreau sa fiu rea, insa daca imi amintesc bine si noi am mers la gradinita de mici. Personal nu m-am simtit traumatizata nici atunci nici mai tarziu. Mi-era dor de mama, vroiam sa stau de gatul ei cat mai mult, insa asta era situatia, nu m-am simtit nici o clipa abandonata.
    Sunt de acord ca a-ti creste copilul cum trebuie, a-l educa bine, a ii oferi cel mai bun start pe plan intelectual presupune sa te ocupi cat mai mult de el. Insa cand militati la intoarcerea la traditii amintiti-va ca traditional femeia statea toata ziua la cratita, crestea cate sase copii deodata, era cu burta la gura cu al saptelea, spala rufe, freca podele, mai mergea la camp daca era nevoie, si ma indoiesc ca in final avea mai mult timp decat noi de petrecut cu fiecare copil in parte.
    Faptul ca un copil trebuie sa mai stea si singur face parte din educatia lui, cum altfel sa devina curios sau inventiv, indraznet ? Cred ca facand o suma a tuturor clipelor din zi pe care o mama le petrece alaturi de copilul ei obtii in prezent mai mult decat ai obtine pentru o familie de acum o suta de ani.

    RăspundețiȘtergere
  3. Teodora,
    in primul rind iti multumesc ca ti-ai rapit din timp ca sa transcrii gindurile tale.
    Sint de acord ca societatea de tip patriarhal despre care vorbesti, cea de acum 100 de ani, nu era nici o fericire pentru femei. Dar in aceeasi societate, familia extinsa era mult mai numeroasa, mai raspindita si mai apropiata decit in prezent, copiii beneficiind de prezenta si atentia (distributiva) daca nu a mamei, atunci a unei bunici, verisoare, matusi, vecine cunoscute. Toate tranzitiile se faceau mai lent, mai domol; anturajul copilului era mult mai larg decit este in prezent in mediul urban, sarcinile gospodaresti se imparteau, si chiar daca copilul nu statea atirnat neaparat de fusta mamei, statea oricum pe linga o fusta cunoscuta, familiara si de cele mai multe ori familiala. Nu se vedea aruncat dintr-o data, intr-o luni dimineata, intr-un grup de necunoscuti in care autoritatea (si siguranta) este reprezentata de o necunoscuta, pe care trebuie si pe aia sa o imparta cu inca macar 6 copii agitati, zgomotosi, suparati, fiecare cu temerile si dorintele sale, si cu nevoia de atentie care urla sa fie satisfacuta.
    Recunosc ca m-am gindit si la familia musulmana traditionala; ma indoiesc ca ii cunosc toate minusurile, si desi la teorie sint bunicica, sint siguraca pentru o femeie crescuta in alta cultura, traiul traditional este imposibil; insa si acolo, obiceiul este ca barbatul sa fie provider, femeia sa fie mama si sa vada de casa si de copii.
    Si pina la urma...ne ducem la job, la coafor si spa, la gym si la fitness si pe unde mai avem bani si timp. Dar venim acasa tirziu si avem de ales: facem curat, mincare, teme, schimbam pampersi, ne jucam..?
    Mi se pare nedrept ca altcineva sa imi creasca si sa imi invete copilul; pentru ca la virsta asta vorbim despre ABC-ul vietii, nu despre cultura generala sau altceva. Este virsta cea mai plina de achizitii, la care copilul invata cel mai repede si mai mult, si tocmai acum sint obligata sa ma bazez pe ce pot/vor/apuca sa faca pentru el niste straini. Inca o data, nedrept!
    Cit despre inventivitate si indrazneala, cred ca nu e musai ca un copil sa invete sa inoate cind se trezeste aruncat cu capul in jos in piscina.
    Mersul la gradinita pentru mine a fost traumatizant si imi amintesc si retraiesc si in prezent o anume senzatie de anxietate, disperare, parasire. Asa ca nu, gradinita nu a traumatizat pe toata lumea, dar de ce sint obligata de societatea, societate care nu imi cunoaste copilul, sa risc?

    RăspundețiȘtergere
  4. Pricep ce doresti sa spui prin asta.
    Nu te impiedica nimeni sa te dedici copiilor, insa nu te poate astepta nici un post de munca mai mult de doi ani - nu este productiv sau corect sa se intample asta. Poti renunta la serviciu - pentru totdeauna - dedicandu-te in intregime copiilor, dupa modelul traditional din atatea culturi. Totusi salariul sotului rareori va reusi sa acopere toate cheltuielile necesare asigurarii unui trai decent. Din simpla curiozitate, cat crezi ca ar trebui sa i se permita unei femei sa stea acasa cu propriul copil pentru a putea sa il educe pe cat si-ar dori in primii ani de viata ? Mai ales, ti se pare normal ca dupa un numar mai mare de doi ani sa se intoarca intr-o functie pe care nu si-a exercitat-o si toate lucrurile sa fie la fel ca inainte ?
    Mi se pare normal sa ti se asigure aceleasi conditii de lucru sau de salarizare, insa dupa o absenta de doi ani sau mai mare de la munca vei avea nevoie de o perioada de adaptare la toate schimbarile petrecute in mediul social, economic, ierarhic al locului de munca. Daca ai o functie importanta fiecare miscare de acest gen din componenta firmei iti va influienta pozitia.

    RăspundețiȘtergere
  5. Din pacate, noi femeile, care am cerut in trecut emancipare, drepturi si functii egale cu barbatii, acum le avem si ... simtim pe pielea noastra cealalta fata a monedei. Eu sunt convinsa ca un copil crescut de mama in primii ani are sansa unui start optim in viata. Dar in ziua de astazi sunt atatia factori care ne obliga sa ne parasim puii mai repede decat ne-am dori (functia pe care ai lasat-o, simtul datoriei fata de firma care "iti plateste salariul", banii insuficienti cand singurul contributor e tatal, etc), incat nu avem de ales. Acesta este un aspect. Celalalt aspect, cel putin la fel de periculos, este legat de timpul tot mai scurt petrecut cu copiii nostri, dar si de substituele "sanatoase" ale interactiunii parinte-copil. Il lasi la BebeTV ca-i frumos si inofensiv, il lasi la locul de joaca din mall ca e supravegheat, ii pui dvd-ul cu filmuletul Disney ca doar e in casa si tu i-ai selectat ceea ce priveste ...capcane, multe capcane ambalate frumos, e usor sa cazi si sa te simti relaxata ca mama ca nu faci nimic rau copilului tau, dimpotriva! Si asa ajungem la cifrele din sondaje - cel mult o ora petrecuta cu copiii nostri in fiecare zi. Intr-o revista de copii am vazut o reclama la un produs, o masinarie electronica, un "animator de petreceri". Respectivul "robotel" indemna copiii la joc si voie buna, ii antrena...in locul unui adult. Al unui parinte. Si uite asa ne trezim ca in loc sa ne crestem noi copiii, ni-i cresc TV-ul, DVD-ul, calculatorul si roboteii destepti care substituie oameni, mame, parinti ... Nu vreau sa dau nimanui o lectie cu postarea asta, sunt lucruri pe care le-am constientizat in timp, unele dupa greseli personale, cat esti parinte inveti si cred ca acesta era si rolul postarii - si al comentariilor :-).

    RăspundețiȘtergere
  6. Teodora,
    Ce vreau eu sa spun nu e ca ar trebui sa te astepte jobul si mega-functia la nesfirsit; spun ca mi-as dori ca si in Romania, ca in alte tari (si aici cred ca ma refer la SUA mai degraba, ca literatura din seria " psihologia copilului" pe care am citit-o de acolo provine in general), sa ai posibilitatea reala de a-ti gasi un job platit decent chiar daca alegi sa stai cu copiii pina la virsta la care merg la scoala, de exemplu. Sau sa ai posibilitatea sa iti gasesti un job part time, care la fel, sa suplimenteze in mod decent venitul familiei. Sau sa existe o reala posibilitate de a lucra de acasa.
    Pentru ca la noi lucrurile sint clare (si triste): stai 2 ani - de multe ori nici 2 ani, ca te cheama datoria inapoi mai devreme - si daca "stai pe tusa" mai mult de atit, esti practic "compromisa" pe piata muncii: te vezi nevoita sa o iei de la zero.
    Nu spun ca prin alte parti curge lapte si miere, sau ca toata lumea isi permite sa faca ce spun eu; spun doar ca procentul de femei temporar-casnice este mai mare, iar al celor care lucreaza de acasa sau part time, este substantial mai mare.

    Stancutza,
    multumesc de vizita.
    ce spui tu acolo este un alt subiect de discutie extrem de important, care ar merita o dezbatere separata. Asa este, ne "plictisim" jucindu-ne cu copiii nostri, pentru ca avem altele mai importante de facut: treaba in casa, emisiuni preferate, cafele cu prietenele si, desigur, job. Ca si aici e alta mare durere a mea: "pe vremuri" parintii mei aveau job de la 7 la 16 sau de la 8 la 16, dupa care veneau acasa. Si da, era de facut treaba in casa, mincare, spalat rufe si de-astea; dar nu era televizor, nu erau sesiuni de shopping de divertisment, lipseau multe dintre distractiile noastre de azi. Astfel incit ai mei aveau disponibilitatea si timpul de a proiecta seara AMINDOI diafilmele mele preferate, de a-mi citi (mama) povesti in timp ce ascultam si eu si tata. Azi citi parinti isi permit/doresc sa "piarda vremea" astfel? Cred ca inca exista copii care asculta povestea de seara, dar citita de un singur parinte, in timp ce celalalt se relaxeaza/gateste.
    Azi atit de multi parinti scapa de la munca dupa ora 17; si asta zi de zi, nu doar accidental. Azi avem deadline-uri peste deadline-uri, iar in lipsa lor da bine sa faci impresie facindu-ti de lucru peste program. Si o faci,ca asa e romanul, si ca nu-ti permiti sa pierzi o slujba in ziua de azi. Nicaieri in Europa nu am auzit sa se stea la munca dupa program doar ca sa faci impresie...
    Cit despre interaciunea copil-tehnica - referindu-ma aici la TV, DVD, robotei si mai ales computer- este cu siguranta necesara, avind in vedere viitorul care li se pregateste, insa trebuie sa ne amintim mereu ca nici unul dintre acestea nu poate oferi o imbratisare la momentul potrivit. In ciuda tuturor programelor pentru genii, de tipul Baby Einstein, educative poate, dar lipsite de suflul care sa le faca inoculabile si transformabile in " human nature"...

    RăspundețiȘtergere
  7. Este foarte adevarat ceea ce "spui" !
    Imi place cum ai scris si ai mare dreptate, insa... din pacate, asta este societatea in care traim si trebuie sa ne adaptam, si noi si copii nostri!
    Ma regasesc in situatiile descrise de tine ... din pacate, desi mi-as dori sa ofer mult mai mult fetitei mele ... mai mult timp, mai multa atentie!

    Va doresc multa bafta cu adaptarea la gradi!

    RăspundețiȘtergere
  8. Regret,dar nu ai dreptate in totalitate. Sunt cazuri, si nu putine, in care mamele au ales sa se intoarca la serviciu pentru ca se plafoneaza acasa si venitul lor scadea substantial pe perioada concediului postnatal. De ce sa ne vaitam, suportam consecintele deciziilor noastre.
    Eu am 2 copii ( 9 ani si 4 ani); cu cel mare am stat acasa 1 an si 8 luni acasa iar cu fetita 2 ani. Dupa concediul petrecut cu baietelul mi-am schimbat jobul iar dupa concediul petrecut cu fetita m-am intors la vechiul loc de munca.
    Merg zilnic la serviciu, sotul este mult timp plecat in ultima perioada, dar imi fac timp si pentru copiii.Dar imi ramane putin timp pentru mine si dorm 5-6 ore pe noapte. Nu vreau sa va spun ca eu sunt super mama, ca si mie imi scapa unele lucruri .
    Vreau sa va spun ca o sa va para rau intr-o zi ca nu ati stat mai mult in compania copiilor vostri. Vor creste si o sa-i aveti din ce in ce mai putin alaturi de voi.
    Dati-l la naiba de serviciu ca nu va ridica nimeni statuie. Puteti sa mergeti si pe jos, cu autobuzul sau Loganul, sa locuiti la bloc si nu in vila cu piscina si bucurativa de fiecare clipa alaturi de copiii vostri!

    Mult succes in meseria de mama!

    RăspundețiȘtergere
  9. Hello,

    hai ca m-am gandit mult daca sa scriu sau nu, pentru ca stiu din ce perspectiva scrii tu. Situatia ta nu e nicidecum comparabila cu aia a mamelor care aleg sa stea 2 ani acasa si cred ca inteleg eu ce te doare.
    De asemenea, sunt perfect de acord ca situatia pe care o traim acum e reversul medaliei femismului turbat din ultimii 20 de ani. La drepturi egale - obligatii egale.
    Doi ani de stat acasa cu copilul si platit este ENORM pentru orice sistem social, mai ales ca trebuie sa faci contributii sociale numai un an din cate imi aduc eu aminte. Cu alte cuvinte, timp de un an tu platesti 20% din salarii (deci 20% din an, deci fo 2-3 luni) dar dup aia statul plateste 80% din salariu timp de doi ani. Now, that's not right.
    Din punct de vedere profesional, poti sa fii beton armat, dupa 2 ani ai nevoie de o perioada de readaptare de minim 6 luni cum spunea cineva.
    Cat despre posibilitata ca dupa intrerupere sa ti gasesti ceva "platit decent si part time" asta e o utopie pana si aici unde salariile sunt super mega mari. Part time = poor oricum ai calcula. Femeile care reiau serviciul aici n o fac nicidecum din considerente financiare (pentru ca de fapt pierzi bani, impozitul se calculeaza pe familie, cu 150% venit sa zicem intri intr- o clasa de impozitare superioara, plus mai platesti si bona) ci o fac de "distractie", din motive de integrare in societate and so on.
    So, io sunt de acord cu ce spui tu, ca parintii tre sa isi creasca copiii si nu altcineva. Dar parintii care fac alegerea asta trebuie sa accepte si partile "negative" (care din punctul meu de vedere sunt mici pe langa bucuria oferita de "quality time" impreuna cu offspringii:))

    RăspundețiȘtergere
  10. Hello Annie !!!
    Paaaaai: in primul rind nu prea pricep de ce situatia mea nu e comparabila cu cea a mamelor care aleg sa stea 2 ani acasa. Da asta o sa-mi povestesti tu pe YM...:)
    In al doilea rind, dupa cum am spus, eu ma refeream la ce am citit prin carti scrise de femei din USA. Acum trebuie sa recunosc ca habar nu am cum e acolo de fapt, am facut referire doar la ce scriau ele acolo, si este destul de probabil ca viata unei autoare sa fie total diferita de viata "plebei" din care as face eu parte.
    Despre cit e de corect sa se plateasca cei 85%-25% x 85%...sintem de acord. Dupa cum stii, eu nu am beneficiat de indemnizatie pe perioada asta, si dincolo de presiunea de a definitiva teza de doctorat, recunosc ca ma preseaza si aspectul financiar. Daca ma duc la facultate mai iau niste bani dintr-un contract; daca stau acasa, nu primesc nici un leu.
    Punind totusi in balanta prioritatile MELE in acest moment, rational, intoarcerea la facultate si terminarea tezei ar fi pe primul loc: nu prea mai facem fata financiar, iar definitivarea tezei ma face sa sper la un salar. Afectiv insa, ea cade pe locul enshpe, pe primul loc aflindu-se desigur copila care inca plinge la gradinita, si e normal sa o faca avind in vedere ca din 2 saptamini practic a stat acasa una.
    Recunosc ca in clipa asta ma uit la ea pe camera de supraveghere si sta intr-un loc si se joaca. Dar stiu si ca ieri a stat mai mult in brate - ceea ce inseamna ca a plins, si iti inchipui ca femeile alea nu au timpul si numarul de miini necesare sa ii ia pe toti in brate la primul scincet.
    Ca o sa se obisnuiasca? Probabil. Dar uitindu-ma uneori la ea cit e de stinghera acolo - ca fiind asa micuta, nu stie inca sa se joace cu copiii; ea initiaza jocuri cu noi acasa, dar noi sintem mereu disponibili sa ne implicam in jocul ei de-a cucu-bau sau de-a prinselea, pe cind ceilalti copii pot sa nu inteleagqa ce vrea sau sa nu aiba chef de joaca ei - mi se rupe inima.
    Imi tot spun ca asta este abia inceputul "zburatacitului din cuib", un mic pas, ca urmeaza multi alti pasi de urias. Dar e a mea, si tot mi se pare prea mica.
    In plus, am stat si am calculat. De miine, va ramine la gradi pina la ora 16. Deci o voi avea " pentru mine" de la 16 la 20-21, ceea ce mi se pare prea putin, mai ales pentru aceasta virsta

    RăspundețiȘtergere