Cu dedicatie

O prietena care trebuia sa nasca acum mai bine de o saptamina (ma rog, intre timp a nascut, feicitari ! )m-a rugat acum aproape 2 saptamini sa postez ceva vesel pe blog, ca era stresata si speriata si vroia sa se destinda.

Si pe mine nu m-a dus capul sa scriu nimic amuzant.

Intre timp, tot forumind, mi-am amintit de niste relatari amuzante ale unei prietene virtuale, care mi-a permis (ba a mai avut si amabilitatea de a-mi indica ea unde le gasesc) sa ii reproduc aici niste postari.

Asa ca asta e cu dedicatie, pentru mami de Mara Anastasia (sau invers, inca nu m-am lamurit..:P)

Aaa, si legat de cfr2, sa vedeti ce am facut ieri la 4 dimi, cand m-a sunta nasica sa o duc la spital: ea m-a sunat speriata [e primul bb] ca are sangerare usoara si contractii, eu i-am zis ca vin sa o duc la spital, si cand sa ma imbrac imi amintesc ca este marti-miercuri, deci ziua de garda a medicului meu, ala frumos, v-am pove de el... asa ca, la 4 dimi da-i cauta rochie frumoasa, gasesc una rosie, si cand sa ies pe usa imi dau seama ca nu se asorteaza geanta bleu de carut cu rochia, privesc in jur agitata si grabita, si.. zaresc gentuta-saculet rosie a unei prietene de era la mine sa ramana acasa cu bb3 al meu, si zic: scoate repede ce ai acolo si da-mi mie geanta! Ea zice: "dar nu e geanta, e sac, si scrie pe el Apa Nova", eu zic: "da, dar e rosie, da-o si asa!". Si plec cu nasica la spital, la ora 5 dimi, ea speriata, cu dureri, eu la volan cu rochita rosie, ruj rosu si cu emotii ca la o intalnire de amor... Dar medicul nu e in tara, vine pe 12 septembrie... Dar nu-i nimic, merg cu nasica SI la scos fire

Am revenit si eu dupa .... nastere .

Si anume, nasa mea [cea cu 3 ani mai mica] a nascut miercurea trecuta baietel, v-am scris eu, cfr 2, rochie rosie, etc. Cum o rugasem sa nu stea acolo ne-mulsa, ea evident nu m-a ascultat... asa ca vineri noapte, pe la 12 ma suna pe mobil, cica hai incoa, am sanii mari si piatra . Chem pe barba-su sa stea cu bb3 si eu plec la cfr2, pe la 1 noaptea. Am plecat cu matizul [am 2 masini ] bonei mele, ca fi-su mi-a lasat-o in grija vreo 9 luni :). Dar, era fara benzina, so, opresc la benzinarie pe la MacDonalds Crangasi si ies demna si mandra, "ca o doamna", cautand cu privirea un gagiu de pompa sa ma serveasca... Si ce vad? La ora aia, doar tineri banosi, cu masini tari, si muzici si mai tari, se tot defilau prin benzinarie si pe strazi, dar baieti de pompa nimic. Nu ma dau batuta, si "solicit" pe unul din ceilalti "participanti la trafic", adica un sofer. Vine ala, eu ii dau "suav si candid" cheia masinii, comandand "95 fara plumb, plinul". El zise: "sa deschideti capacul de la benzina".. eu uimita, insist sa ii dau cheia [deh, la C3 asa este, totul e pe cheie, dar doamna de mine nu cunostea si matizul ], el insista sa nu imi ia cheia si, deducand inteligent ca nu am acest feature implementat, merge el si deschide ceva pe sub volan, nu am inteles, apoi ia pompa sa puna benzina. Eu, "desteptandu-ma" zic in sinea mea ca era o trapa hardware de activare capac de benzina si ca abia acum va avea efect cheia, si merg dupa el, tup tup pe tocuri sa ii dau, inca 1 data cheia, dar el zise: intelegeti, va rog, nu am nevoie de cheie pt benzina, nu ati mai pus pana acum benzina, nu-i asa? Eu, sa nu par chiar simpla conducatoare zic, ba da, dar la C3-ul meu, nu si la matizul asta! El: si pe asta de unde l-ati luat, la ora asta, noaptea? Eu [simtind ca in sfarsit voi fi PESTE el]: "eeee, am doua masini...". El mirat termina cu benzina, si plec sa platesc, ma intorc, el tot acolo, zise: "daca doar cu C3 va descurcati, pot sa va invat eu cu matizul, ce ziceti, facem schimb de telefoane?" Eu, l-am scanat, nu trecea de nota 5 la posibilitate de indragosteala, asa ca l-am luat doar eu pe al lui, cica o sa-l sun... Si ajung in sfarsit la spital, unde sa vedeti ce va povestesc!
Era 1 noaptea, se taraie cu greu nasica pana pe hol, si ii spun: o sa te doara, stai la perete sa poti impinge in el, va dura cam 20 min la fiecare san, dar o sa treaca apoi durerea. Sta ea cu ochii inchisi si, nici nu ating bine sanul ca deodata aud galsul ei foarte puternic si jelind luuung: "Doamne, mantuieste-ma pe mine pacatoasa, tu fecioara Maria, si tu sfantul... etc" si incepe o adevarata plangere bisericoasa, dar lunga nene, si coerenta, insirand din cand in cand nume de sfinti, gen Nectarie [numai pe asta l-am retinut]. Mai fetelor, nu ati vazut asa ceva, deci in pline dureri si lacrimi, scumpa mea nasa era capabila sa insire multi multi sfinti, nu-i stiam si lucida de-as fi fost! Cere pauza si privim in jur: erau mai multe asistente, adunata ca la slujba, uimite, siderate, interzise. Nu ziceau nimic, doar priveau mute. Continuam sanul 2, iarasi, alti sfinti, nu stiam ca sunt atatia!!! Cand ne oprim, apar si 2 lauze, credeau ca e vreun maslu de urgenta, de noapte... La vederea celor 2 lauze, una din asistente ne zise: va rog mai incet si mai scurt, ca trezim toate mamicile. Si atunci eu o rog pe nasica: "Mona, te rog eu, doar juma din sfinti si in ordine alfabetica!" Ea ma privea distrusa [de fapt ea nu se asteptase la asa dureri], si atunci eu, ca sa ii ridic moralul, zic: oricum Mona, sa stii ca esti mult mai puternica decat mine, eu la Filantropia acum 12 ani doar am cam icnit de durere, nici vorba sa pot sa zic, asa ca tine, poezii intreagi, nici fara dureri nu le stiu. Iara ea, draguta, zise catre mine, cu o plangere si mai mare [era de dezamagire religiosa]: "anca, nu sunt poezii, sunt rugaciuuuuni!!!"

Pe mine m-au distrat tare povestioarele astea (ma rog, povestioara, e un fel de 2-in-1, asa).
Multumesc Anca pentru permisiune si pentru ajutor !
La cerere, ofer date despre autoare :P

To be remembered

" IF I HAD MY CHILD TO RAISE ALL OVER AGAIN

If I had my child to raise all over again,

I’d finger-paint more and point the finger less.

I’d do less correcting and more connecting.

I’d take my eyes off my watch, and watch with my eyes.

I would care to know less and know to care more.

I’d take more hikes and fly more kites.

I’d stop playing serious, and seriously play.

I’d run through more fields and gaze at more stars.

I’d do more hugging and less tugging.

I would be firm less often, and affirm much more.

I’d build self-esteem first, and the house later.

I’d teach less about the love of power,

And more about the power of love."


(Diane Loomans)

Lada

Cred ca era o Lada, nu-s foarte-foarte sigura. Mica, alba, patratoasa si zgomotoasa, se grabea pe strada cu prioritate, cu farurile rotunde aprinse. Aproape ca striga din toate tablele "Dadeti-va ca viiiin!!":)
Era condusa de un batrin lung, lung, ce sta usor incovoiat la volan si tot atinge tavanul cu virful crestetului. Are o barba mare, alba si foarte stufoasa, ale carei fire parca vor sa fuga care-ncotro. Si niste ochelari mari si rotunzi,de dupa care se vede o pereche de ochi uriasi, parca si mai rotunzi. M-am trezit asteptindu-ma sa faca "Buhuhuuu" la mine.
Daca il cunoasteti, spuneti-i ca are o admiratoare. Ne-secreta. Si ca mi-au fost tare dragi, el si Laditza lui.

Quatro ruote

Am ajuns azi pina in fata, pe soseaua prin padurea inca aramie, cu reflexii galbene, verzi, portocalii, maronii, rosietice, in care se jucau razele de soare.
Era liniste, Pisilinca dormea.
Si cald, cum nu credeam sa mai fie toamna asta.
Si am plins. Pe ascuns. Pentru lucruri care au fost.

Cifrat

A plouat putin. Putin de tot, sa nu se plictiseasca Pisilinca. Adevarul e ca ar fi trebuit sa ploua inca de acum citeva zile, dar din nu se stie ce motiv, nu s-a putut.
S-a mai spalat putin din noroi. Dar aleile sint inca minjite, posomorite, intunecate; parca norii josi si grei care au apasat orasul si-ar fi intiparit forma lipicioasa si umeda peste tot. Pentru totdeauna. Desi goniti, urmele lor se vor vedea chiar in cel mai vesel soare de primavara, in cel mai jucaus vinticel sprintar. Cintecul mierlei ii va pomeni zi de zi. A neuitare.
Se vor aduna iar. Si iar. Si daca ar fi ca Ceasornicarul sa intoarca putin limbile Orologiului inapoi, nimic nu s-ar schimba. Dreptatea e de partea norilor: sufletele trebuie udate.
Nici macar melcii nu si-au mai intins cornitele. E frig.
Ploaie fara curcubeu.

Sa revenim la Pisilinca

Pisilinca e fetita mare de-acum. Vorba vine, e mai mare decit era pentru ca acum 2 zile a implinit 8 luni.
La 8 luni sta in fundulet cit vrea ea si se joaca tare cumintica. Ii plac desigur obiectele noi care trebuie studiate, si e in faza in care pare sa o intereseze mai mult textura lor decit culoarea si gustul. A, si pe cit se poate, sa zornaie. Nu prea tare, ca nu-i plac zgomotele puternice.
Este din ce in ce mai putin dispusa sa stea pe spate - sau pe burta - in patutul ei, ceea ce desigur imi face viata cam grea. Din pacate nu e dispusa nici sa isi faca in sfirsit curaj sa se ridice absolut singura. Nu ca nu poate, dar cind e sa se ridice vrea musai sa se traga de un deget. Daca ii dai doua insa, le prinde bine si hop in picioare.
In picioare reuseste sa stea cam un minut daca o pacalesc sa se sprijine de canapea. Doar ca ei nu-i place canapeaua, ea o vrea pe mami. Si odata pe miinile lui mami, incepe sa faca pasi. Amuzant e cind se grabeste si alearga cu amindoua picioarele odata.
A inceput sa aiba un pic mai multa rabdare si sa para ca iti acorda interes atunci cind ii vorbesti.
Stie sa se joace tare frumos cucu-bau, dar prefera fie sa jucam noi doua, fie sa joace cu altcineva, dar de la mine din brate.
Si de ieri a inceput sa povesteasca. Doua zile de ma-ma-ma-ma-ma au avut ca rezultat un fel de bla-ba-bla-ba-ba pe care insa il spune asa de frumos incit e mai bun decit ma-ma. Care o sa vina si el. Nu stiu care dintre noi doua este mai fericita cind face asa, oricum si ei ii place, ca il biziie toata ziua.
Si ne mai laudam, dar intr-un alt episod.

Optimism

Femeia statea pe un scaun inalt de bar, cu coatele sprijinite de tablia de lemn, si se privea ginditor in oglinda din spatele sticlelor pe jumatate goala. Parea multumita de sine, parul negru tuns scurt se asezase din proprie initiativa mai bine ca de obicei, iar ochii intens rimelati din spatele ochelarilor cu rama dreptunghiulara, neagra, erau de acelasi albastru intens pe care il iubea.
Sorbea cu inghitituri rare dintr-un pahar transparent, fara picior, in care un rest de cub de gheata plutea nestingherit. Muzica era placuta, un rock batrinesc care nu incerca sa acopere zumzetul celor citeva voci din local.
Pe scaunul din stinga, la fel de liber ca si celelalte, se aseza cu o miscare hotarita un barbat de vreo 30 de ani. Facu semn barmanului si isi lua o bere, din care bau jumatate cu o singura inclinare a capului. Aseza sticla la loc pe bar cu un zgomot care o facu sa tresara usor, isi privi miinile, si le sterse de blugii uzati si se intoarse spre ea.
- Buna seara.
Femeia ii arunca o privire indiferenta. Expresia sa deveni brusc plictisita cind observa bandana rosie innodata aparent neglijent la gitul gros al celui care parea ca are de gind sa ii intrerupa serile linistite petrecute in fiecare zi de joi in acelasi loc, pe acelasi scaun. Un alt papagal care se viseaza cowboy autentic, motociclist suparat pe viata sau cautator de diamante. Cel mai probabil un barbat inca pusti, plictisit de prietena de acasa care isi petrecea timpul pictindu-si unghiile de la picioare in timp ce sporovaia cu partenerele de shopping despre tendintele in moda toamna-iarna, care iesise in cautare de aventura si a carui saptamina ar fi devenit brusc mai buna dupa ce ar fi reusit sa agate pe cineva, macar pentru un pahar de vorba. Fara sa-i raspunda, se intoarse spre oglinda din fata ei si sorbi tacticos din paharul inca plin.
- Singurica?
Se uri brusc, blestemindu-si rapiditatea de reactie a inimii care sarise din loc, desi de ani de zile o tot dresa sa stea potolita si sa-si vada de tic-tac-ul ei monoton si datator de viata. Evident mai avea de lucrat la capitolul autocontrol, fapt enervant in sine, devenit insa cu atit mai iritant cu cit placerea iesirilor in oras din fiecare joi consta tocmai in aceasta izolare.
Nu iesea in baruri in nici o alta seara a saptaminii. Iubea serile de joi pentru ca erau o promisiune a week-end-ului care se apropia, pentru linistea lor, pentru mesele goale care aveau sa se umple in noptile urmatoare. Pentru ca joia era unicul tribut pe care si-l permitea, adus vremurilor de odinioara, era unica amintire despre amintiri. Pentru ca joia era lasata in pace sa isi bea paharul de tarie si sa-si macine gindurile, fiind in acelasi timp singura alaturi de alti singuratici. Singuratici betivi, sau tristi, sau plictisiti de meciurile de la televizor, care hotarau intr-un impuls de moment sa isi imparta singuratatea in mutenia din incaperea mare in care se intrezareau primii valatuci de fum de tigara.
Si iata ca dupa mai bine de un an in care micul tabiet pe care barmanul i-l deprinsese atit de bine incit ii lasa impresia ca ii pastreaza special acel scaun si ca are paharul ei gata pregatit sub tejghea, se gasea un ciudat, un infumurat, un caraghios, sa incerce sa intre in vorba cu ea. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, dupa acel salut de seara caruia la o adica nu ar fi avut ce-i reprosa, si cu care se astepta sa se fi incheiat incercarile de a stabili un dialog - privirea aceea a ei, sictirita, reusea sa le opreasca bautura in git si unor barbati mai experimentati decit juniorul ala - a urmat nimic altceva decit intrebarea smechereasca pe care stia exact de cind n-o mai auzise.

Se trezi purtata cu ani in urma, pe vremea cind inca ii placea sa joace si sa se joace, cind intrebarea aceea ii fusese adresata in gluma, pe tonul potrivit, de omul potrivit, si o facuse sa rida din toata inima. De cind nu mai risese oare asa de zgomotos, de plin, de fara griji? De ani de zile risul ei era retinut, era mai degraba un zimbet amabil, pe care colegii i-l stiau; invatasera ca ea nu ride niciodata.
Singurica?
Da, fusese o vreme cind copilarea la o virsta nepermisa, cind pastra intacte visurile de la saisprezece ani, cind cauta adrenalina si credea intr-o viata pe care alegerile potrivite o pot face perfecta. Cind visa in culori, sorta gunoiul crezind ca asta va salva planeta, credea in libertate dar ii placea sa fie legata. Cind oamenii erau cu totii buni si sinceri, cel mai rivnit mijloc de locomotie era motocicleta iar coditele erau marca ei hippie. Cind mai credea ca artistii din concerte sint autentici si nu ii sarea in ochi, urlind, strategia de marketing. Cind cinismul - sau realismul - erau cei mai mari dusmani. Vroia sa inoate alaturi de delfini, sa urmareasca elefanti, sa salveze tigri.
Singurica?

Nu ar fi vrut sa raspunda, nu vroia sa lege cunostinte tocmai atunci, tocmai joia seara, singurul moment al ei din toata saptamina. In nici un caz nu vroia sa dea apa la moara unui individ care parea sa vrea sa ii toace nervii dindu-i ocol cu replici de filme rasuflate, insistent in speranta lui de a o vedea in pat. Goala. La ea acasa, daca s-ar putea.
Dar cuvintul ala ii facuse inima sa tresara, si acum nu reusea sa o potoleasca. Si se gindea ca daca va accepta sa schimbe citeva cuvinte cu necunoscutul de linga ea, amintirile de altadata nu se vor mai imbulzi iar, mintea sa va evada din benzinaria in fata careia astepta cu geaca de piele neagra si cu bocanci.
Atunci nu parea sa fie singura.
Asa ca inspira adinc si se intoarse din nou catre el.
- Asa se pare.
Replica rostita pe un ton indiferent parea sa il fi descumpanit. Poate ca pina la urma nu era asa de rau cum crezuse, poate ca era doar un alt singuratic care inca nu invatase codul bunelor maniere din lumea celor care vor sa fie singuri chiar si cind se afla intr-o mare de oameni, daramite cind aleg un bar gol pentru a bea un pahar. Privind lucrurile din aceasta noua perspectiva, aproape ca o apuca mila. Inca isi amintea de vremurile cind abia incepuse sa iasa singura, doar ca sa scape de peretii strimti ai casei pustii care o sufocau. Se sufoca si afara, in piata plina de oameni, dar parca era mai suportabil sa stii ca exista viata si dincolo de gindurile tale, de sperantele naruite, de neincrederea pe care o deprinsese asa de bine incit devenise parte organica a fiintei sale.
- Nu e cel mai rau lucru care ti se poate intimpla, continua ea, facind pentru prima oara, intr-un an jumate, semn barmanului sa ii aduca un al doilea pahar. Din contra. E un pic mai greu pina scapi de rutina traiului in comun cu care esti invatat din fasa, si ajungi sa constati ca iti esti cel mai bun prieten.
Astepta o replica din partea lui, dar singurele lui gesturi fura indreptate tot catre barman, care impinse spre el inca o sticla de bere, aburita. Tacerea asta o descumpanea inca o data. Se astepta la orice altceva din partea lui, nu la privirea plina de interes platonic pe care i-o arunca. O astepta sa continue, si ea continua, cumva impotriva propriei dorinte.
- Singuratatea in doi e mai grea. Si e mai raspindita decit traiul in comun, decit casatoriile si divorturile la un loc.
La dracu, nu avea de gind sa dea nimanui lectii. Si cu siguranta nu avea de gind nici sa-si spuna povestea vietii, nici sa-l ia acasa sa-l reguleze. Scotoci in geanta dupa portofel si lasa banii pe tejghea, multumind cu o miscare scurta din cap.
- Daca ar fi sa o iau de la capat, as alege tot singuratatea de una singura. Dar nu opta pentru un motan ca tovaras de apartament decit daca esti foarte sigur ca asta iti doresti.
Se ridica si isi lua haina. Fara a mai spune nici o vorba in plus, se intoarse si porni catre iesire. O opri insa vocea:
- O pisica e macar la fel de buna.
La dracu. La dracu, la dracu, la dracu. Nu, nu avea de gind sa o ia de la capat. Nu cu un barbat cu mai bine de 10 ani mai tinar decit ea. La dracu, de fapt nici nu conta ca e mai tinar, mai batrin, mai intelept, mai amuzant, mai, mai, mai. Nu avea de gind sa o ia de la capat cu nimeni, niciodata. Nici macar cu un singuratic care isi impartea noptile cu o pisica.
Se intoarse totusi si ii zimbi, apoi iesi in ninsoarea de ianuarie.
Barbatul arunca pe tejghea o bancnota, insfaca haina si goni in viscol lasind usa deschisa in urma sa.

Sensuri

Stiu ca am auzit de mult timp, multa lume, vorbind despre sens. Sa faci ca viata ta sa aiba un sens. Sa gasesti un sens vietii tale. Sa-i dai sens.
Vietile tuturor au un sens. De cele mai multe ori ascuns. Fie pentru ca nu l-a cautat nimeni, fie pentru ca se pierde intr-o tesatura uriasa de sensuri care se conditioneaza reciproc pentru a genera "un lucru mare".
Probabil ca vietile noastre au cu totul alt sens decit cel pe care vrem noi sa il vedem. Sau pe care il visam, sau la care speram, sau intru care ne straduim.
Cu siguranta ceea ce proiectam in viitor ca sens al propriei vieti se schimba in timp. Odata cu aspiratiile proprii, cu prioritatile, sperantele, pretentiile. Nu cred ca e gresit, dar cred ca putina stabilitate si perseverenta in privinta asta nu strica. Decit daca devine patologica.
Ca si in cazul multor altora, am dat de-a lungul timpului diverse sensuri existentei mele. Multe dintre ele raportate la cei din jur, pentru ca in final, oricit de egoisti sau de egocentrici am fi, cu totii vrem sa raminem un nume, un gest, o vorba in memoria colectiva, lucru care nu e posibil decit facind ceva pentru ceilalti. Avind o semnificatie in viata lor, atingind cu un virf de aripa de fluture propriile lor sensuri de-a trai.
Nu mi s-a parut niciodata ca m-as fi nascut degeaba. Nu putem influenta cu totii in mod decisiv istoria, arta, omenirea, dar ne putem aduce obolul la mai binele micului univers in care ne ducem existenta.
Am navigat printre multe sensuri ale vietii mele. Mi-am proiectat viitorul in multe feluri. Poate prea multe. Cu siguranta prea multe pentru a ajunge sa stralucesc intr-un domeniu. Am gresit de multe ori in semnificatiile pe care le-am acordat unor coincidente, lasindu-le sa imi ghideze pentru o perioada aspiratiile.
M-am pierdut de multe ori pe drum, dar am reusit sa ma regasesc. Nu au fost caderi, au fost...evadari in decor. M-am jucat, am mirosit floricelele si in cele din urma m-am intors la Cararea mea.
Schimbind sensuri dupa sensuri, am ajuns azi aici. Si am descoperit cu uimire ca cel mai important, mai autentic sens al unei vieti obisnuite este Pisilinca.
Fara a o impovara cu asta, Pisilinca ma defineste. Fiinta ei este rezultatul loteriei la care au participat, in procent de 50%, genele mele. Parte din ceea ce va deveni ea este rezultatul micilor gesturi sau vorbe pe care i le spun. Azi pot fi fiica, miine orfana. Pot fi sotie, miine pot deveni fosta sotie. Pot fi azi medic, miine gunoier. Ceea ce nu se va schimba niciodata, niciodata, este faptul ca sint mama ei. Pot pierde orice, pot alege sa ma despart de orice, pot renunta la orice, singurul lucru care nu se va schimba va fi statutul meu de mama a ei.
Dupa ce m-am lasat ani de zile definita de altii, de societate, de prieteni, de iubiti, de colegi, de superiori, de standarde si pretentii, de compromisuri si norme, am descoperit ca de fapt, singurul lucru care ma defineste este ea.
Si mi-am gasit echilibrul si linistea.

Unde se duc berzele, cind se duc?

Unde se duce increderea, cind se duce?

Alte vorbe

Chiar azi m-am intrebat de ce vorbele uneori nespuse dor mai tare decit gindurile, supararile, temerile sau amaraciunea care se afla in spatele lor.
Azi am suparat pe cineva care se pregatea sa ma supere. Stiu ca suna anapoda, e o chestie care tine de felul in care se aranjeaza evenimentele pe axa timpului. Ideea e ca persoana asta a planificat ceva ce stia ca m-ar deranja, apoi s-a dovedit deranjata de deranjul meu, care nici macar nu a fost exprimat verbal sau prin vreo schimbare de comportament.
De ce sa iti planifici ceva care va necaji pe cineva? Din cauza unei scari de valori diferite.
De ce sa iti cenzurezi cuvintele sau comportamentul? Pentru ca oricum nu ar schimba nimic.
De ce daca alegi sa te cenzurezi, nu o faci temeinic, "de tot", cum spun copiii? Pentru ca sufletul iti striga "Ti-am zis eu!", referindu-se la o promisiune facuta nu demult, pe care ai spus atunci ca nu poti sa o crezi oricit ai vrea.

Dupa cum se vede, toate intrebarile au raspuns.

Eu as mai avea intrebari, dar nu vreau sa le rostesc. Sa le scriu. Sa caut raspunsuri la ele. Adopt profitabila politica a strutului. Cineva din afara ar spune ca tot universul e alcatuit din nuante de gri. Eu vreau sa traiesc in culori, si alaturi de culori trebuie sa existe si non-culori. Alb si negru. Asadar pentru mine griul nu exista. Exista alb. Si negru. Nu e o mentalitate prea comoda, recunosc. Mai ales cind nu reusesc sa intrezaresc albul din negru. Nu mi se intimpla prea des, dar mi se intimpla. Mai ales ca o singura portie de negru este deja "prea des". Dar asta se pare ca e pretul culorilor pe care le cer in viata mea.

Tin insa sa nu uit, mi se pare esential sa memorezi culorile din propria viata, pentru ca la sfirsit trebuie sa tragi linie, sa faci un bilant. Pe plus sau pe minus. In viata nu exista semnul egal, eu nu cred in el.

Pacat de vorbele nerostite, de gindurile pastrate ascunse, de amalgamul de sentimente cenzurat.