28.06.2010

Alegeri dificile

Necesitam cort.
Pretentiile sint multe dar de bun simt. Vreau un cort de 4 persoane ca sa incapem lejer 3, cu antreu mare si bine adapostit de ploaie in care sa putem pune bagajele si eventual sa ne jucam in caz de ploaie lunga si uricioasa. Vreau sa nu-mi curga apa in cap prin pinza aia, in caz de scurta ploaie torentiala de munte, vreau sa nu mi se rupa betele dupa 5 montari-demontari si sa nu simt cum mi-l ia vintul de sub fund in caz de vreo rafala. Astea din urma sint "mofturi" mai noi, de cind cu vizita noastra la Barcelona, cind le-am patit pe toate trei: batul rupt l-am "gipsat" cu niste sfoara lata, de udat nu ne-am udat prea tare, iar senzatia de "Vrajitorul din Oz" cu care m-am trezit in dimineata aia cu vint a fost absolut dementiala.

Ma rog. Cautarile noastre au pornit in mod pasnic si domestic cu magazinul Decathlon, de care auzisem chestii incurajatoare. Fireste ca in frumoasa patrie exista un singur magazin deocamdata, in Bucuresti, care are site de dragul afisarii unui numar de telefon, ca produsele trebuie cautate pe site-urile "principale" din UK sau FR.
Si gasim primul cort care se atrage atentia. Adica asta. Domestic ca bani, veranda marisoara (daca te uiti pe specificatii tehnice, ca din poze nu pricepi nimic), indisponibil pe site-ul din UK, cel din FR nu face livrari in RO. Iar Decathlon Bucuresti nu raspunde la telefon.
Fideli principiului ca nu te arunci niciodata cu capul inainte la primul lucru gasit ci mai cauti, mai compari, mai cintaresti, am gasit acest cort. La inceput am zis ca e prea mare, dup-aia am cautat de zor filmulet cu instalarea lui (ca asa zicea pe site, ca "se exista" si clipulet), ne-am mai gindit, ne-am mai sucit, am citit review-uri care comentau in mod negativ lipsa plasei contra insectelor, la Decathlon Bucuresti inca nu raspundea nimeni la telefon.

Ei, si de aici s-a declansat isteria.
Incepuse sa ne placa sa cautam, iar review-urile se dovedesc a fi atit de interesante, desi de multe ori opiniile se bat cap in cap. Asa ca am transformat cautarea intr-o chestie metodica. Ne-am apucat sa cautam top-marci-de-corturi-de-familie, producatori seriosi, corturi disponibile in RO pe undeva. Si a inceput o nebunie intreaga.
Corturi care ne-au placut ca functional ar fi asta sau asta sau asta.

Dupa care a aparut asta. Care de mine s-a cam lipit, nu stiu de ce, mi-a placut mie tare. Si eram oarecum entuziasmata, ca marca, acest Cavery, imi era cunoscut nu stiu de unde, si zic iaca, nu e chiar un no-name. Azi dimineata am aflat de ce stiu de Cavery, io care nu le am deloc cu brandurile: cortul ALA de care povesteam in primul paragraf e la mine in balcon, iar pe husa scrie mare si frumos marca. Ati ghicit: Cavery....
Asa ca entuziasmul a scazut urgent.

Ne-a mai placut tare asta. E drept ca are doua incaperi - ceea ce nu ne mai incinta atit de tare, ca totusi Pisilinca mai are mult tare pina sa doarma singura in jumatatea ei de cort, iar noi doi la fel, mai avem mult pina sa ne dorim sa dormim separat. Motanu zice ca el crede ca "chestia" aia de separare se poate indeparta, eu am niste dubii. Dar ne-a placut mult veranda luminoasa, cu mult plastic transparent, si cu semi-inchiderea aia din fata, care te protejeaza de ploaie pe timp de vint.

Si uite-asa, din una in alta, am ajuns la The Cort. Nu stiu daca ati avut rabdare pina acum sa deschideti multele linkuri, dar pe asta chiar merita sa il deschideti, pentru ca acest cort este o mica (ma rog, nu chiar mica) opera de arta. Luminos, spatii de aerisire uriase, tavan transparent, antreu mare. Bine, cortul nu e tocmai de 4 persoane ci cam de 5-6, dar nu vad de ce ne-ar incurca aspectul :)). Ca noua ne place la lafaioteca, si nici cu campam in conditii destul de grele incit sa imi pese ca se incalzeste greu inauntru - mai greu decit s-ar incalzi 3 persoane intr-un cort de 3 persoane, oricum.
Problema este ca nu gasesc importator-distribuitor de produse Cabela in Romania. Nici un UE. Si ar trebui sa il cumpar din SUA. Ceea ce ii dubleaza pretul, care si asa nu e chiar mic, luind in considerare suma pe care eram initial dispusi sa o dam pe un cort.

Asa ca dati sfoara in "tara", si daca aveti dei/sugestii/cunostinta de magazine dincoace de Ocean, nu ezitati.
Va multumesc !

23.06.2010

Pledoarie pentru rasfat

O prietena a fost inspirata sa imi aminteasca citatul urmator.

"Pentru copil, adultul este un obiect particular de iubire. (...)
Copilul este acela care iubeste adultul, si nu invers. El doreste prezenta adultului. Placerea lui este sa atraga atentia asupra lui: "Priveste-ma....ramii linga mine..."

Cind se duce la culcare, seara, copilul cheama persoana pe care o iubeste si o implora sa nu il abandoneze. Cind sintem la masa, bebelusul, cel care inca bea laptele in biberon, si-ar dori sa vina cu noi, nu pentru a minca, ci doar pentru a ne privi. Adeseori, adultul trece nepasator alaturi de aceasta iubire mistica de care nici macar nu isi da seama. Si aceasta mica fiinta care ne iubeste va creste si va dispare. Cine oare ne va mai iubi la fel? Cine ne va mai chema, in momentul in care se culca, spunindu-ne: "Ramii..."? Mai tirziu, acest copil ne va spune, indiferent: "Noapte buna." Si cine oare va mai avea o asemenea dorinta intensa de a ne privi, pur si simplu pentru a ne vedea, in timp ce noi mincam, el raminind fara mincare? Noi, adultii, ne aparam in fata acestei iubiri care se va stinge. Si nu vom mai gasi o alta asemeni. Nerabdatori, spunem mereu: "N-am timp. Nu pot. Am o gramada de treaba." Si in acelasi timp, gindim: " Acest micut trebuie sa isi corecteze comportamentul, altminteri vom ajunge sclavii lui." Ceea ce am vrea este sa ne eliberam de el, pentru a face doar ce ne place noua, pentru a nu renunta la micile noastre placeri.

Un capriciu teribil este cel care consista in a trezi parintii, dimineata, cind acestia dorm inca. (...)
Si totusi, ce altceva decit iubirea, impinge copilul de-abia trezit sa isi caute parintii? Si oare ce altceva ar putea face copilul, sarind din pat, cind rasare soarele? El pleaca sa isi caute parintii care dorm inca, ca si cum ar dori sa le spuna: "Invatati sa traiti odata cu natura. Uitati lumina, dimineata a venit." Si alearga, pur si simplu, pentru a-i revedea pe cei pe care ii iubeste. Fara indoiala, camera este inca sumbra, copilul avanseaza tremurind, cu inima strinsa de teama de obscuritate; dar el reuseste sa depaseasca toate aceste piedici si se apropie incetisor...isi atinge parintii...care il cearta...."Ti-am spus de-atitea ori sa nu ma trezesti dimineata!" - "Dar nu te-am trezit, spune copilul, doar te-am atins. As fi vrut doar sa te imbratisez."
Ca si cum ar spune: "N-as fi vrut sa va trezesc de-a binelea, ci doar sa va chem sufletul..."

Iubirea copilului e foarte importanta pentru noi. Tatal si mama dorm toata viata, ba chiar au tendinta de a dormi mereu; si e necesar ca o fiinta noua sa ii scuture si sa ii sustina cu o energie proaspata si vie, care lor le lipseste deja. Avem nevoie de aceasta fiinta care actioneaza de o maniera atit de diferita si care vine sa ne spuna , in fiecare dimineata: "Exista o alta viata, pe care ati uitat-o.Invatati sa traiti mai bine."
A trai mai bine, a simti iubirea atingindu-ne....Omul ar degenera iremediabil fara un copil care sa il ajute sa se inalte. Si daca adultul nu se trezeste, incetul cu incetul o scoarta dura il va acoperi si il va face insensibil. "


Maria Montessori, L'Enfant

17.06.2010

Parinti si copii

Pe Antena este o emisiune care daca nu ma insel se cheama "Comanda la mine": doi adolescenti problema sint mutati pentru o saptamina intr-o familie care are si ea copilul/copiii sai, de virsta apropiata cu "transmutatii". Si ma rog, acolo primesc la un moment dat cite o scrisoare din partea parintelui/parintilor.
Si in seara asta, mama "de imprumut" ii spune adolescentei in cauza ca "mamele au multe de facut si se pierd in atitea treburi si este de datoria ta sa o ajuti si sa o intelegi".

Ei, uite eu cu asta nu pot fi de acord. Eu am decis ca vreau sa fiu mama, Pisilinca nu a cerut sa se nasca. Cind am hotarit sa am un copil mi-am asumat din start - consider eu - atit implinirea, fericirea, bucuriile, veselia, chiotele de ris si ginguritul, cit si riscurile, neplacerile, bolile, colicile, razvratirile ei.
Este datoria mea (si iubirea mea) de mama sa am grija de ea cit mai bine. Sa o iubesc, sa o invat ca e desteapta si frumoasa si poate avea orice isi pune in minte, sa ii cultiv increderea in sine, sa ii insuflu dragostea de oameni si de natura, dorinta de a ajuta, de a fi buna. Sa stiu ca are ce pune pe masa, are cu ce se imbraca sa plece la scoala fara sa-i fie rusine, are carti si caiete si rechizite. Sa o invat sa fie Om.
Chiar daca pentru asta trebuie sa dau in bot muncind, indiferent ce sacrificii trebuie sa fac pentru ca ei sa ii fie bine, este datoria mea fata de ea sa ii ofer TOT ce are nevoie ca sa creasca armonios, sanatoasa la trup si in spirit.
Si mai cred ca eu, ca mama, nu am voie nici o clipa sa ma las dusa de val in asa fel incit sa ajung sa imi pun copilul pe locul doi. Locul doi dupa ce? cariera? distractie? maturat si mopuit prin casa? Ce poate fi mai important si mai de pret decit sa iti vezi copilul cum creste zi de zi, cum invata clipa de clipa, cum se schimba si se transforma intr-un adult pe picioarele sale, independent, responsabil, pregatit sa intimpine si, daca e nevoie, sa infrunte viata?

Dar ea? de ce ar avea ea vreo datorie fata de mine? E ca si cum as fi nascut-o "ca sa aiba cine-mi da un pahar de apa la batrinete". Gresit. Nu e nevoie sa faci copii pentru asta. Copilul nu este o investitie IN FOLOSUL MEU pe termen lung. M-as simti cumplit de vinovata sa ii induc eu ideea ca are obligatii fata de mine, pentru ca in fond faptul ca acum o sterg la fund mi se pare firesc si este recompensat inmiit de un pupic sau de un "cum se alinta Pisilinca?".Nu vreau sa o cresc in asa fel incit peste 40 de ani sa isi doreasca cu ardoare o saptamina de concediu, dar sa vina sa stea cu mine pentru ca i-am inoculat an de an, zi dupa zi, sentimentul ca are obligatii fata de mine. Nu vreau sa ii atirn si mai multe greutati de picioare, nu vreau sa ii ingradesc zborul, nu vreau sa stea pe ginduri si sa aleaga mai-putin-binele-ei pentru binele meu.

Ajutorul dat de copii parintilor cred eu ca este rezultatul firesc al unei relatii frumoase si armonioase intre ei. Sint absolut sigura ca un copil crescut in spiritul valorilor pe care le respect si in care cred, va sti mereu sa ofere "paharul cu apa", mingiierea, umarul de sprijin, mina de ajutor, din proprie initiativa. Din dragoste si respect. Pentru ca eu chiar cred ca si dragostea parintilor, si dragostea de parinti sint unice. Cred in ambele.

15.06.2010

Acasa

Ma surprind des gindindu-ma cu nostalgie la apartamentul din Stejar, prima casa pe care am cunoscut-o. De fiecare data compar zona, verdeata, straduta cu tei, linistea din fata blocului, locurile de plimbare, cu ceea ce am azi, si de fiecare data mi se pare ca acolo era mult mai bine si mai frumos decit aici.
Este cumva normal, acolo am crescut, acolo m-am descoperit, acolo am trait primele emotii; de locul asta unde stam acum nu ma leaga aproape nimic. Acum cinci minute, motaind linga Pisilinca, mi-am amintit perioada in care eu si Motanul cautam apartament, si mai gasisem unul care mi-a placut tare, tot in zona asta, la un parter, cu un spatiu verde bine umbrit...cu 3 camere, multe debarale. Si mi-am dat seama ca apartamentul ala (la care ma gindesc uneori cu jind, desi atunci nu ar fi fost o alegere buna, proprietarii vroiau un termen de habitatie de vreo juma de an) aducea cumva cu cel in care am crescut eu.
Dar mi-am mai dat seama ceva. Oricit de putin am reusit eu sa relationez afectiv cu apartamentul in care stam acum - caci desi imi place, e aranjat asa cum am vrut noi, si cu destul efort - el este casa Pisilincai. Asa cum cel din Stejar a fost casa mea. Radacinile ei vor fi legate de locul asta, si peste ani isi va aminti de dulapurile in care nu avea voie sa umble, de scotocitul pe ascuns in bijuteriile si fardurile mele, de biroul lui taica-su, de clipele in care va alege o carte din biblioteca, de racelile petrecute cu noi linga patutul ei, de povestile citite, de drumul spre gradinita si spre scoala, de mii de maruntisuri. Si ea va iubi acest acasa, si daca cumva ne vom mai muta (desi eu tot spun ca nu...)se va simti si ea furata de ceva ce ii apartinea, ce facea parte din fiinta ei.
Asa ca...cred ca ar trebui sa las nostalgiile deoparte, si sa ma ocup mai mult de Acasa Pisilincai.

13.06.2010

Pi-Pi

Intii si-ntii trebuie sa spun cum suna de fapt Pi-pi-ul asta.
P-ul este de fapt un pf, ca in pfui, usor suflat printre buzele tuguiate a interes.
Intre P si I se strecoara gales si alintatzesc o scurta vocala a la francaise, ceva intre u si e.
Pi-Pi se spune stind cu degetul aratator bine tintit.

Nu stiu de unde pina unde, de cind a vazut fiica-mea primul gindacel (niste Vaca-Domnului care bintuie printre dalele de beton care traverseaza spatiul verde catre scara blocului) l-a denumit Pi-pi, desi pina atunci "sintagma" insemna pis-pis. E drept ca din punct de vedere fonetic, pis-pis-ul nu seamana prea tare cu gindacelul a la Pisilinca.

Weekend-ul asta am fost plecati pentru prima oara toti 3, cu cortul, la pescuit. La o pensiune draguta despre care nu stiu sa dau multe detalii referitoare la conditii de cazare sau lista de bucate, dar care are un lacusor cu doua lebede (si cu carasei si pui de crap, si-or mai fi si alte inotatoare pe acolo dar noi asta am vazut), spatiu verde, restaurant cu terasa la umbra, loc de pus cortul la umbra si...piscina.

Dar atractia weekendului au fost muuultii gindacei, multele furnici, multele chestii cu multe picioare care pot fi gasite prin iarba. Asa ca fiica-mea a piuit pina s-a plictisit, fugarindu-le cu degetelul.
Si, mai nou, cind o intrebi unde e gindacelul, nu se mai uita atenta in jos, ci isi studiaza minuta in cautarea vreunei furnici ratacite.

06.06.2010

I'll scream away my mental health

Nici eu nu stiu bine ce vreau sa scriu acum aici, dar tocmai mi-a trecut pe linga ureche versul asta si am "rezonat" cu dumnealui. Am rezonat chiar intens. Bine, cam stiu eu de ce, dar nu e locul pentru asemenea discutii.
Asa ca ramin cu zbieratul, in sinea mea, poate conving pe cineva...

05.06.2010

Mici placeri

De cind mi-am cunoscut Motanul , nu m-am mai priceput de nici o culoare sa fiu singura.
Inainte de el, de multe ori eram mai fericita sa stau in tacerea (muzicala) a camerei mele, sa ascult...ceva, sa scriu, sa citesc, sa recitesc, sa visez sau, de ce nu, sa imi fac unghiile cu migala care nu ma caracterizeaza.
Inainte de el furiile mele se inecau neputincioase in rock (sau metal) la maxim, in pagini de "roman" cu 4 personaje si in "abdomene" facute cu draci pina la epuizare. In momente de autoflagelare (adica de autoimpunere a unui nou stil de viata: "De acum inainte voi fi asa") imi puneam o patura pe podea si ma culcam invelita cu sacul de dormit, lasind radioul sa mearga incetisor toata noaptea. Recunosc ca dormeam tare bine pe podea, este o mica placere dupa care tinjesc si acum, desi dupa carat de Pisilinca un an si ceva spinarea mea nu cred ca ar mai tolera genul asta de exercitiu sanatos.
Oricum, ideea este ca de cind mi-am cunoscut Motanul, tot timpul meu liber mi-am dorit sa ni-l petrecem impreuna. Fratii siamezi nu erau suficient de apropiati pentru gustul meu, daca intelegeti ce vreau sa spun. Asa ca s-au dus si scrisul, si auditiile muzicale, si ordinea migaloasa prin dulapurile cu hirtii (scriituri de-ale mele strinse in timp) si tot felul de alte maruntisuri.

Dar in seara asta am regasit ceva de demult.
Stau si scriu, am baut pepsi (un pahar, ca deh, inca alaptez), am tras (cu sughituri) citeva fumuri dintr-o tigara slim (ca sa imi aduc minte ce bine era, nu am reusit) si ascult.

Ce coincidenta. "Good bye to romance. Good bye to friends".

Yesterday has been and gone
Tommorow will I find the sun
Or will it rain
Everybody's having fun
Except me, I'm the lonely one
I live in shame

I say goodbye to romance, yeah
Goodbye to friends, I tell you
Goodbye to all the past
I guess that we'll meet
We'll meet in the end

I've been the king, I've been the clown
Now broken wings can't hold me down
I'm free again
The jester with the broken crown
It won't be me this time around
To love in vain

I say goodbye to romance, yeah
Goodbye to friends, I tell you
Goodbye to all the past
I guess that we'll meet
We'll meet in the end

And I feel the time is right
Although I know that you just might say to me
What'cha gonna do
What'cha gonna do
But I have to take this chance goodbye
To friends and to romance
And to all of you
And to all of you
Come on now

I say goodbye to romance, yeah
Goodbye to friends, I tell you
Goodbye to all the past
I guess that we'll meet
We'll meet in the end

And the weather's looking fine
And I think the sun will shine again
And I feel I've cleared my mind
All the past is left behind again

I say goodbye to romance, yeah
Goodbye to friends, I tell you
Goodbye to all the past
I guess that we'll meet
We'll meet in the end

Dau un premiu cui cunoaste versurile.

Am trisat

Am trisat pe blogul asta si imi pare rau.
Mi-am sters o postare pentru ca am scris-o intr-un moment de suparare care s-a dovedit a fi fost nefondata, pentru ca m-am gindit ca o va citi cineva apropiat si va suferi degeaba.
Scrisesem despre oglinda unei vieti, oglinda sparta si lipita la loc de prea multe ori. Despre o oglinda care distorsioneaza tot, care trebuie ascunsa in asa fel incit sa nu atraga atentia, sa treaca neobservata, sa fie privita doar din unghiul corect.
Imi pare rau in primul rind pentru ca nu am cum sa recuperez acel entry.
Imi pare rau ca am fost atit de nesincera cu mine insami incit sa violez pseudo-intimitatea acestui blog. Cred ca este evident pentru toti cei care il citesc ca nu este genul de blog pe care sa imi fi propus sa destainui secretele vietii mele (cel putin nu intr-un mod evident), poate doar arareori si cifrat. Si totusi, desi mi-am mutat toate postarile pe blogul de pe wordpress, deci as putea incepe oricind sa scriu acolo, ceva ma tinea legata de pagina asta albastra, care imi oferea sentimentul de "acasa".
Pe care l-am pierdut.
De ce imi bat capul cu asta?
Pentru ca in seara asta oglinda s-a mai spart inca o data. Si m-am taiat in cioburi...

04.06.2010

Gradinite ep. 3

Am ramas cu 3 gradinite pe lista. Poate ar fi mai multe, dar am restrins cautarile pe traseul casa-munca (lucram amindoi in aceeasi zona a orasului, aia diametral opusa celei in care locuim) din motive usor de inteles.

Prima dintre ele (in ordinea vizitarii lor) este foarte apropiata de joburile noastre. Are grupa de pampersi (2-3 ani), organizeaza multe activitati cu copiii, educatoarele au studii superioare si module de specialitate. Ofera o gama variata de cursuri optionale (bine, pentru cei mai marisori).
Ce nu mi-a placut: e inghesuita in interior, iar jumatatea de curte care nu e spatiu de joaca este pe un teren foarte in panta, cu muuuulte trepte.

A doua este mult mai generoasa din punctul de vedere al spatiului. Salile "de clasa" sint folosite doar la "activitati", joaca se desfasoara intr-un spatiu mult mai larg. Mincarea este gatita la ei, si alta gradinita privata cu bucatarie nu am gasit pina acum. Minusuri? Directoarea si-a ocupat deja cele 15 locuri de la grupa de pampers (2-3 ani) si avind in vedere ca mai are cereri, nu vrea sa se lege la cap cu un copil mai mic de 2 ani. Eu nu am renuntat complet la idee inca...

A treia este destul de aproape de casa. Spatiul nu e foarte generos, dar curtea e mai mare decit la prima si cu siguranta este pe teren drept. Minus? Cladirea este pe 3 etaje (micutii sint la etajul 2), dar scarile sint asigurate cu portite. Plus? Are sistem de supraveghere cu camere, care difuzeaza pe internet, astfel ca iti poti vedea copilul cind iti casuneaza. Bine, nu multa lume are vreme de belit ochii pe net la servici, dar faptul ca femeile alea stiu ca pot fi vazute oricind, iti garanteaza, cit de cit, un comportament corect din partea lor...

Avind in vedere ca la numarul 2 nu stiu daca o sa avem sau nu acces (cica se intentioneaza crearea unei a doua clase de pitici-mici, dar nu e nimic sigur), oscilez deocamdata intre 1 si 3. La 1, directoarea este o cunostinta-printr-o-cunostinta, asa ca sa spunem ca as avea ceva inside-information. La 3, merge de vreo 3 ani copilul unor amici, care sint foarte multumiti.
Habar nu am ce sa fac....

Gradinite ep. 2

Trebuie sa spun ca ale mele cautari in materie de gradinite au pornit de la ideea initiala (initiala pentru ca acum vreun an, cind m-am gindit prima data la "ce ma fac cu copilul cind ma duc la munca", asta a fost convingerea mea) ca o voi da la o cresa de stat. O mama din Iasi mi-a spus ca a avut fetita la o cresa anume, altcineva mi-a recomandat calduros o alta, asa ca totul parea destul de clar.
Intre timp, nu stiu cum de m-am desteptat deodata si m-a fulgerat imaginea unui cird de micuti plingind in patuturi metalice, ca alea in care am vazut cu totii orfanii mediatizati dupa '90. Asa ca am devenit brusc mult mai deschisa la ideea de institutie privata, dar desigur ca nu puteam renunta din start la ideea initiala, inainte de a face o vizita macar.
Prima cresa de stat pe care am vazut-o ne-a strins amindorura stomacul de cind am vazut cladirea,veche, murdara pe afara, cu mucegai pe la colturi si geamuri mici cu zabrele, curtea neingrijita, cu leagane stricate, iarba mare, gunoaie si cioburi. Am recunoscut tiparul gradinitei in care nu am vrut eu sa stau cind eram mica; la fel,era gradinita de cartier, in aceeasi curte cu cresa de cartier. Masochismul a continuat, am ajuns pina in dreptul usii de la intrare, care s-a deschis pe neasteptate si ne-a trasnit un miros de statut si umed. Am plecat.
A doua cresa de stat vizitata (intre timp vazusem si niste gradinite private) arata cam la fel pe afara, inauntru insa mirosea mai omeneste, asa ca am intrat (singura) si am urcat la copii. Era ora de somn; doua ingrijitoare (singurele fiinte adulte din cladire) sporovaiau intr-o incapere care comunica cu cele doua sali in care dormeau majoritatea copiilor. Adica aia care nu scinceau. In patuturile de fier mult temute.Pe canapeaua pe care stateau, pe o pernuta, suspina in somn o fetita de vreo 3 ani,care tot tresarea, deschidea ochii mari si se uita in jur, strimba gurita a plins si atipea iar, in shhh-ul ingrijitoarei. "Abia a venit de citeva zile si inca nu s-a obisnuit", mi s-a spus. Mi s-a mai spus cum micul dejun e compus din piine cu margarina sau pate. Si mi s-a raspuns cu ochii maaari: "Pai cum adica...activitati? Ce activitati sa facem cu copii de un an jumate? Ei se joaca, mai mult in patut, ca nu-i putem pazi pe toti deodata". De asemeni, am fost informata de salariile de mizerie din care guvernul are de gind sa mai taie ceva.

Deci da, asta ofera statul roman pruncilor de azi.
Nu stiu citi dintre noi am crescut prin cresele si grainitele comuniste; eu nu am facut-o, nu pentru ca nu ar fi incercat parintii, dar la cresa (la 10 luni) m-am imbolnavit crunt, iar la gradinita am plins crunt (pe linga faptul ca ma imbolnaveam des). Am avut noroc la vremea aia de o femeie extraordinara, proaspat pensionata, care a avut grija de mine si m-a invatat mai multe decit ar fi sperat oricine.
Ma intreb insa din ce in ce mai sincer ce start in viata au copiii care la un an (sau mai devreme) sint dusi in aceste lagare-de-concentrare-a-copilariei, care nu mai au nici macar educatoare. In ce fel le este influentata dezvoltarea ulterioara.

Gardinite ep. 1

Nu e cea mai reprezentativa experienta la o gradinita din Iasi, dar intr-un fel m-a amuzato-enervat cel mai tare, intr-un mod absolut bizar.
Am intrat in gradinita asta din intimplare, ca ne-a iesit in drum in timp ce cautam o alta. Dar am zis ca na, nu stii niciodata de unde sare iepurele, de ce sa ratez ocazia?
Am ajuns, ca intotdeauna, la ora de somn. Gradinita e intr-o casa mica, are practic o singura sala de clasa, o sala de jocuri, baia, sala de mese, holul de la intrare.
Poarta frumos incuiata, cu sonerie si interfon.
Mi-a iesit in cale educatoarea, copiii dormeau. Am intrebat daca primesc copii de 1 an jumate. Nu prea mi-a raspuns, mi-a aratat cum e amenajat interiorul. Mi-a spus cit costa: 550 lei/luna, plus masa 13 lei/zi. In sistem catering. Dar noroc ca au cuptor cu microunde....
Mai intreb o data daca primesc si copii asa mici, pentru ca nu are nici un rost sa ma apuc de pus intrebari daca raspunsul este nu.
Nu prea stia ce sa zica. Or sa vada la toamna; daca nu se inscriu destui, probabil ca e buna si a mea ca sa cotizeze. Dar e miiica. Si ea se chinuie si cu aia de 2 ani, 2 ani jumate, ca nu maninca singuri, si pling in primele zile, si nu vor sa doarma la inceput...Vaaaaai ce s-a mai chinuit...

Si-atunci intreb si eu: ce cauti acolo madam? Te-o mintit cineva ca e usor?