Pe Antena este o emisiune care daca nu ma insel se cheama "Comanda la mine": doi adolescenti problema sint mutati pentru o saptamina intr-o familie care are si ea copilul/copiii sai, de virsta apropiata cu "transmutatii". Si ma rog, acolo primesc la un moment dat cite o scrisoare din partea parintelui/parintilor.
Si in seara asta, mama "de imprumut" ii spune adolescentei in cauza ca "mamele au multe de facut si se pierd in atitea treburi si este de datoria ta sa o ajuti si sa o intelegi".
Ei, uite eu cu asta nu pot fi de acord. Eu am decis ca vreau sa fiu mama, Pisilinca nu a cerut sa se nasca. Cind am hotarit sa am un copil mi-am asumat din start - consider eu - atit implinirea, fericirea, bucuriile, veselia, chiotele de ris si ginguritul, cit si riscurile, neplacerile, bolile, colicile, razvratirile ei.
Este datoria mea (si iubirea mea) de mama sa am grija de ea cit mai bine. Sa o iubesc, sa o invat ca e desteapta si frumoasa si poate avea orice isi pune in minte, sa ii cultiv increderea in sine, sa ii insuflu dragostea de oameni si de natura, dorinta de a ajuta, de a fi buna. Sa stiu ca are ce pune pe masa, are cu ce se imbraca sa plece la scoala fara sa-i fie rusine, are carti si caiete si rechizite. Sa o invat sa fie Om.
Chiar daca pentru asta trebuie sa dau in bot muncind, indiferent ce sacrificii trebuie sa fac pentru ca ei sa ii fie bine, este datoria mea fata de ea sa ii ofer TOT ce are nevoie ca sa creasca armonios, sanatoasa la trup si in spirit.
Si mai cred ca eu, ca mama, nu am voie nici o clipa sa ma las dusa de val in asa fel incit sa ajung sa imi pun copilul pe locul doi. Locul doi dupa ce? cariera? distractie? maturat si mopuit prin casa? Ce poate fi mai important si mai de pret decit sa iti vezi copilul cum creste zi de zi, cum invata clipa de clipa, cum se schimba si se transforma intr-un adult pe picioarele sale, independent, responsabil, pregatit sa intimpine si, daca e nevoie, sa infrunte viata?
Dar ea? de ce ar avea ea vreo datorie fata de mine? E ca si cum as fi nascut-o "ca sa aiba cine-mi da un pahar de apa la batrinete". Gresit. Nu e nevoie sa faci copii pentru asta. Copilul nu este o investitie IN FOLOSUL MEU pe termen lung. M-as simti cumplit de vinovata sa ii induc eu ideea ca are obligatii fata de mine, pentru ca in fond faptul ca acum o sterg la fund mi se pare firesc si este recompensat inmiit de un pupic sau de un "cum se alinta Pisilinca?".Nu vreau sa o cresc in asa fel incit peste 40 de ani sa isi doreasca cu ardoare o saptamina de concediu, dar sa vina sa stea cu mine pentru ca i-am inoculat an de an, zi dupa zi, sentimentul ca are obligatii fata de mine. Nu vreau sa ii atirn si mai multe greutati de picioare, nu vreau sa ii ingradesc zborul, nu vreau sa stea pe ginduri si sa aleaga mai-putin-binele-ei pentru binele meu.
Ajutorul dat de copii parintilor cred eu ca este rezultatul firesc al unei relatii frumoase si armonioase intre ei. Sint absolut sigura ca un copil crescut in spiritul valorilor pe care le respect si in care cred, va sti mereu sa ofere "paharul cu apa", mingiierea, umarul de sprijin, mina de ajutor, din proprie initiativa. Din dragoste si respect. Pentru ca eu chiar cred ca si dragostea parintilor, si dragostea de parinti sint unice. Cred in ambele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu