11.11.2009

To be remembered

" IF I HAD MY CHILD TO RAISE ALL OVER AGAIN

If I had my child to raise all over again,

I’d finger-paint more and point the finger less.

I’d do less correcting and more connecting.

I’d take my eyes off my watch, and watch with my eyes.

I would care to know less and know to care more.

I’d take more hikes and fly more kites.

I’d stop playing serious, and seriously play.

I’d run through more fields and gaze at more stars.

I’d do more hugging and less tugging.

I would be firm less often, and affirm much more.

I’d build self-esteem first, and the house later.

I’d teach less about the love of power,

And more about the power of love."


(Diane Loomans)

08.11.2009

Lada

Cred ca era o Lada, nu-s foarte-foarte sigura. Mica, alba, patratoasa si zgomotoasa, se grabea pe strada cu prioritate, cu farurile rotunde aprinse. Aproape ca striga din toate tablele "Dadeti-va ca viiiin!!":)
Era condusa de un batrin lung, lung, ce sta usor incovoiat la volan si tot atinge tavanul cu virful crestetului. Are o barba mare, alba si foarte stufoasa, ale carei fire parca vor sa fuga care-ncotro. Si niste ochelari mari si rotunzi,de dupa care se vede o pereche de ochi uriasi, parca si mai rotunzi. M-am trezit asteptindu-ma sa faca "Buhuhuuu" la mine.
Daca il cunoasteti, spuneti-i ca are o admiratoare. Ne-secreta. Si ca mi-au fost tare dragi, el si Laditza lui.

Quatro ruote

Am ajuns azi pina in fata, pe soseaua prin padurea inca aramie, cu reflexii galbene, verzi, portocalii, maronii, rosietice, in care se jucau razele de soare.
Era liniste, Pisilinca dormea.
Si cald, cum nu credeam sa mai fie toamna asta.
Si am plins. Pe ascuns. Pentru lucruri care au fost.

Cifrat

A plouat putin. Putin de tot, sa nu se plictiseasca Pisilinca. Adevarul e ca ar fi trebuit sa ploua inca de acum citeva zile, dar din nu se stie ce motiv, nu s-a putut.
S-a mai spalat putin din noroi. Dar aleile sint inca minjite, posomorite, intunecate; parca norii josi si grei care au apasat orasul si-ar fi intiparit forma lipicioasa si umeda peste tot. Pentru totdeauna. Desi goniti, urmele lor se vor vedea chiar in cel mai vesel soare de primavara, in cel mai jucaus vinticel sprintar. Cintecul mierlei ii va pomeni zi de zi. A neuitare.
Se vor aduna iar. Si iar. Si daca ar fi ca Ceasornicarul sa intoarca putin limbile Orologiului inapoi, nimic nu s-ar schimba. Dreptatea e de partea norilor: sufletele trebuie udate.
Nici macar melcii nu si-au mai intins cornitele. E frig.
Ploaie fara curcubeu.

Torturati-l pe artist

Este titlul unei cartulii publicata de editura Humanitas acum ceva timp cred (nu prea mult, poate un an). Mi-a fost imprumutata de catre L., care mi-a recomandat-o drept o lectura usoara; exact ce imi trebuie, eu citind cartile cu jumatatea de pagina in ultima vreme, din lipsa de timp.
Este intr-adevar o lectura usoara; usor de parcurs, poate putin neplacut este faptul ca intriga tesuta de prin pagina 2 nu sufera nici o rasturnare de situatie. Cam stii la ce sa te astepti, pina la ultimele 10 pagini, cind personajele incep sa galopeze intr-un ritm total necaracteristic lor pina atunci.
In mare, despre ce e vorba: intr-o societate dresata sa accepte divertisment de slaba calitate, muzica proasta, o totala lipsa de finete si de talent creator, cineva isi propune sa creasca tineri artisti care sa contribuie la ridicarea nivelului cultural al maselor . Cineva-ul asta porneste de la premisa ca, daca toti marii artisti ai lumii, au avut fantomele lor care i-au bintuit, au trait vieti mizere, pline de chinuri si privatiuni, inseamna ca talentul creator nu se poate manifesta, nu poate inflori si evolua decit ca o consecinta a unor experiente de viata dureroase. Asadar, artistul nostru are linga el un impresar care ii va inscena dezamagiri, pierderi, esecuri, pentru a-l stimula sa scrie.
Cartea e interesanta si v-o recomand. Nu chiar din suflet, dar ca pe o lectura de duminica dimineata la cafea.

Fila de jurnal

Politica strutului nu functioneaza.
Nici incercarea de a bagateliza viata insasi, pentru a pastra o stare de optimism continua.
Ma simt uneori ca un drogat caruia i s-au refuzat momentele de euforie.
Doar ca sint un caz grav, invatasem ca starea mea perpetua este una euforica.

Nu ma intelegeti gresit; toti avem ups and downs-urile noastre, si le aveam si eu pe ale mele, euforia asta nu insemna ca pluteam pe norisori roz 24/7. Era cu totul altceva. Ma rog, asta nu mai conteaza. Important e fie sa imi primesc doza, fie sa depasesc perioada de sevraj.

Cred cu tarie in puterea propriei minti de a actiona asemeni stupefiantelor. Nu ma refer aici la capacitatea de a filtra doar informatia care ii convine, la "orbirea" temporara a indragostitilor pentru care nu exista sosete si bigudiuri, ci doar buze rosii ca singele si ochi mari sub clar de luna. Din contra, mereu am privit cu umor partea asta a convietuirii cu partenerul, inca de pe vremea cind partenerul era un proiect de viitor.
Ma refer la cum mintea, dependenta, ii sopteste prietenului Jimminy "Ei, si ce daca? A trecut... Oricum ce-a fost a fost... Nu mai poti schimba nimic din ce s-a petrecut".Si alte variatiuni pe aceeasi tema. Care tema? Compromisul?
Nu.Conform DEX-ului, una dintre definitiile cuvintului este: COMPROMÍS1, compromisuri, s.n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis.
Intelegere.
Reciprocitate.
Viata poate fi un sir de compromisuri, dar nu un sir de renuntari. Compromisul este drumeagul catre Cararea Galbena; renuntarea este drumul ala spre iad, ala pavat cu intentii bune. Chiar voluntara, facuta cu bucuria de a iubi neconditionat, renuntarea costa. Ce? Identitatea.
Nu pot renunta la mine pe de-a-ntregul. Daca asta este pretul, e prea scump. Prefer sa cred ca nu mi se va cere asta. Chiar daca sa ma pastrez doare.
Da, eu eram aia care visa in culori.
Doare si uitarea. Minimizarea. Bagatelizarea.
Mortii se pling in tihna. Indelung.

07.11.2009

Sa revenim la Pisilinca

Pisilinca e fetita mare de-acum. Vorba vine, e mai mare decit era pentru ca acum 2 zile a implinit 8 luni.
La 8 luni sta in fundulet cit vrea ea si se joaca tare cumintica. Ii plac desigur obiectele noi care trebuie studiate, si e in faza in care pare sa o intereseze mai mult textura lor decit culoarea si gustul. A, si pe cit se poate, sa zornaie. Nu prea tare, ca nu-i plac zgomotele puternice.
Este din ce in ce mai putin dispusa sa stea pe spate - sau pe burta - in patutul ei, ceea ce desigur imi face viata cam grea. Din pacate nu e dispusa nici sa isi faca in sfirsit curaj sa se ridice absolut singura. Nu ca nu poate, dar cind e sa se ridice vrea musai sa se traga de un deget. Daca ii dai doua insa, le prinde bine si hop in picioare.
In picioare reuseste sa stea cam un minut daca o pacalesc sa se sprijine de canapea. Doar ca ei nu-i place canapeaua, ea o vrea pe mami. Si odata pe miinile lui mami, incepe sa faca pasi. Amuzant e cind se grabeste si alearga cu amindoua picioarele odata.
A inceput sa aiba un pic mai multa rabdare si sa para ca iti acorda interes atunci cind ii vorbesti.
Stie sa se joace tare frumos cucu-bau, dar prefera fie sa jucam noi doua, fie sa joace cu altcineva, dar de la mine din brate.
Si de ieri a inceput sa povesteasca. Doua zile de ma-ma-ma-ma-ma au avut ca rezultat un fel de bla-ba-bla-ba-ba pe care insa il spune asa de frumos incit e mai bun decit ma-ma. Care o sa vina si el. Nu stiu care dintre noi doua este mai fericita cind face asa, oricum si ei ii place, ca il biziie toata ziua.
Si ne mai laudam, dar intr-un alt episod.

Optimism

Femeia statea pe un scaun inalt de bar, cu coatele sprijinite de tablia de lemn, si se privea ginditor in oglinda din spatele sticlelor pe jumatate goala. Parea multumita de sine, parul negru tuns scurt se asezase din proprie initiativa mai bine ca de obicei, iar ochii intens rimelati din spatele ochelarilor cu rama dreptunghiulara, neagra, erau de acelasi albastru intens pe care il iubea.
Sorbea cu inghitituri rare dintr-un pahar transparent, fara picior, in care un rest de cub de gheata plutea nestingherit. Muzica era placuta, un rock batrinesc care nu incerca sa acopere zumzetul celor citeva voci din local.
Pe scaunul din stinga, la fel de liber ca si celelalte, se aseza cu o miscare hotarita un barbat de vreo 30 de ani. Facu semn barmanului si isi lua o bere, din care bau jumatate cu o singura inclinare a capului. Aseza sticla la loc pe bar cu un zgomot care o facu sa tresara usor, isi privi miinile, si le sterse de blugii uzati si se intoarse spre ea.
- Buna seara.
Femeia ii arunca o privire indiferenta. Expresia sa deveni brusc plictisita cind observa bandana rosie innodata aparent neglijent la gitul gros al celui care parea ca are de gind sa ii intrerupa serile linistite petrecute in fiecare zi de joi in acelasi loc, pe acelasi scaun. Un alt papagal care se viseaza cowboy autentic, motociclist suparat pe viata sau cautator de diamante. Cel mai probabil un barbat inca pusti, plictisit de prietena de acasa care isi petrecea timpul pictindu-si unghiile de la picioare in timp ce sporovaia cu partenerele de shopping despre tendintele in moda toamna-iarna, care iesise in cautare de aventura si a carui saptamina ar fi devenit brusc mai buna dupa ce ar fi reusit sa agate pe cineva, macar pentru un pahar de vorba. Fara sa-i raspunda, se intoarse spre oglinda din fata ei si sorbi tacticos din paharul inca plin.
- Singurica?
Se uri brusc, blestemindu-si rapiditatea de reactie a inimii care sarise din loc, desi de ani de zile o tot dresa sa stea potolita si sa-si vada de tic-tac-ul ei monoton si datator de viata. Evident mai avea de lucrat la capitolul autocontrol, fapt enervant in sine, devenit insa cu atit mai iritant cu cit placerea iesirilor in oras din fiecare joi consta tocmai in aceasta izolare.
Nu iesea in baruri in nici o alta seara a saptaminii. Iubea serile de joi pentru ca erau o promisiune a week-end-ului care se apropia, pentru linistea lor, pentru mesele goale care aveau sa se umple in noptile urmatoare. Pentru ca joia era unicul tribut pe care si-l permitea, adus vremurilor de odinioara, era unica amintire despre amintiri. Pentru ca joia era lasata in pace sa isi bea paharul de tarie si sa-si macine gindurile, fiind in acelasi timp singura alaturi de alti singuratici. Singuratici betivi, sau tristi, sau plictisiti de meciurile de la televizor, care hotarau intr-un impuls de moment sa isi imparta singuratatea in mutenia din incaperea mare in care se intrezareau primii valatuci de fum de tigara.
Si iata ca dupa mai bine de un an in care micul tabiet pe care barmanul i-l deprinsese atit de bine incit ii lasa impresia ca ii pastreaza special acel scaun si ca are paharul ei gata pregatit sub tejghea, se gasea un ciudat, un infumurat, un caraghios, sa incerce sa intre in vorba cu ea. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, dupa acel salut de seara caruia la o adica nu ar fi avut ce-i reprosa, si cu care se astepta sa se fi incheiat incercarile de a stabili un dialog - privirea aceea a ei, sictirita, reusea sa le opreasca bautura in git si unor barbati mai experimentati decit juniorul ala - a urmat nimic altceva decit intrebarea smechereasca pe care stia exact de cind n-o mai auzise.

Se trezi purtata cu ani in urma, pe vremea cind inca ii placea sa joace si sa se joace, cind intrebarea aceea ii fusese adresata in gluma, pe tonul potrivit, de omul potrivit, si o facuse sa rida din toata inima. De cind nu mai risese oare asa de zgomotos, de plin, de fara griji? De ani de zile risul ei era retinut, era mai degraba un zimbet amabil, pe care colegii i-l stiau; invatasera ca ea nu ride niciodata.
Singurica?
Da, fusese o vreme cind copilarea la o virsta nepermisa, cind pastra intacte visurile de la saisprezece ani, cind cauta adrenalina si credea intr-o viata pe care alegerile potrivite o pot face perfecta. Cind visa in culori, sorta gunoiul crezind ca asta va salva planeta, credea in libertate dar ii placea sa fie legata. Cind oamenii erau cu totii buni si sinceri, cel mai rivnit mijloc de locomotie era motocicleta iar coditele erau marca ei hippie. Cind mai credea ca artistii din concerte sint autentici si nu ii sarea in ochi, urlind, strategia de marketing. Cind cinismul - sau realismul - erau cei mai mari dusmani. Vroia sa inoate alaturi de delfini, sa urmareasca elefanti, sa salveze tigri.
Singurica?

Nu ar fi vrut sa raspunda, nu vroia sa lege cunostinte tocmai atunci, tocmai joia seara, singurul moment al ei din toata saptamina. In nici un caz nu vroia sa dea apa la moara unui individ care parea sa vrea sa ii toace nervii dindu-i ocol cu replici de filme rasuflate, insistent in speranta lui de a o vedea in pat. Goala. La ea acasa, daca s-ar putea.
Dar cuvintul ala ii facuse inima sa tresara, si acum nu reusea sa o potoleasca. Si se gindea ca daca va accepta sa schimbe citeva cuvinte cu necunoscutul de linga ea, amintirile de altadata nu se vor mai imbulzi iar, mintea sa va evada din benzinaria in fata careia astepta cu geaca de piele neagra si cu bocanci.
Atunci nu parea sa fie singura.
Asa ca inspira adinc si se intoarse din nou catre el.
- Asa se pare.
Replica rostita pe un ton indiferent parea sa il fi descumpanit. Poate ca pina la urma nu era asa de rau cum crezuse, poate ca era doar un alt singuratic care inca nu invatase codul bunelor maniere din lumea celor care vor sa fie singuri chiar si cind se afla intr-o mare de oameni, daramite cind aleg un bar gol pentru a bea un pahar. Privind lucrurile din aceasta noua perspectiva, aproape ca o apuca mila. Inca isi amintea de vremurile cind abia incepuse sa iasa singura, doar ca sa scape de peretii strimti ai casei pustii care o sufocau. Se sufoca si afara, in piata plina de oameni, dar parca era mai suportabil sa stii ca exista viata si dincolo de gindurile tale, de sperantele naruite, de neincrederea pe care o deprinsese asa de bine incit devenise parte organica a fiintei sale.
- Nu e cel mai rau lucru care ti se poate intimpla, continua ea, facind pentru prima oara, intr-un an jumate, semn barmanului sa ii aduca un al doilea pahar. Din contra. E un pic mai greu pina scapi de rutina traiului in comun cu care esti invatat din fasa, si ajungi sa constati ca iti esti cel mai bun prieten.
Astepta o replica din partea lui, dar singurele lui gesturi fura indreptate tot catre barman, care impinse spre el inca o sticla de bere, aburita. Tacerea asta o descumpanea inca o data. Se astepta la orice altceva din partea lui, nu la privirea plina de interes platonic pe care i-o arunca. O astepta sa continue, si ea continua, cumva impotriva propriei dorinte.
- Singuratatea in doi e mai grea. Si e mai raspindita decit traiul in comun, decit casatoriile si divorturile la un loc.
La dracu, nu avea de gind sa dea nimanui lectii. Si cu siguranta nu avea de gind nici sa-si spuna povestea vietii, nici sa-l ia acasa sa-l reguleze. Scotoci in geanta dupa portofel si lasa banii pe tejghea, multumind cu o miscare scurta din cap.
- Daca ar fi sa o iau de la capat, as alege tot singuratatea de una singura. Dar nu opta pentru un motan ca tovaras de apartament decit daca esti foarte sigur ca asta iti doresti.
Se ridica si isi lua haina. Fara a mai spune nici o vorba in plus, se intoarse si porni catre iesire. O opri insa vocea:
- O pisica e macar la fel de buna.
La dracu. La dracu, la dracu, la dracu. Nu, nu avea de gind sa o ia de la capat. Nu cu un barbat cu mai bine de 10 ani mai tinar decit ea. La dracu, de fapt nici nu conta ca e mai tinar, mai batrin, mai intelept, mai amuzant, mai, mai, mai. Nu avea de gind sa o ia de la capat cu nimeni, niciodata. Nici macar cu un singuratic care isi impartea noptile cu o pisica.
Se intoarse totusi si ii zimbi, apoi iesi in ninsoarea de ianuarie.
Barbatul arunca pe tejghea o bancnota, insfaca haina si goni in viscol lasind usa deschisa in urma sa.

06.11.2009

Sensuri

Stiu ca am auzit de mult timp, multa lume, vorbind despre sens. Sa faci ca viata ta sa aiba un sens. Sa gasesti un sens vietii tale. Sa-i dai sens.
Vietile tuturor au un sens. De cele mai multe ori ascuns. Fie pentru ca nu l-a cautat nimeni, fie pentru ca se pierde intr-o tesatura uriasa de sensuri care se conditioneaza reciproc pentru a genera "un lucru mare".
Probabil ca vietile noastre au cu totul alt sens decit cel pe care vrem noi sa il vedem. Sau pe care il visam, sau la care speram, sau intru care ne straduim.
Cu siguranta ceea ce proiectam in viitor ca sens al propriei vieti se schimba in timp. Odata cu aspiratiile proprii, cu prioritatile, sperantele, pretentiile. Nu cred ca e gresit, dar cred ca putina stabilitate si perseverenta in privinta asta nu strica. Decit daca devine patologica.
Ca si in cazul multor altora, am dat de-a lungul timpului diverse sensuri existentei mele. Multe dintre ele raportate la cei din jur, pentru ca in final, oricit de egoisti sau de egocentrici am fi, cu totii vrem sa raminem un nume, un gest, o vorba in memoria colectiva, lucru care nu e posibil decit facind ceva pentru ceilalti. Avind o semnificatie in viata lor, atingind cu un virf de aripa de fluture propriile lor sensuri de-a trai.
Nu mi s-a parut niciodata ca m-as fi nascut degeaba. Nu putem influenta cu totii in mod decisiv istoria, arta, omenirea, dar ne putem aduce obolul la mai binele micului univers in care ne ducem existenta.
Am navigat printre multe sensuri ale vietii mele. Mi-am proiectat viitorul in multe feluri. Poate prea multe. Cu siguranta prea multe pentru a ajunge sa stralucesc intr-un domeniu. Am gresit de multe ori in semnificatiile pe care le-am acordat unor coincidente, lasindu-le sa imi ghideze pentru o perioada aspiratiile.
M-am pierdut de multe ori pe drum, dar am reusit sa ma regasesc. Nu au fost caderi, au fost...evadari in decor. M-am jucat, am mirosit floricelele si in cele din urma m-am intors la Cararea mea.
Schimbind sensuri dupa sensuri, am ajuns azi aici. Si am descoperit cu uimire ca cel mai important, mai autentic sens al unei vieti obisnuite este Pisilinca.
Fara a o impovara cu asta, Pisilinca ma defineste. Fiinta ei este rezultatul loteriei la care au participat, in procent de 50%, genele mele. Parte din ceea ce va deveni ea este rezultatul micilor gesturi sau vorbe pe care i le spun. Azi pot fi fiica, miine orfana. Pot fi sotie, miine pot deveni fosta sotie. Pot fi azi medic, miine gunoier. Ceea ce nu se va schimba niciodata, niciodata, este faptul ca sint mama ei. Pot pierde orice, pot alege sa ma despart de orice, pot renunta la orice, singurul lucru care nu se va schimba va fi statutul meu de mama a ei.
Dupa ce m-am lasat ani de zile definita de altii, de societate, de prieteni, de iubiti, de colegi, de superiori, de standarde si pretentii, de compromisuri si norme, am descoperit ca de fapt, singurul lucru care ma defineste este ea.
Si mi-am gasit echilibrul si linistea.

Unde se duc berzele, cind se duc?

Unde se duce increderea, cind se duce?

Alte vorbe

Chiar azi m-am intrebat de ce vorbele uneori nespuse dor mai tare decit gindurile, supararile, temerile sau amaraciunea care se afla in spatele lor.
Azi am suparat pe cineva care se pregatea sa ma supere. Stiu ca suna anapoda, e o chestie care tine de felul in care se aranjeaza evenimentele pe axa timpului. Ideea e ca persoana asta a planificat ceva ce stia ca m-ar deranja, apoi s-a dovedit deranjata de deranjul meu, care nici macar nu a fost exprimat verbal sau prin vreo schimbare de comportament.
De ce sa iti planifici ceva care va necaji pe cineva? Din cauza unei scari de valori diferite.
De ce sa iti cenzurezi cuvintele sau comportamentul? Pentru ca oricum nu ar schimba nimic.
De ce daca alegi sa te cenzurezi, nu o faci temeinic, "de tot", cum spun copiii? Pentru ca sufletul iti striga "Ti-am zis eu!", referindu-se la o promisiune facuta nu demult, pe care ai spus atunci ca nu poti sa o crezi oricit ai vrea.

Dupa cum se vede, toate intrebarile au raspuns.

Eu as mai avea intrebari, dar nu vreau sa le rostesc. Sa le scriu. Sa caut raspunsuri la ele. Adopt profitabila politica a strutului. Cineva din afara ar spune ca tot universul e alcatuit din nuante de gri. Eu vreau sa traiesc in culori, si alaturi de culori trebuie sa existe si non-culori. Alb si negru. Asadar pentru mine griul nu exista. Exista alb. Si negru. Nu e o mentalitate prea comoda, recunosc. Mai ales cind nu reusesc sa intrezaresc albul din negru. Nu mi se intimpla prea des, dar mi se intimpla. Mai ales ca o singura portie de negru este deja "prea des". Dar asta se pare ca e pretul culorilor pe care le cer in viata mea.

Tin insa sa nu uit, mi se pare esential sa memorezi culorile din propria viata, pentru ca la sfirsit trebuie sa tragi linie, sa faci un bilant. Pe plus sau pe minus. In viata nu exista semnul egal, eu nu cred in el.

Pacat de vorbele nerostite, de gindurile pastrate ascunse, de amalgamul de sentimente cenzurat.

04.11.2009

Uitare

"Uitare humanum est", zice adaptarea inteleapta a unei vorbe din batrini. Ma rog, nu chiar din batrini, ca decedata si-nu-chiar-ingropata limba latina nu prea se potriveste cu imaginea mosneagului impovarat de ani, sprijinindu-si mina obosita in toiag, si recitind cu ochi luminosi adevaruri universal valabile.
Ma rog.
Uitare humanum est, pentru ca asa e construit creierul nostru, sa uite, ca sa nu se scurtcircuiteze. Mie imi da impresia ca in afara de a uita amanunte lipsite de importanta pentru posesor, petrecute acu 100 de ani, creierele noastre uita mai ales sentimente. Senzatii. Mai ales pe cele negative.
Cam asa cum am uitat eu deja senzatia pe care o ai cind dormi 3 ore din 24, si alea intrerupte, si in rest legeni disperata un botz cu ochi mari care se incovoaie din pricina durerilor de burtica. Adica neuronii mei isi amintesc ca era greu, ca eram obosita, sfirsita, ca-mi era mila, dar intensitatea sentimentelor de atunci este bine ingropata - uitata as zice eu - si nu o voi regasi decit daca o fi sa mai trec vreodata prin asta. Mai bine nu.
Ce mai uitam?
Pai mai uitam din neplacerile si tristetile pe care le producem celor dragi. Fie involuntar, fie pentru ca "o sa ma ierte", fie pentru ca intr-un moment de ispita egoista ne punem pe primul loc, ridicind din umeri ca "o sa treaca si asta".
Cel mai probabil, cele mai des uitate sint promisiunile facute in momente in care ne simtim strinsi cu usa. Promisiuni in care nu credem inca din momentul in care le rostim. Cam cum i-am promis eu mamei ca n-o sa ma mai intilnesc cu actualul meu sot (cindva, demult, cind Motanu-Sef de azi era departe tare de a deveni Motan-Sef). Sau promisiuni pe care le facem dorindu-ne sa fim capabili sa le respectam, desi in adincul mintii, undeva, Jimminy cricaie deja ca "Stii ca o sa faci tot cum vrei tu". Cam ca atunci cind i-am promis mamei ca n-o sa mai fumez, imediat dupa ce mi-a gasit pachetul de tigari si bricheta cu inimioara in geanta. Sau chiar promisiuni facute cu inima curata, cu regret sincer pentru tristetea pricinuita, de care insa "uitam" atunci cind e convenabil.

Uitam intimplari haioase de prin lungii ani de scoala, si le redescoperim cu mirarea si bucuria copilului in dimineata de Craciun atunci cind, la o intilnire de socializare la cafea, ne revedem fata in fata cu protagonistii lor.
Uitam filme care ne-au atins sufletul, incit ne putem bucura si putem inghiti nodul din git atunci cind dam peste ele intimplator, intr-o seara cind tocmai bombaneam ca nu e nimic bun la televizor.
Uitam carti pe care le-am citit cu sufletul la gura, si ne trezim pusi in situatia de a recomanda calduros un titlu sau un autor, fara a fi in stare sa precizam si despre ce era vorba in istorisirea cu pricina.
Uitam usurina si naturaletea cu care vorbeam odinioara o limba straina si ne simtim stinjeniti cind, desi ne credeam stapini pe vocabularul nostru, sintem pusi in situatia de a articula o fraza in care nu mai avem nici cea mai vaga idee care e cuvintul care denumeste un obiect banal, care sigur se afla undeva pe primele 5 pagini ale manualului ilustrat pentru incepatori.
Uitam cum iubeam la inceputuri si cum ne simteam cind eram multumiti sa respiram acelasi aer cu subiectul pasiunii noastre.
Mergem pina acolo incit uitam sa zimbim doar pentru ca e soare, sa ridem doar pentru ca ne-am udat pantofii cu aceeasi stingacie cu care ne umpleam adidasii masura 18 cu apa spre disperarea bunicilor grijulii, uitam sa ne punem pentru trei secunde in locul celor mai necajiti ca noi, preocupati fiind sa ii injuram pe cei care pleaca in vacanta cu avionul personal.
Uitam grija fata de cuibul fragil cu oua de gugustiuc din dreptul geamului, care ne macina anul trecut in zilele cu vint puternic, si injuram perechea de pasari cenusii care ne deranjeaza diminetile de duminica anul acesta.
Voi ce uitati?

Manifest

Unii cer respect. Pardon, Respect. Asa, in general, pentru ca sintem oameni.
Mi se pare riscant sa ceri ceva asa...abstract, care nu stii unde incepe si cu ce se termina. Plus ca o vorba inteleapta zice ca respectul nu se cere, se cistiga - si asta a simtit-o pe propria piele oricine a avut privilegiul de a tine o "prelegere" in fata a macar 2 oameni, dar nu de la egal la egal ci din postura "profesorului", care eventual prezinta niste treburi cu inalt potential "plictisogen".

Asa deci, ziceam ca nu as iesi in piata publica sa agit pumnii si sa pretind respect.
Manifestul meu e mai simplu. Banal. Din "pacate" afecteaza o mare parte a populatiei, moment in care intervine replica geniala "...da' multi!" (da, in loc de puncte-puncte era "prosti").
Manifestul meu ar putea afecta comertul liber. Si pe cel la negru.
Ar putea ameliora problema poluarii fonice de care ne plingem.
Ar putea reduce incasarile stomatologilor.
Ar furniza mai mult nutret vacutelor.
Ar contribui in bine la pastrarea unui aspect civilizat al strazilor si parcurilor si scarilor de bloc.
Ar elimina de pe lunga lista "Nu-i frumos sa..." pe care i-o pregatesc fiica-mii macar un "articol".
Ar obliga la citirea unui ziar, a unei reviste, a unei carti, la schimbat amabilitati cu cel de alaturi, la putina meditatie sau introspectie, la trecerea in revista a maruntelor realizari de peste zi sau a indatoririlor zilei urmatoare, la privitul pisicilor vagaboande, al vrabiilor care fac baie in praf, al gugustiucilor ciugulind firimituri de pufuleti, a frunzelor miscate de vint din putinii copaci ramasi in picioare.
Ar stimula imaginatia atit de necesara pentru a raspunde de ce-urilor copilariei altfel decit cu bine-cunoascutele clisee "O sa afli cind o sa fii mare", "Intreaba-l/o pe taica-tu/maica-ta", "De-aia", "Ca asa vrea Dumnezeu".

Da, manifestul meu e impotriva semintelor. Acesti bebelusi ai lumii vegetale s-au transformat inunui dintre cei mai aprigi dusmani ai mei. Ma asurzeste zgomotul semintelor sparte in dinti, ma scirbesc cojile imbibate de saliva scuipate pe jos pina alcatuiesc un covor uniform si cleios care ascunde asfaltul, ma sperie privirea timpa si goala a celor care repeta mecanic aceleasi gesturi: fosnetul pungii, scrisnetul cojilor, limba retrasa repede dintre buze pentru a propulsa resturile dincolo de genunchii usor desfacuti. Doamnele, cind abia desfac punga, nu scuipa; ele scot cojile din gura cu doua sau trei degete si le arunca pe jos; dupa un sfert de kil de seminte le oboseste mina si nu se mai straduiesc, adoptind metoda mai rapida si mai eficienta si pur masculina. Imbibata de testosteron. Si de sudoare nespalata.
Ma fascineaza ca vad oameni la costum facind asta. Ma fascineaza cum se maninca semintele vindute de tiganci ce jeg sub unghii. Cind eram mica, cineva a vrut sa-mi taie orice avint de a minca seminte (nu se gaseau la punga, ca acum) si mi-a spus ca tigancile le sareaza pisindu-se pe ele. Nu incetez sa ma mir cu cita nonsalanta se ridica de pe banca si pleaca linistit cite un consumator de seminte, dupa ce arunca intr-un gest natural punga goala pe jos, pe resturile lasate in urma.

Deci da. Cer ca mincatul de seminte in spatiile publice sa fie scos in afara legii. Sa fie permis doar in propriul apartament, unde oamenii tind sa fie civilizati si sa scuipe intr-o farfurie.