Nu mai putin, Doamne fereste !
Nu stiu cum se intimpla prin casele voastre, insa am observat ca la mine acasa este necesar un efort de atentie pentru a stinge becurile in camerele in care in acel moment nu se afla nimeni, pentru a inchide apa la robinet cit ne spalam pe dinti sau ne clabucim la dus, pentru a nu lasa incarcatorul in priza, pentru a nu lasa electrocasnicele in stand-by si tot asa. Un efort, in sensul in care nu ne intra in reflex sa facem toate astea.
La fel, de cind pe piata se gaseste orice, aproape oricind, am observat tendinta de a consuma mai putina mincare gatita economic si judicios. Dintr-o gaina, fie ea si de Gostat, bunica mea facea o ciorba buna (poate nu la fel de gustoasa ca dintr-o gaina de tara, dar hei, citi mincam gaini de tara toata ziua buna ziua...) si o tocanita/ciulama/friptura. Mai trintea o garnitura alaturi, si era mincare pentru o zi sau doua (felul doi). In afara cazului in care ai copil si sot indragostiti de ciorbe...cita lume mai ta azi sa gateasca traditional?
Tot de cind nu mai e nevoie sa stai la cozi cu ceasurile pentru...aproape orice, am observat si ca se arunca mai multa mincare. La mama acasa nu expirau lucruri in frigider si nici nu mucegaiau; desi nu am facut niciodata "foamea", putinul care se gasea se cumpara cumva mai judicios si se minca nu stiu cum, mai...calculat.
Din acelasi ciclu "exista, deci imi trebuie" mai fac parte muuulte dintre bunurile pe care le cumparam. Mai sunt destule pe care. daca ni le-am permite, ni le-am cumpara si pe alea, chit ca am trait bine merci un numar considerabil de ani fara ele, deci in mod evident nu sunt o necesitate. Recunosc asta, sunt de acord ca suntem deja "sclavii" shoppingului - unii mai inrobiti decit altii, dar nu am scapat nici unul - si teoria asta mi se pare corecta cind vine vorba despre adulti. Sau despre mine.
Totusi, am si eu un "calcai al lui Achile" (bine, in afara de ala cu hainele rock si sexy...): Pisilinca. Recunosc ca ei i-as cumpara absolut ORICE daca i-ar placea, daca as banui ca i-ar putea placea, daca mi-ar cere sau nu, daca i-ar trebui sau nu. NU? Cum adica sa nu-i trebuiasca, ea merita orice !!
Din motive de bani si spatiu (in aceasta ordine), pina acum nu i-am cumparat chiar tot ce mi-a facut cu ochiul. Dar i-am cumparat multe chestii fata de care si-a pierdut interesul dupa extrem de putin timp (mai ales raportul pret/interes ma "incurca"). Bine, nu regret, vorba ...cui o fi zis, mai bine regreti ca ai facut ceva decit ca nu ai facut. Doar..constat, recunosc, imi asum.
Am cumparat multe jucarii cu care s-a jucat la macar 6 luni dupa achizitionare. Nu am pus niciodata la pastrare o jucarie pe care am apucat deja sa i-o dau si, cu exceptia jucariilor de Craciun de exemplu, nu am cumparat niciodata o jucarie pe care sa o primeasca dupa nu stiu cit timp.
Dar da, am cumparat multe. Stau si foarte la vedere, in living, asa ca par si mai multe decit sunt, mai ales cind sunt si insirate. Am primit destul replici de "Aaaaaaa, pai aici poti sa deschizi o gradinita !" de la diversi, inclusiv de la membri ai familiei de la care ma asteptam la mai multa...intelegere :).
Este o atitudine buna sau corecta?
Nu stiu.
Mama mea de exemplu spune ca un copil nu trebuie invatat sa creada ca i se cuvine orice isi doreste. Sunt de acord, iar Ilinca stie ca exista jucarii care nu sunt potrivite pentru virsta ei; fie sunt pentru bebelusi - si le descopera functionalitatea :D in magazin - fie sunt pentru copii mai mari si accepta si asta cu usurinta.
Dar tot cu exceptia Craciunului, cind invazia de jucarii m-a pus intr-o situatie delicata pentru ca habar nu aveam ce sa ii cumpar, asa ca am cam ispitit-o ce anume si-ar dori in ideea ca "O sa il rugam pe Mosul sa iti aduca...", niciodata nu am considerat potrivit sa ii refuz un obiect - marturisesc ca am mai mare intelegere cind e vorba de carti, carti de colorat, acuarele, plastilina, creioane etc - doar pentru ca "nu e nici o ocazie". Adica atunci cind ea spune "vreau te rog frumos", cind obiectul este potrivit pentru ea, iar eu am in buzunar banii necesari, nu reusesc sa gasesc nici un resort interior care sa ma intrebe "Dar...de ce?" sau care sa ma traga de mineca "Nu e nici o ocazie speciala".
Uneori ma intreb daca asta o poate transforma intr-un copil de genul "mie mi se cuvine". Eu cred ca nu. Ma intreb daca pe viitor se va simti nefericita daca nu isi va putea permite sa isi cumpere ceva ce isi doreste. Eu, crescuta altfel (e evident din multele "mama mea spune..." pe care le tot presar prin text), recunosc ca ma enervez/oftic uneori, cind nu imi pot cumpara un lucru care ma atrage, insa depasesc repede momentul, poate si pentru ca in general este vorba despre mofturi, nu despre necesitati. Mi-ar placea sa fie si ea la fel. Sora-mea ia foarte in serios toate micile neplaceri, iar viata ei cu sine mi se pare mult mai grea decit viata mea cu mine.../
Un lucru care mi se pare foarte important in viata este sa stii sa te bucuri de...orice. Chiar in cele mai de rahat zile, exista cite "un ceva" (macar) pentru care sa ne bucuram si sa fim recunoscatori. As vrea sa invete sa o bucure apropierea familiei, dragostea apropiatilor, raza de soare, vrabiuta de pe pervaz, ciinele vecinilor care da din coada cind o vede. Dar nu reusesc nicicum sa vad jucariile ca fiind un obstacol in calea atingerii acestui tel. Cum e aia cu "prea multe" jucarii?!?
O daaaaaaaaa, e minunat cand vine acea sarbatoare speciala gen Craciunul si alerg prin magazine dar nu mai am ce sa cumpar ptr ca : asta are, celalata are, o are si pe asta si pe cealalta, in final am cumparat o ceva , nu ca nu ar fi avut, dar era in alta forma. Evident sub asprele comentarii ale tuturo "ti-am zis ca ai cumparat prea multe". Din seria haine.........astept colectiile de peste 10 ani ca restu le are pe toate. :)))
RăspundețiȘtergereMai Anonimule, ia marturiseste cine esti si ce hram porti :))) sa-ti facem o vizita, mai facem schimb de jucarii :))))
RăspundețiȘtergere