Pe buna dreptate zic eu, de cind o am pe Pisilinca si am intrat intr-un fel de linie dreapta, adica am scapat de oscilatiile alea emotionale de la inceput, de fiecare data cind vorbesc cu cineva care nu este inca parinte, sau care este un parinte mai tinar decit mine, simt inlauntrul meu un fel de "superioritate" a unui anume gen de experienta. Recunosc cu mina pe inima ca imi face placere sa discut despre "meseria" asta; nu atit ca sa imi laud copilul, caci atunci cind relatez chestii despre ea le aleg pe cele amuzante, nu neaparat pe cele care demonstreaza indubitabil ce geniu am in casa :), ci cit sa incerc sa le insuflu si altora dorinta de a face lucruri pe care eu le consider bune si importante pentru un copil mic. De exemplu, incerc mereu sa evidentiez beneficiile si placerea alaptarii, a tinutului in brate, a nelasatului sa plinga, a nelovitului, incurajatul sa exploreze, sa se murdareasca, sa stie mereu ca are pe cineva acolo doar pentru el, si tot asa.
pe de alta parte, stiu cit imi displac mie persoanele atot-stiutoare si bagacioase sau fanatice ale unei idei, asa ca incerc sa fac totul cu moderatie, prin exemple concrete din situatiile prin care am trecut noi, si prezentind ambele fetze ale unei probleme, cu accentuarea fireasca a laturii pe care o "propovaduiesc".
Desigur ca Pisilinca mea este cel mai frumos copil din lume, si ca e si cea mai desteapta. Toti copiii sint frumosi, sau au ceva care ii face frumosi, dar nimeni nu e ca ea. Mi se pare absolut firesc, desi sint ferm convinsa ca as putea fi, in paralel, o mama adoptiva la fel de buna cum sint pentru ea. Fireste, cu greselile mai mici sau mai mari care se asociaza oricarei responsabilitati si pe care, in ciuda cartilor citite sau a trendului adoptat, le facem fiecare dintre noi.
desigur ca pentru fiecare parinte, copilul sau este cel mai cel; de aceea, evit sa imi laud copilul. Poate ca asta este o greseala, dar personal m-as simti rusinata de cite ori as naste in mintea altei mame intrebari legate de propriul sau copil, sau cine stie ce ambitie stupida de a-l invata chestii si mai grozave doar pentru ca a mea face un ceva pe care al ei nu il face inca.
De curind, am asistat in cercul meu de mamici la o noua etapa de efervescenta legata de testul portage. Un test care, daca am inteles eu corect, a fost conceput in special pentru copii cu probleme in dezvoltare. Si care, in ceea ce ii priveste pe copiii normal dezvoltati, da dupa parerea mea niste valori aberante ale IQ-ului si ale capacitatilor dobindite deja.
L-am facut si eu, inca o data, pentru Pisilinca; l-am mai facut de-a lungul timpului, recunosc. informatiile pe care mi le-a furnizat, privite dintr-o anumita perspectiva, pot fi interpretate moderat si cu o oarecare corectitudine. Dincolo de IQ-ul de geniu in care nu am incredere si care mi se pare oricum o aberatie pentru virsta asta, avind in vedere etapele normale de dezvoltare IN SALTURI ale oricarui copil, am aflat cam ce stiam: ca e motric dezvoltata ok, ca cica e sociabila desi experienta de zi cu zi nu ma face sa cred ca exceleaza la capitolul asta, dar ca e puturoasa si ca o ajut prea mult in ceea ce vrea sa faca. Ei numesc sectiunea aceasta a testului "capacitati de autoservire", si recunosc ca mereu " am autoservit-o" poate prea prompt, grabindu-ma sa o ajut, sa ii indeplinesc orice dorinta, asa ca s-a invatat sa intinda mina si sa spuna " mami" fara sa priveasca macar peste umar daca sint sau nu acolo, sau daca sint eu sau taica-su.
S-au iscat si mici controverse in legatura cu rezultatele obtinute de copii la test si prezentate cu mindrie de catre parinti, dovedindu-se ca, completarea testul este subiectiva si interpretabila.
Dincolo de toate astea, normale de altfel, transpare insa mindria fiecaruia legata de copilul sau. Care fireste trebuie ca este cel mai cel. Mindrie pe care am spus, o impartasesc desi incerc sa nu o verbalizez si o inteleg perfect. Mi-e teama insa de acel simbure de indoiala si de competitivitate pe care asemenea teste le sadesc in sufletul parintilor. De acel " poti mai mult" care oricum apare, care poate avea efecte benefice sau devastatoare, dar care dupa parerea mea nu are ce auta la virsta asta. Asta e virsta la care copilul trebuie SPRIJINIT in demersul sau de a invata prin observatie si imitatie, de a explora universul, de a " invata" fizica elementara, nu impins, fortat (fie si prin joc), comparat, indesat fortat in niste sabloane.
Asa ca eu i-as indemna pe toti parintii sa fie convinsi mereu ca au copii superbi, sa se bucure de ei, sa le ofere toate sansele de a-si satisface setea infinita de cunoastere si descoperire care le caracterizeaza virsta, si sa lase tabla inmultirii pentru la scoala..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu