Casatoria

Astazi eram angajata intr-o discutie virtuala cu un grup de prietene, una dintre ele iritata fiind de intrebarile pe care le tot primeste de la neamuri/cunostinte, "cind are de gind sa se marite". Nervii ei atinsesera probabil un apogeu, caci ne intreba furioasa de ce exista inca mentalitatea conform careia o femeie implicata intr-o relatie nu se marita pentru ca nu e ceruta, nu din posibile alte motive (facultate neterminata, venituri insuficiente pentru a se intretine singuri, studii in curs etc).

Si mi-am amintit brusc de noi doi - cred ca am mai scris asta, caz in care imi cer scuze. Si de modul in care "bucata aia de hirtie care nu inseamna nimic" ne-a schimbat vietile, perceptia asupra propriei persoane si perceptia celor din jur asupra noastra.

Noi nu vroiam sa ne casatorim never, ca sa zic asa. Motanu-sef, burlac convins si cu experienta, eu doar burlacitza convinsa, fara sansa de a o fi demonstrat, satula de tipare si cerinte sociale. Si iaca m-a "cerut", si eu m-am bucurat si am zis DA.
Si au urmat pregatirile pentru nunta, care ne-au adus pe amindoi in pragul disperarii, de ajunsesem sa ne soptim unul altuia "parca nu ne era bine si-asa?!?" Imi amintesc si acum, cel mai tare m-a scos din minti refuzul parintilor nostri de a face nunta mai altfel, si de a aparea noi, tinerii insuratei, dupa ora la care s-ar fi adunat deja lumea la restaurant. Eu rastindu-ma ca se presupune ca sintem personajele centrale ale "actiunii" si ca lumea vine sa se bucure alaturi de noi, pentru noi, deci de ce am face-o pe portarii stind la usa sa intimpinam invitatii (dintre care pe o parte nici nu-i prea cunosteam), ei spunindu-ne ca oamenii aia fac un efort ca sa fie alaturi de noi si ca merita toata consideratia noastra. In final a iesit cum au vrut ei si nu a fost asa rau cum ma asteptam, caci a trecut repede timpul pina s-a adunat toata lumea - chit ca eu ramin la ideea mea ca mirii ar trebui rasfatati in ziua nuntii lor, nu pusi la treaba.

Am spus, si am crezut, ca dragostea, respectul, credintele impartasite, ideile si planurile de viitor, aspiratiile, pasiunile, nu au nimic de-a face cu o bucata de hirtie care "oficializeaza" o relatie. Ca nu "planificam" sa ne despartim vreodata, deci nu avem nevoie de partaj si de "evidenta bunurilor". Ca sintem amindoi nemuritori si ca in familiile noastre nu s-ar putea isca nicicind discutii si certuri legate de "care-al cui este". Si cred ca inca mai credem toate aceste lucruri. Si totusi, multe s-au schimbat.

De imediat dupa nunta, cind ne-am topit amindoi vazindu-ne unul pe celalalt in "costumul de lucru". Cind ne-am tinut de mina, ne-am pus verighetele, am dansat valsul miresei indelung pregatit.
S-a schimbat modul in care ma percepeam si in care ne percepeau cei din jur. Cu siguranta acum sint privita cu mai multa simpatie de toate femeile-implicate-in-relatii-si-mai-ales-maritate :)). Desi cercul de prieteni a ramas in mare acelasi, ne vedem invitati la evenimente " de familie" la care nu am participat pina acum. Per total, in ochii "publicului", acum sintem "oameni seriosi si la casa noastra".
Desi casatoria nu e nici pe departe o garantie a unei vieti de cuplu fericite si indelungate si pina ce moartea ne va desparti, mie bucata aia de hirtie in care nu credeam mi-a adus un plus de incredere in mine, in noi, in dorinta noastra de a depasi greutatile, de a face fata incercarilor, de a gasi cai de reconciliere, de a ne darui unul celuilalt.
Ne-a adus, mult mai palpabil, ajutorul si sprijinul familiilor noastre, care acum "ne iau in serios", si au renuntat la reticentele legate de statutul nostru de "concubini, care azi poate-s impreuna, miine poate nu, depinde cum bate vintul ca doar nu au nici o obligatie unul fata de celalalt".
Ne-a adus un copil - asa cum nu vroiam sa ne casatorim, nici copii nu ne doream; dar iata ca ne-am dorit si acum nu ne putem imagina viata fara ea, si ne e dor de ea de cind o asezam seara in pat la nani si pina ne inghesuim si noi linga ea.

Asa ca, desi nu am nici un fel de prejudecati in ceea ce priveste concubinajul, imi permit acum sa sfatuiesc pe toti cei care au dovedit ca pot convietui macar un an in aceeasi casa, sa se casatoreasca. Desi "invechita" si prea putin moderna, casatoria nu iti ofera neaparat un statut, cit un gen de implinire sufleteasca, de calm interior, de pace, de multumire de sine. Mie mi-a oferit toate astea, si ceva mai mult, ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte, dar ne face sa ne gindim la acelasi lucru in acelasi timp, sa ne simtim unul pe celalalt de la distanta, sa ne dorim sa traim si sa murim impreuna, sa "tragem" amindoi odata, in aceeasi directie, la "caruta" vietii, si sa fim mai presus de rautatea uneori de nebanuit a oamenilor.

Asa ca da, sint bucuroasa sa fiu casatorita cu Motanul Sef, mai motan si mai bun decit as fi putut visa.