Chiar azi m-am intrebat de ce vorbele uneori nespuse dor mai tare decit gindurile, supararile, temerile sau amaraciunea care se afla in spatele lor.
Azi am suparat pe cineva care se pregatea sa ma supere. Stiu ca suna anapoda, e o chestie care tine de felul in care se aranjeaza evenimentele pe axa timpului. Ideea e ca persoana asta a planificat ceva ce stia ca m-ar deranja, apoi s-a dovedit deranjata de deranjul meu, care nici macar nu a fost exprimat verbal sau prin vreo schimbare de comportament.
De ce sa iti planifici ceva care va necaji pe cineva? Din cauza unei scari de valori diferite.
De ce sa iti cenzurezi cuvintele sau comportamentul? Pentru ca oricum nu ar schimba nimic.
De ce daca alegi sa te cenzurezi, nu o faci temeinic, "de tot", cum spun copiii? Pentru ca sufletul iti striga "Ti-am zis eu!", referindu-se la o promisiune facuta nu demult, pe care ai spus atunci ca nu poti sa o crezi oricit ai vrea.
Dupa cum se vede, toate intrebarile au raspuns.
Eu as mai avea intrebari, dar nu vreau sa le rostesc. Sa le scriu. Sa caut raspunsuri la ele. Adopt profitabila politica a strutului. Cineva din afara ar spune ca tot universul e alcatuit din nuante de gri. Eu vreau sa traiesc in culori, si alaturi de culori trebuie sa existe si non-culori. Alb si negru. Asadar pentru mine griul nu exista. Exista alb. Si negru. Nu e o mentalitate prea comoda, recunosc. Mai ales cind nu reusesc sa intrezaresc albul din negru. Nu mi se intimpla prea des, dar mi se intimpla. Mai ales ca o singura portie de negru este deja "prea des". Dar asta se pare ca e pretul culorilor pe care le cer in viata mea.
Tin insa sa nu uit, mi se pare esential sa memorezi culorile din propria viata, pentru ca la sfirsit trebuie sa tragi linie, sa faci un bilant. Pe plus sau pe minus. In viata nu exista semnul egal, eu nu cred in el.
Pacat de vorbele nerostite, de gindurile pastrate ascunse, de amalgamul de sentimente cenzurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu