Uitare

"Uitare humanum est", zice adaptarea inteleapta a unei vorbe din batrini. Ma rog, nu chiar din batrini, ca decedata si-nu-chiar-ingropata limba latina nu prea se potriveste cu imaginea mosneagului impovarat de ani, sprijinindu-si mina obosita in toiag, si recitind cu ochi luminosi adevaruri universal valabile.
Ma rog.
Uitare humanum est, pentru ca asa e construit creierul nostru, sa uite, ca sa nu se scurtcircuiteze. Mie imi da impresia ca in afara de a uita amanunte lipsite de importanta pentru posesor, petrecute acu 100 de ani, creierele noastre uita mai ales sentimente. Senzatii. Mai ales pe cele negative.
Cam asa cum am uitat eu deja senzatia pe care o ai cind dormi 3 ore din 24, si alea intrerupte, si in rest legeni disperata un botz cu ochi mari care se incovoaie din pricina durerilor de burtica. Adica neuronii mei isi amintesc ca era greu, ca eram obosita, sfirsita, ca-mi era mila, dar intensitatea sentimentelor de atunci este bine ingropata - uitata as zice eu - si nu o voi regasi decit daca o fi sa mai trec vreodata prin asta. Mai bine nu.
Ce mai uitam?
Pai mai uitam din neplacerile si tristetile pe care le producem celor dragi. Fie involuntar, fie pentru ca "o sa ma ierte", fie pentru ca intr-un moment de ispita egoista ne punem pe primul loc, ridicind din umeri ca "o sa treaca si asta".
Cel mai probabil, cele mai des uitate sint promisiunile facute in momente in care ne simtim strinsi cu usa. Promisiuni in care nu credem inca din momentul in care le rostim. Cam cum i-am promis eu mamei ca n-o sa ma mai intilnesc cu actualul meu sot (cindva, demult, cind Motanu-Sef de azi era departe tare de a deveni Motan-Sef). Sau promisiuni pe care le facem dorindu-ne sa fim capabili sa le respectam, desi in adincul mintii, undeva, Jimminy cricaie deja ca "Stii ca o sa faci tot cum vrei tu". Cam ca atunci cind i-am promis mamei ca n-o sa mai fumez, imediat dupa ce mi-a gasit pachetul de tigari si bricheta cu inimioara in geanta. Sau chiar promisiuni facute cu inima curata, cu regret sincer pentru tristetea pricinuita, de care insa "uitam" atunci cind e convenabil.

Uitam intimplari haioase de prin lungii ani de scoala, si le redescoperim cu mirarea si bucuria copilului in dimineata de Craciun atunci cind, la o intilnire de socializare la cafea, ne revedem fata in fata cu protagonistii lor.
Uitam filme care ne-au atins sufletul, incit ne putem bucura si putem inghiti nodul din git atunci cind dam peste ele intimplator, intr-o seara cind tocmai bombaneam ca nu e nimic bun la televizor.
Uitam carti pe care le-am citit cu sufletul la gura, si ne trezim pusi in situatia de a recomanda calduros un titlu sau un autor, fara a fi in stare sa precizam si despre ce era vorba in istorisirea cu pricina.
Uitam usurina si naturaletea cu care vorbeam odinioara o limba straina si ne simtim stinjeniti cind, desi ne credeam stapini pe vocabularul nostru, sintem pusi in situatia de a articula o fraza in care nu mai avem nici cea mai vaga idee care e cuvintul care denumeste un obiect banal, care sigur se afla undeva pe primele 5 pagini ale manualului ilustrat pentru incepatori.
Uitam cum iubeam la inceputuri si cum ne simteam cind eram multumiti sa respiram acelasi aer cu subiectul pasiunii noastre.
Mergem pina acolo incit uitam sa zimbim doar pentru ca e soare, sa ridem doar pentru ca ne-am udat pantofii cu aceeasi stingacie cu care ne umpleam adidasii masura 18 cu apa spre disperarea bunicilor grijulii, uitam sa ne punem pentru trei secunde in locul celor mai necajiti ca noi, preocupati fiind sa ii injuram pe cei care pleaca in vacanta cu avionul personal.
Uitam grija fata de cuibul fragil cu oua de gugustiuc din dreptul geamului, care ne macina anul trecut in zilele cu vint puternic, si injuram perechea de pasari cenusii care ne deranjeaza diminetile de duminica anul acesta.
Voi ce uitati?