Manifest

Unii cer respect. Pardon, Respect. Asa, in general, pentru ca sintem oameni.
Mi se pare riscant sa ceri ceva asa...abstract, care nu stii unde incepe si cu ce se termina. Plus ca o vorba inteleapta zice ca respectul nu se cere, se cistiga - si asta a simtit-o pe propria piele oricine a avut privilegiul de a tine o "prelegere" in fata a macar 2 oameni, dar nu de la egal la egal ci din postura "profesorului", care eventual prezinta niste treburi cu inalt potential "plictisogen".

Asa deci, ziceam ca nu as iesi in piata publica sa agit pumnii si sa pretind respect.
Manifestul meu e mai simplu. Banal. Din "pacate" afecteaza o mare parte a populatiei, moment in care intervine replica geniala "...da' multi!" (da, in loc de puncte-puncte era "prosti").
Manifestul meu ar putea afecta comertul liber. Si pe cel la negru.
Ar putea ameliora problema poluarii fonice de care ne plingem.
Ar putea reduce incasarile stomatologilor.
Ar furniza mai mult nutret vacutelor.
Ar contribui in bine la pastrarea unui aspect civilizat al strazilor si parcurilor si scarilor de bloc.
Ar elimina de pe lunga lista "Nu-i frumos sa..." pe care i-o pregatesc fiica-mii macar un "articol".
Ar obliga la citirea unui ziar, a unei reviste, a unei carti, la schimbat amabilitati cu cel de alaturi, la putina meditatie sau introspectie, la trecerea in revista a maruntelor realizari de peste zi sau a indatoririlor zilei urmatoare, la privitul pisicilor vagaboande, al vrabiilor care fac baie in praf, al gugustiucilor ciugulind firimituri de pufuleti, a frunzelor miscate de vint din putinii copaci ramasi in picioare.
Ar stimula imaginatia atit de necesara pentru a raspunde de ce-urilor copilariei altfel decit cu bine-cunoascutele clisee "O sa afli cind o sa fii mare", "Intreaba-l/o pe taica-tu/maica-ta", "De-aia", "Ca asa vrea Dumnezeu".

Da, manifestul meu e impotriva semintelor. Acesti bebelusi ai lumii vegetale s-au transformat inunui dintre cei mai aprigi dusmani ai mei. Ma asurzeste zgomotul semintelor sparte in dinti, ma scirbesc cojile imbibate de saliva scuipate pe jos pina alcatuiesc un covor uniform si cleios care ascunde asfaltul, ma sperie privirea timpa si goala a celor care repeta mecanic aceleasi gesturi: fosnetul pungii, scrisnetul cojilor, limba retrasa repede dintre buze pentru a propulsa resturile dincolo de genunchii usor desfacuti. Doamnele, cind abia desfac punga, nu scuipa; ele scot cojile din gura cu doua sau trei degete si le arunca pe jos; dupa un sfert de kil de seminte le oboseste mina si nu se mai straduiesc, adoptind metoda mai rapida si mai eficienta si pur masculina. Imbibata de testosteron. Si de sudoare nespalata.
Ma fascineaza ca vad oameni la costum facind asta. Ma fascineaza cum se maninca semintele vindute de tiganci ce jeg sub unghii. Cind eram mica, cineva a vrut sa-mi taie orice avint de a minca seminte (nu se gaseau la punga, ca acum) si mi-a spus ca tigancile le sareaza pisindu-se pe ele. Nu incetez sa ma mir cu cita nonsalanta se ridica de pe banca si pleaca linistit cite un consumator de seminte, dupa ce arunca intr-un gest natural punga goala pe jos, pe resturile lasate in urma.

Deci da. Cer ca mincatul de seminte in spatiile publice sa fie scos in afara legii. Sa fie permis doar in propriul apartament, unde oamenii tind sa fie civilizati si sa scuipe intr-o farfurie.