Dreamer
Gazing through the window at the world outside
Wondering will mother earth survive
Hoping that mankind will stop abusing her sometime
After all there's only just the two of us
And here we are still fighting for our lives
Watching all of history repeat itself
Time after time
I'm just a dreamer
I dream my life away
I'm just a dreamer
Who dreams of better days
I watch the sun go down like everyone of us
I'm hoping that the dawn will bring a sign
A better place for those Who will come after us ...
This time
I'm just a dreamer
I dream my life away oh yeah
I'm just a dreamer
Who dreams of better days
Your higher power may be God or Jesus Christ
It doesn't really matter much to me
Without each others help there ain't no hope for us
I'm living in a dream of fantasy
Oh yeah, yeah, yeah
If only we could all just find serenity
It would be nice if we could live as one
When will all this anger, hate and bigotry ...
Be gone?
I'm just a dreamer
I dream my life away
Today
I'm just a dreamer
Who dreams of better days
Okay
I'm just a dreamer
Who's searching for the way
Today
I'm just a dreamer
Dreaming my life away
Oh yeah, yeah, yeah
16.11.2010
12.11.2010
Studio9
De vreo doua luni de zile, vad mereu fie in cea mai mare si mai centrala intersectie din oras, fie prin fata mallului, un Hummer. Mare si urit, ca orice Hummer, doar ca asta mai este si galben ca un taxi, are numar personalizat - si anume PUSSY EAT - ceea ce si in engleza si in romana suna ca dracu', si este bine inscriptionat pe toate partile cu "Studio9".
Studio 9 (vezi si site-ul ca nu e greu) este ceea ce eu numesc o casa de curve; ei isi spun elegant studio de videochat. Sa nu spuneti ca sint eu rea si incuiata; fetele alea sint sigura ca fac SI videochat, dar banui ca nu asta este singura lor sursa de venit. Si de asemeni mai sint sigura si ca sus-numitul studio, care se pare ca a cunoscut o evolutie spectaculoasa dat fiind faptul ca ziarele locale de anunturi sint pline de oferte de joburi de genul "angajez fete pentru videochat" dar asta este singurul care isi permite sa se filfiie prin tot orasul cu oribilitatea aia de mastodont vopsit, are relatii, cunostinte si influente de-i merge asa de bine.
Bine, recunosc spasita ca pina la prezentul scandal care il implica pe dl Negoita (oare intr-o democratie civilizata ce se intimpla cu parlamentarii-pesti?) nu prea am stat sa imi pun multe intrebari legate de profesia asta. Am discutat o data cu o patroana de studio-in-dezvoltare care atita isi mai lauda businessul si imi povestea ca e lucreaza cinstit, cu carte de munca (in care trec "secretara"), de parca as fi ajuns la interviu, nu la o intilnire intimplatoare prin niste amici se pare comuni. Mi se pare asa, usor plicticos si poate usor degradant sa te dezbraci si sa imiti orgasme in fata webcamului stiind ca un bivol se uita la tine si isi autoprovoaca la rindul sau un orgasm probabil satisfacator, dar cine-s eu sa ma kc in gustul omului (adica al bivolului) si in modul pina la urma cinstit (ca vorba ceea nu fura, nu da in cap la nimeni) in care isi cistiga unele fete banii (de facultate, poate). "Problema" mea este ca intr-o tara in care prostitutia este inca ilegala, ea se practica peste tot, pornind de la autostopistele amarite care se expun celor mai mari pericole (BTS, violenta, crima, abuz) si ai caror bani sint probabil "colectati" urgent de catre "pestii" lor "grijulii", si terminind cu multitudinea saloanelor de masaj, a studiourilor de videochat si a site-urilor "matrimoniale"; toate la fel de invizibile pentru politie si pentru ai nostri legiuitori (care din contra, apeleaza si ei la servicii de top pe banii de protocol). Ba pardon, pe amaritele alea de pe centura le mai ridica/ia la intrebari citeodata cite o patrula...
Ma deranjeaza - pe mine personal, ca cetatean al acestui stat - nu atit faptul ca exista prostitutie; a existat dintotdeauna, va exista probabil cit lumea; ci faptul ca se mentine aceasta "industrie" la un nivel la care nu poate fi controlata, nici medical, nici fiscal. In dosul unei moralitati indoielnice, invocata de legiuitori sub umbrela BOR si a majoritatii ortodoxe a romanilor de parca Romania nu ar mai fi un stat laic (oare chiar este??) se ascunde si prospera o afacere profitabila doar pentru unii.
Studio 9 (vezi si site-ul ca nu e greu) este ceea ce eu numesc o casa de curve; ei isi spun elegant studio de videochat. Sa nu spuneti ca sint eu rea si incuiata; fetele alea sint sigura ca fac SI videochat, dar banui ca nu asta este singura lor sursa de venit. Si de asemeni mai sint sigura si ca sus-numitul studio, care se pare ca a cunoscut o evolutie spectaculoasa dat fiind faptul ca ziarele locale de anunturi sint pline de oferte de joburi de genul "angajez fete pentru videochat" dar asta este singurul care isi permite sa se filfiie prin tot orasul cu oribilitatea aia de mastodont vopsit, are relatii, cunostinte si influente de-i merge asa de bine.
Bine, recunosc spasita ca pina la prezentul scandal care il implica pe dl Negoita (oare intr-o democratie civilizata ce se intimpla cu parlamentarii-pesti?) nu prea am stat sa imi pun multe intrebari legate de profesia asta. Am discutat o data cu o patroana de studio-in-dezvoltare care atita isi mai lauda businessul si imi povestea ca e lucreaza cinstit, cu carte de munca (in care trec "secretara"), de parca as fi ajuns la interviu, nu la o intilnire intimplatoare prin niste amici se pare comuni. Mi se pare asa, usor plicticos si poate usor degradant sa te dezbraci si sa imiti orgasme in fata webcamului stiind ca un bivol se uita la tine si isi autoprovoaca la rindul sau un orgasm probabil satisfacator, dar cine-s eu sa ma kc in gustul omului (adica al bivolului) si in modul pina la urma cinstit (ca vorba ceea nu fura, nu da in cap la nimeni) in care isi cistiga unele fete banii (de facultate, poate). "Problema" mea este ca intr-o tara in care prostitutia este inca ilegala, ea se practica peste tot, pornind de la autostopistele amarite care se expun celor mai mari pericole (BTS, violenta, crima, abuz) si ai caror bani sint probabil "colectati" urgent de catre "pestii" lor "grijulii", si terminind cu multitudinea saloanelor de masaj, a studiourilor de videochat si a site-urilor "matrimoniale"; toate la fel de invizibile pentru politie si pentru ai nostri legiuitori (care din contra, apeleaza si ei la servicii de top pe banii de protocol). Ba pardon, pe amaritele alea de pe centura le mai ridica/ia la intrebari citeodata cite o patrula...
Ma deranjeaza - pe mine personal, ca cetatean al acestui stat - nu atit faptul ca exista prostitutie; a existat dintotdeauna, va exista probabil cit lumea; ci faptul ca se mentine aceasta "industrie" la un nivel la care nu poate fi controlata, nici medical, nici fiscal. In dosul unei moralitati indoielnice, invocata de legiuitori sub umbrela BOR si a majoritatii ortodoxe a romanilor de parca Romania nu ar mai fi un stat laic (oare chiar este??) se ascunde si prospera o afacere profitabila doar pentru unii.
23.10.2010
Ionica si Tata
- Tata, Tata !
- Buna Ionica. Ce faci?
- Mi-ai adus bomboane?
- Nu ti-am adus Ionica, ai mincat azi deja bomboane.
- Ai bani?
- Pai nu ti-am dat si dimineata bani?
- Ba da. Ai bani?
- Ce-ai facut cu ei?
- Mi-am luat bomboane. Imi dai?
- Poftim, Ionica.
Ionica are 3 ani jumate, este slabut si pirpiriu, blond cu ochi albastri, iar casa lui este spitalul de copii din Iasi. Este doar unul dintre numerosii copii abandonati in spital, lasati pur si simplu, cum lasi niste catei nedoriti intr-un cartier de vile. Durerea cea mare este ca in cazul lor, nici sa isi doreasca cineva, nu ii poate lua acasa.
Pentru Ionica toate asistentele si infirmierele de pe sectie sint Mama, iar profesorul sef de clinica este Tata. Mamele lui Ionica, desi mai prezente in viata lui si ceva mai disponibile flecarelii sale nevinovate, sint "rele"; ele in "trag de urechi" atunci cind face prostii, ele il mai cearta, ba ca ia jucariile altor copii, ba ca face mizerie, ba ca se tavaleste pe jos si isi murdareste hainutele. Tata insa este unul singur si e mereu bun, are mereu bomboane sau bani de bomboane, pare sa fie mereu cu zimbetul pe buze, chiar si atunci cind le cere asistentelor sa il scoata pe Ionica din birou pentru ca nu asculta si cotrobaie prin toate sertarele, si in general, fiind mai ocupat si mai scump la vedere, prezenta lui este cu atit mai pretioasa.
Ionica vrea sa stie tot ce misca la el acasa; de unde vin oamenii si unde pleaca, de ce se plimba pe hol; stie cu intelegerea lui de 3 ani jumate ca toti copiii au mama si tata, care stau cu ei acolo si se ocupa doar de ei, si ca la un moment dat toti copiii pleaca la ei acasa. El insa ramine. Nu prea stie el ce e aia acasa, plimbarile lui se intimpla atunci cind una dintre mame are de facut drumuri prin spital sau prin vecinatatea spitalului si il ia cu ea.
Ionica este cunoscut si de femeile care vin regulat in spital ca sa vinda parfumuri, lenjerie, truse de machiaj si pijamale. Si baloane. Cind este norocos, cite una dintre ele ii umfla un balon mare si i-l da sa se joace; atunci, pare ca a venit si la el Craciunul.
Ionica nu face mofturi la mincare sau la jucarii. Mai plinge uneori cind nimeni nu are timp de el, si se trezeste exilat in miezul zilei in cite un pat inalt cu gratii metalice; acolo este in siguranta si nu deranjeaza pe nimeni. Il striga pe Tata cit il striga, dupa care adoarme resemnat.
Lui Ionica nu ii plac sfirsiturile de saptamina, cind aproape toata lumea pleaca si sectia ramine pustie; se plictiseste, e liniste, nu are cu cine sa se joace si nici Mamele lui nu par sa fie la fel de bine dispuse si de rabdatoare ca in celelalate zile.
Ionica ar avea nevoie de o singura mama si de un singur tata, asa cum au toti copiii pe care ii vede perindindu-se. Din pacate nu se stie cine l-ar vrea pe Ionica, si chiar daca l-ar vrea cineva, sistemul adoptiilor din Romania si felul in care a fost el abandonat fac ca sansele sa fie luat Acasa sa fie practic nule. Si sint pline spitalele din Romania de astfel de Ionica...
- Buna Ionica. Ce faci?
- Mi-ai adus bomboane?
- Nu ti-am adus Ionica, ai mincat azi deja bomboane.
- Ai bani?
- Pai nu ti-am dat si dimineata bani?
- Ba da. Ai bani?
- Ce-ai facut cu ei?
- Mi-am luat bomboane. Imi dai?
- Poftim, Ionica.
Ionica are 3 ani jumate, este slabut si pirpiriu, blond cu ochi albastri, iar casa lui este spitalul de copii din Iasi. Este doar unul dintre numerosii copii abandonati in spital, lasati pur si simplu, cum lasi niste catei nedoriti intr-un cartier de vile. Durerea cea mare este ca in cazul lor, nici sa isi doreasca cineva, nu ii poate lua acasa.
Pentru Ionica toate asistentele si infirmierele de pe sectie sint Mama, iar profesorul sef de clinica este Tata. Mamele lui Ionica, desi mai prezente in viata lui si ceva mai disponibile flecarelii sale nevinovate, sint "rele"; ele in "trag de urechi" atunci cind face prostii, ele il mai cearta, ba ca ia jucariile altor copii, ba ca face mizerie, ba ca se tavaleste pe jos si isi murdareste hainutele. Tata insa este unul singur si e mereu bun, are mereu bomboane sau bani de bomboane, pare sa fie mereu cu zimbetul pe buze, chiar si atunci cind le cere asistentelor sa il scoata pe Ionica din birou pentru ca nu asculta si cotrobaie prin toate sertarele, si in general, fiind mai ocupat si mai scump la vedere, prezenta lui este cu atit mai pretioasa.
Ionica vrea sa stie tot ce misca la el acasa; de unde vin oamenii si unde pleaca, de ce se plimba pe hol; stie cu intelegerea lui de 3 ani jumate ca toti copiii au mama si tata, care stau cu ei acolo si se ocupa doar de ei, si ca la un moment dat toti copiii pleaca la ei acasa. El insa ramine. Nu prea stie el ce e aia acasa, plimbarile lui se intimpla atunci cind una dintre mame are de facut drumuri prin spital sau prin vecinatatea spitalului si il ia cu ea.
Ionica este cunoscut si de femeile care vin regulat in spital ca sa vinda parfumuri, lenjerie, truse de machiaj si pijamale. Si baloane. Cind este norocos, cite una dintre ele ii umfla un balon mare si i-l da sa se joace; atunci, pare ca a venit si la el Craciunul.
Ionica nu face mofturi la mincare sau la jucarii. Mai plinge uneori cind nimeni nu are timp de el, si se trezeste exilat in miezul zilei in cite un pat inalt cu gratii metalice; acolo este in siguranta si nu deranjeaza pe nimeni. Il striga pe Tata cit il striga, dupa care adoarme resemnat.
Lui Ionica nu ii plac sfirsiturile de saptamina, cind aproape toata lumea pleaca si sectia ramine pustie; se plictiseste, e liniste, nu are cu cine sa se joace si nici Mamele lui nu par sa fie la fel de bine dispuse si de rabdatoare ca in celelalate zile.
Ionica ar avea nevoie de o singura mama si de un singur tata, asa cum au toti copiii pe care ii vede perindindu-se. Din pacate nu se stie cine l-ar vrea pe Ionica, si chiar daca l-ar vrea cineva, sistemul adoptiilor din Romania si felul in care a fost el abandonat fac ca sansele sa fie luat Acasa sa fie practic nule. Si sint pline spitalele din Romania de astfel de Ionica...
20.10.2010
Versuri. Sau, mai degraba, lyrics
Cind eram eu mica (adica incepind de pe la 12 ani, asa) "nu se exista" internet, muzica aveai daca dadeai bani pe ea, iar revistele gen Popcorn sau Bravo abia isi faceau aparitia pe piata. Asa ca daca vroiai sa stii ce spune cite un cintec, n-aveai decit sa il asculti iar si iar, pina la tocirea benzilor (de caseta, magnetofon nu prea am folosit desi am avut in casa pina la un moment dat cind a fost scos din uz).
Si cam vroiai sa stii, pentru ca aia este virsta fanilor adevarati si infocati, care lipesc postere pe pereti si deseneaza initialele cintaretului/formatiei preferate pe coltul fiecarei pagini a fiecarui caiet de scoala.
La vremea aia eu dormeam, ma trezeam, mincam si imi faceam temele cu Michael Jackson. Asa ca primele versuri pe care "le-am scos" erau de la cintecele lui. Am ascultat obsesiv si am scris in caietul de versuri si mult Presley, Eagles, Smokie, tot felul de "oldies&goldies", Floyd, Zeppelin....ma rog, si altele, dar pentru astia facusem o veritabila obsesie. Si am descoperit - eu, care nu am rabdare pentru citit poezie, mai ales "de-a valma"- cita poezie este in versurile astea.
Bine, pentru "tinerii din ziua de azi" ceea ce spun eu poate parea aberant; daca asculti doar house si muzica de relaxare, sau daca esti pasionat de manele si de dance-ul ieftin, probabil ca ce spun eu este un fel de abureala, de poveste de adormit copiii.
Ei, timpul trece (si se scurteaza), pasiunile se schimba vrind nevrind, asa ca si perioada cu versurile a "expirat".
Daaaaar...mare surpriza mare....am redescoperit-o. Bine, mi-ar fi fost mai drag sa o redescopar ca pe vremea aia, dind obsesiv pause - rewind - play - pause - rewind - play, din pacate nu mai am timpul necesar pentru asta. Am redescoperit insa placerea si pasiunea de a citi - ca acu exista site-uri "de specialitate"- aceste lyrics. Sint intr-un veritabil extaz citind versurile de la discografia...da, ati ghicit, lui Ozzy :), si as pune cred trei sferturi din ele pe blog, macar asa, pentru exemplificare.:)
Si cam vroiai sa stii, pentru ca aia este virsta fanilor adevarati si infocati, care lipesc postere pe pereti si deseneaza initialele cintaretului/formatiei preferate pe coltul fiecarei pagini a fiecarui caiet de scoala.
La vremea aia eu dormeam, ma trezeam, mincam si imi faceam temele cu Michael Jackson. Asa ca primele versuri pe care "le-am scos" erau de la cintecele lui. Am ascultat obsesiv si am scris in caietul de versuri si mult Presley, Eagles, Smokie, tot felul de "oldies&goldies", Floyd, Zeppelin....ma rog, si altele, dar pentru astia facusem o veritabila obsesie. Si am descoperit - eu, care nu am rabdare pentru citit poezie, mai ales "de-a valma"- cita poezie este in versurile astea.
Bine, pentru "tinerii din ziua de azi" ceea ce spun eu poate parea aberant; daca asculti doar house si muzica de relaxare, sau daca esti pasionat de manele si de dance-ul ieftin, probabil ca ce spun eu este un fel de abureala, de poveste de adormit copiii.
Ei, timpul trece (si se scurteaza), pasiunile se schimba vrind nevrind, asa ca si perioada cu versurile a "expirat".
Daaaaar...mare surpriza mare....am redescoperit-o. Bine, mi-ar fi fost mai drag sa o redescopar ca pe vremea aia, dind obsesiv pause - rewind - play - pause - rewind - play, din pacate nu mai am timpul necesar pentru asta. Am redescoperit insa placerea si pasiunea de a citi - ca acu exista site-uri "de specialitate"- aceste lyrics. Sint intr-un veritabil extaz citind versurile de la discografia...da, ati ghicit, lui Ozzy :), si as pune cred trei sferturi din ele pe blog, macar asa, pentru exemplificare.:)
18.10.2010
Despre tupeu in lumea virtuala
Am observat, nu de putine ori, ca lumea virtuala ii transforma pe oameni.
Nu ma refer la clasicele "barbat, 38 de ani, necasatorit, prezentabil" care e de fapt de 60, chel si cu burta pina la genunchi (si desigur, cu urma de verigheta pe inelar). Astea mi se par amuzante pina la un punct; oricum, nu ma simt expusa la genul asta de glumite pentru ca nu frecventez asa numitele retele de socializare, nu intru pe site-uri de dating si in general nu vorbesc pe net decit cu necunoscuti...cunoscuti, adica persoane pentru care mi-am descoperit ceva afinitati pe forumuri de exemplu. Stiu ca din ce in ce mai multa lume povesteste ca si-a cunoscut sotul sau sotia intii in lumea virtuala si abia dupa ceva vreme s-au vazut fata in fata, dar ... pur si simplu nu mi se pare ca genul asta de relatii mi se potriveste.
Vorbesc insa despre cum noi toti, sub protectia anonimatului pe care il presupune un forum sau niste comentarii sau de ce nu, un anumit gen de blog, parca ne transformam. Este cumva de inteles, cu totii avem o imagine despre cum am vrea sa fim, iar in lumea virtuala ne putem preface mai catolici decit papa, ca sa ne placa noua insine de noi; nu sint multe ocazii de a-ti juca propriul personaj.
Mi se pare totusi putin ciudat cum naturaletea si relaxarea si intimitatea in exprimare dispar ca prin minune imediat ce ne vedem pusi fata in fata cu interlocutorii. Bine, depinde si de relatia dintre cei doi; eu am o prietena pe care o vad cam o data pe an, de citiva ani buni, si desi nu mai avem timpul necesar sa ne punem una pe cealalta la curent cu toate maruntisurile vietilor noastre, intilnirile sint la fel de frumoase, de prietenoase si de lipsite de orice stinghereala cum erau si pe vremea cind desi stateam in aceeasi banca, mai ieseam si la plimbare in fiecare dup-amiaza.
Oricum, nu incetez sa ma minunez cum identitatea asta virtuala ne face sa ne permitem discutii pe care nu le-am purta niciodata fata in fata. Pina la un punct, sint si eu o "victima' a acestui "trend"; imi place tare mult de personajul pisigri, identitatea mi se pare ca mi se potriveste ca o manusa, si ma identific cu el mai mult si mai realist decit o faceam odinioara cu eu-Marie (din Marie's the Name of his Latest Flame a lui Presley). Recunosc, uneori imi permit mici indrazneli sau mici momente de sinceritate care nu s-ar "potrivi" firii mele destul de introvertite in relatiile cu oamenii, insa spun cu mina pe inima ca niciodata nu m-am..."laudat", nu m-am "dat balena", nu am insistat pe idei pe care de fapt nu le imbratisez, nu am promis sa fac lucruri pe care de fapt nu mi le doresc sau pe care nu am curajul sa le intreprind. Desi pisigri este mai pisicoasa, mai sincera, mai extrovertita, mai independenta si mai curajoasa decit eu-cea-de-toate-zilele, ea nu este totusi o minciuna, nu este o marioneta, nu este un personaj de roman, este ...eu in zilele mele bune.
Nu ma refer la clasicele "barbat, 38 de ani, necasatorit, prezentabil" care e de fapt de 60, chel si cu burta pina la genunchi (si desigur, cu urma de verigheta pe inelar). Astea mi se par amuzante pina la un punct; oricum, nu ma simt expusa la genul asta de glumite pentru ca nu frecventez asa numitele retele de socializare, nu intru pe site-uri de dating si in general nu vorbesc pe net decit cu necunoscuti...cunoscuti, adica persoane pentru care mi-am descoperit ceva afinitati pe forumuri de exemplu. Stiu ca din ce in ce mai multa lume povesteste ca si-a cunoscut sotul sau sotia intii in lumea virtuala si abia dupa ceva vreme s-au vazut fata in fata, dar ... pur si simplu nu mi se pare ca genul asta de relatii mi se potriveste.
Vorbesc insa despre cum noi toti, sub protectia anonimatului pe care il presupune un forum sau niste comentarii sau de ce nu, un anumit gen de blog, parca ne transformam. Este cumva de inteles, cu totii avem o imagine despre cum am vrea sa fim, iar in lumea virtuala ne putem preface mai catolici decit papa, ca sa ne placa noua insine de noi; nu sint multe ocazii de a-ti juca propriul personaj.
Mi se pare totusi putin ciudat cum naturaletea si relaxarea si intimitatea in exprimare dispar ca prin minune imediat ce ne vedem pusi fata in fata cu interlocutorii. Bine, depinde si de relatia dintre cei doi; eu am o prietena pe care o vad cam o data pe an, de citiva ani buni, si desi nu mai avem timpul necesar sa ne punem una pe cealalta la curent cu toate maruntisurile vietilor noastre, intilnirile sint la fel de frumoase, de prietenoase si de lipsite de orice stinghereala cum erau si pe vremea cind desi stateam in aceeasi banca, mai ieseam si la plimbare in fiecare dup-amiaza.
Oricum, nu incetez sa ma minunez cum identitatea asta virtuala ne face sa ne permitem discutii pe care nu le-am purta niciodata fata in fata. Pina la un punct, sint si eu o "victima' a acestui "trend"; imi place tare mult de personajul pisigri, identitatea mi se pare ca mi se potriveste ca o manusa, si ma identific cu el mai mult si mai realist decit o faceam odinioara cu eu-Marie (din Marie's the Name of his Latest Flame a lui Presley). Recunosc, uneori imi permit mici indrazneli sau mici momente de sinceritate care nu s-ar "potrivi" firii mele destul de introvertite in relatiile cu oamenii, insa spun cu mina pe inima ca niciodata nu m-am..."laudat", nu m-am "dat balena", nu am insistat pe idei pe care de fapt nu le imbratisez, nu am promis sa fac lucruri pe care de fapt nu mi le doresc sau pe care nu am curajul sa le intreprind. Desi pisigri este mai pisicoasa, mai sincera, mai extrovertita, mai independenta si mai curajoasa decit eu-cea-de-toate-zilele, ea nu este totusi o minciuna, nu este o marioneta, nu este un personaj de roman, este ...eu in zilele mele bune.
13.10.2010
Wine is fine...
...but whisky's quicker.
O singura persoana de pe lumea asta ma cunoaste destul de bine incit sa stie ca dintotdeauna am suferit de "indragosteala". Mi-e greu sa o definesc, indragostita sint de la 21 de ani, de acelasi barbat, insa si inainte, si dupa aparitia acestuia in viata mea am dezvoltat pasiuni pentru alti barbati, personaje de film sau carte, cintareti, actori, subiecte de documentare tv si altele din acelasi registru. M-am indragostit de personajul central masculin din Californication pentru ca apoi sa il ador de rockerul batrin din acelasi serial; m-am indragostit de toata "echipa" din The Boat that Rocked; am nutrit o pasiune deosebita pentru unul din tatuatorii din Miami Ink, l-am iubit pe Nicu Covaci (sau mai exact m-am indragostit de vocea lui). Si am revenit la o mai veche dragoste: Ozzy.
Nu cred ca ma poate intelege cineva. Nici pentru pasiunile astea subite si intense, care imi provoaca stari de neliniste si de fluturasi in stomac, nici pentru aceasta ultima alegere. M-am surprins intrebindu-ma, intr-un acces de fanatism, daca Motanul meu este destul de fan incit sa accepte sa creasca in "ograda" sa un urmas al sus-numitului, dar m-am razgindit repede, amintindu-mi The Osbournes; mi se pare destul de evident ca oricit de cool ar fi omul, nu prea e bun ca "material de reproductie", iertata sa-mi fie sinceritatea. Oricit de originale, destepte sau talentate ar fi cele doua odrasle oficiale, mie nu au reusit sa-mi fie simpatice.
Ozzy este o legenda vie, este unul dintre putinii monstri ai rockului clasic inca in viata. Nu inca in viata, ci alive and kicking. Este dulce, dezarmant si copilaros. Imi staruie in minte citeva momente din show-ul centrat pe familia lui.
Primul este uriasa ceasca de cafea. Mare cit un lighean si colorata ca o fusta de tiganca. Aproape la fel de baltata ca tinutele de casa ale proprietarului (si beneficiarului). Pare absolut nedespartit de ea, in timp ce pe mine ma ia tahicardia doar privind-o. Si fac parte din acele persoane care nu sufera cescutele de cafea, martori imi sint cunoscutii ca eu cafea beau doar din cani de ceai.
Al doilea este cel al vizitei lui Elton John, daca nu ma insel. Care ii aduce niscai cadou trendy-fancy-cool, de aur si fireste foarte scump. Iar Ozzy, asemeni unui copil, intii nu vrea sa coboare sa dea ochii cu the big rock star, dupa care se simte atit de intimidat de prezenta acestuia si de cadou, incit o tuleste sus pe scari si recunoaste ulterior in fata camerei ca s-a simtit stinjenit ca tocmai Elton John sa ii faca un asemenea dar.
Al treilea moment care m-a induiosat de numa' a fost cel in care, in urma a nu stiu ce concurs, o fana ajunge sa petreaca un weekend impreuna cu familia Osbourne. Sotia lui Ozzy este nevoita sa ii tina acestuia o predica potrivita unui copil de 12 ani, in care sa ii explice ca trebuie macar sa vina sa salute fata si sa ii dea un autograf, ca pentru el se afla ea acolo si nu pentru altcineva. Iar Ozzy se agita si se framinta ca nu stie ce sa discute cu ea.
Dar am fost cucerita definitiv si irecuperabil de reactia acestuia in momentul in care afla de dependenta de droguri a fiicei sale. Nu stiu ce bataie i-o fi tras in spatele camerelor de luat vederi, dar in serial reactia sa a fost exemplara si m-a facut sa ma indragostesc cu totul. Fostul drug-addict si alcoolic isi priveste calm fata si ii spune simplu ca este o problema pe care o s-o rezolve impreuna; trebuie sa plece neaparat si cit mai curind la niscai clinica de dezintoxicare si reabilitare. Desigur ca decizia stirneste o serie de istericale, al caror singur raspuns este o imbratisare si o incurajare. Fara lectii si teorii si de ce-uri si unde am gresit. Singurul moment de duritate se petrece mai tirziu, intre el si sotie, cind aceasta este induiosata cu totul de rugamintile fetei de a fi luata acasa; Ozzy n-a trait degeaba cum si cit a trait: fata trebuie sa ramina acolo.
Suna atit de aiurea si de impersonal, aceasta relatare "pe puncte". Dar jur ca nu ma gindeam in clipele alea decit cum ar reactiona orice alt parinte, mai ales unul care "a fost deja acolo", de-ala cu "been there, done that".
Despre muzica nu pot sa scriu. Rockul fie iti place, fie nu; nimeni nu te poate invata sa il iubesti sau sa il traiesti daca nu se afla undeva in structura fiintei tale. Eu sint mai demodata, recunosc ca nu pot sa sufar miorlaielile cu pretentii de rock, purtatoare de denumiri care includ cele patru litere magice: rock in doua cu muzica clasica, rock schelalait de ceva muiere a carei voce desfunda sinusuri, rock "armonios impletit" cu house, disco, trance, hip-hop sau orice altceva. Sint o admiratoare a "vechii scoli" de rock, mai ales a celui facut de trupe longevive, de artisti care au continuat sa existe si sa se vinda si sa compuna zeci de ani. Iar Ozzy apartine acestui "film". Rock mai clasic decit cel al lui Black Sabbath si ulterior al lui Ozzy nu mi-a fost dat sa aud - parerea mea, subiectiva desigur.
Jucaus, vesel, longeviv; poate ca tocmai toate adictiile sale mi-l fac atit de drag. Cred ca nu e usor sa renunti la sticla de cognac zilnica. Si cu atit mai putin la droguri. Si dupa ce treci prin toate astea, sa mai fii in stare sa apari in fata publicului, sa cinti si sa topai timp de doua ore, sa alergi dintr-un capat in altul al scenei si sa fii si aplaudat continuu, iar numele sa-ti fie scandat minute in sir. Insa el este unul dintre acei fericiti nascuti sa faca ceva anume in viata. Barbatul pe care nu-l intelegi cind vorbeste,diagnosticat in liceu ca fiind dislexic, cinta rock de pricepi fiecare cuvintel. Pentru mine acestea sint tot atitea miracole.
Imi doresc din toata inima sa il mai vad pe Ozzy live macar o data. Merita, cu virf si indesat !
O singura persoana de pe lumea asta ma cunoaste destul de bine incit sa stie ca dintotdeauna am suferit de "indragosteala". Mi-e greu sa o definesc, indragostita sint de la 21 de ani, de acelasi barbat, insa si inainte, si dupa aparitia acestuia in viata mea am dezvoltat pasiuni pentru alti barbati, personaje de film sau carte, cintareti, actori, subiecte de documentare tv si altele din acelasi registru. M-am indragostit de personajul central masculin din Californication pentru ca apoi sa il ador de rockerul batrin din acelasi serial; m-am indragostit de toata "echipa" din The Boat that Rocked; am nutrit o pasiune deosebita pentru unul din tatuatorii din Miami Ink, l-am iubit pe Nicu Covaci (sau mai exact m-am indragostit de vocea lui). Si am revenit la o mai veche dragoste: Ozzy.
Nu cred ca ma poate intelege cineva. Nici pentru pasiunile astea subite si intense, care imi provoaca stari de neliniste si de fluturasi in stomac, nici pentru aceasta ultima alegere. M-am surprins intrebindu-ma, intr-un acces de fanatism, daca Motanul meu este destul de fan incit sa accepte sa creasca in "ograda" sa un urmas al sus-numitului, dar m-am razgindit repede, amintindu-mi The Osbournes; mi se pare destul de evident ca oricit de cool ar fi omul, nu prea e bun ca "material de reproductie", iertata sa-mi fie sinceritatea. Oricit de originale, destepte sau talentate ar fi cele doua odrasle oficiale, mie nu au reusit sa-mi fie simpatice.
Ozzy este o legenda vie, este unul dintre putinii monstri ai rockului clasic inca in viata. Nu inca in viata, ci alive and kicking. Este dulce, dezarmant si copilaros. Imi staruie in minte citeva momente din show-ul centrat pe familia lui.
Primul este uriasa ceasca de cafea. Mare cit un lighean si colorata ca o fusta de tiganca. Aproape la fel de baltata ca tinutele de casa ale proprietarului (si beneficiarului). Pare absolut nedespartit de ea, in timp ce pe mine ma ia tahicardia doar privind-o. Si fac parte din acele persoane care nu sufera cescutele de cafea, martori imi sint cunoscutii ca eu cafea beau doar din cani de ceai.
Al doilea este cel al vizitei lui Elton John, daca nu ma insel. Care ii aduce niscai cadou trendy-fancy-cool, de aur si fireste foarte scump. Iar Ozzy, asemeni unui copil, intii nu vrea sa coboare sa dea ochii cu the big rock star, dupa care se simte atit de intimidat de prezenta acestuia si de cadou, incit o tuleste sus pe scari si recunoaste ulterior in fata camerei ca s-a simtit stinjenit ca tocmai Elton John sa ii faca un asemenea dar.
Al treilea moment care m-a induiosat de numa' a fost cel in care, in urma a nu stiu ce concurs, o fana ajunge sa petreaca un weekend impreuna cu familia Osbourne. Sotia lui Ozzy este nevoita sa ii tina acestuia o predica potrivita unui copil de 12 ani, in care sa ii explice ca trebuie macar sa vina sa salute fata si sa ii dea un autograf, ca pentru el se afla ea acolo si nu pentru altcineva. Iar Ozzy se agita si se framinta ca nu stie ce sa discute cu ea.
Dar am fost cucerita definitiv si irecuperabil de reactia acestuia in momentul in care afla de dependenta de droguri a fiicei sale. Nu stiu ce bataie i-o fi tras in spatele camerelor de luat vederi, dar in serial reactia sa a fost exemplara si m-a facut sa ma indragostesc cu totul. Fostul drug-addict si alcoolic isi priveste calm fata si ii spune simplu ca este o problema pe care o s-o rezolve impreuna; trebuie sa plece neaparat si cit mai curind la niscai clinica de dezintoxicare si reabilitare. Desigur ca decizia stirneste o serie de istericale, al caror singur raspuns este o imbratisare si o incurajare. Fara lectii si teorii si de ce-uri si unde am gresit. Singurul moment de duritate se petrece mai tirziu, intre el si sotie, cind aceasta este induiosata cu totul de rugamintile fetei de a fi luata acasa; Ozzy n-a trait degeaba cum si cit a trait: fata trebuie sa ramina acolo.
Suna atit de aiurea si de impersonal, aceasta relatare "pe puncte". Dar jur ca nu ma gindeam in clipele alea decit cum ar reactiona orice alt parinte, mai ales unul care "a fost deja acolo", de-ala cu "been there, done that".
Despre muzica nu pot sa scriu. Rockul fie iti place, fie nu; nimeni nu te poate invata sa il iubesti sau sa il traiesti daca nu se afla undeva in structura fiintei tale. Eu sint mai demodata, recunosc ca nu pot sa sufar miorlaielile cu pretentii de rock, purtatoare de denumiri care includ cele patru litere magice: rock in doua cu muzica clasica, rock schelalait de ceva muiere a carei voce desfunda sinusuri, rock "armonios impletit" cu house, disco, trance, hip-hop sau orice altceva. Sint o admiratoare a "vechii scoli" de rock, mai ales a celui facut de trupe longevive, de artisti care au continuat sa existe si sa se vinda si sa compuna zeci de ani. Iar Ozzy apartine acestui "film". Rock mai clasic decit cel al lui Black Sabbath si ulterior al lui Ozzy nu mi-a fost dat sa aud - parerea mea, subiectiva desigur.
Jucaus, vesel, longeviv; poate ca tocmai toate adictiile sale mi-l fac atit de drag. Cred ca nu e usor sa renunti la sticla de cognac zilnica. Si cu atit mai putin la droguri. Si dupa ce treci prin toate astea, sa mai fii in stare sa apari in fata publicului, sa cinti si sa topai timp de doua ore, sa alergi dintr-un capat in altul al scenei si sa fii si aplaudat continuu, iar numele sa-ti fie scandat minute in sir. Insa el este unul dintre acei fericiti nascuti sa faca ceva anume in viata. Barbatul pe care nu-l intelegi cind vorbeste,diagnosticat in liceu ca fiind dislexic, cinta rock de pricepi fiecare cuvintel. Pentru mine acestea sint tot atitea miracole.
Imi doresc din toata inima sa il mai vad pe Ozzy live macar o data. Merita, cu virf si indesat !
12.10.2010
Prima poveste
Este prima poveste a Pisilincai, pe care o citesc de aprox 15 ori pe zi, in fiecare zi.
Guturaiul lui Jumbo
Intr-un parc traieste Jumbo (mungo)
fiul unic al lui Mambo. (mammo)
Mama lui se cheama Mamba, (mamma)
Bun amic e leul Simba. (nedescifrabil)
Ceilalti elefanti din carte
Ii sint rude apropiate.
Jumbo (mungo)-asteapta-n poienita
Startul pentru gradinita.
Hrana (papa!!) buna in traistuta
Mama Mamba ii anina
chiar pe trompa sa micuta. (mica)
Jumbo striga: Pa, maicuta! (pa-pa!)
Iata leul! Sta deoparte.
Hai si tu cu mine, frate!
Si-au plecat (pa-pa!) din poienita
amindoi spre gradinita.
Dar in drum dau deodata
de un lac (la!).Ratuste (ma!-ma! dind din cap)-noata.
Iar lui Jumbo mult ii place
In baltoaca (papi) sa se joace.
El cu trompa face plici (plich! dind din amindoua minutele a pleoscaiala)
Vin ratuste mari si mici.
Dar la joaca impul trece...
Apa insa-i foarte rece (ece brrrrr).
Ja gradinita, vesele,
se joaca vietatile.
Zbudalnica Bimbo
se catara pe Jumbo.
Ah, ce obraznca maimuta!
I-a zis girafa cea draguta.
Jumbo aduce ca s-acasa,
un vas incarcat pe masa (pa-pa mee (mere)).
O, ce treaba delicata
azi mi-e trompa iritata (ompa)
Curge ca un riu de munte.
Si-i venea sa si stranute (haaaapu!)
(Precizare: in ilustratie, lui Jumbo ii curg picaturi de.... din nas. Pisilinca mi le arata si zice mushi!)
Doctor (nenea!)cu stiinta mare
fu chemat la consultare
si constata, fara graba,
cum ca trompa-i e bolnava.
Curge-ntruna ca o pompa (pompo).
Boala? Guturai de trompa !
Mamba-ntreaba iute: Vai, (vai-vai cu minute pe falcute)
dar de unde guturai?
Jumbo (mungo) insa nu se-ascunde
si afirma: Stiu de unde !
Apa (papi) rece-a fost in iaz
Unde-am stat cam mult eu azi.
Mambo-atunci, cu suparare,
il certa pe Jumbo tare:
Nu ti-am spus si altadata
sa nu stai prea mult la balta?
Plinge Jumbo, spune: Tata,
n-am sa mai fac altadata!
(precizare:ilustratia infatiseaza un elefant maaare si incruntat, si unul mic - Jumbo - cu trompa bine bandajata si cu lacrimi curgind din ochi. Pisilinca imi arata foarte trista bandajul lui Jumbo si apoi minuta la care a deranjat-o branula, si zice nu-nu privind minuta. Apoi cu buza aproaape intoarsa pe dos imi arata lacrimile care ii curg lui Jumbo)
Jumbo-i iarasi sanatos (gura pina la uechi)
misca trompa-n sus si-n jos
si din patul sau de paie
iese-afara din odaie (pa! pa!)
Iata-l ! E din nou cuminte,
cum a fost si mai-nainte.
(Jumbo trece pe linga lacul cu ratuste, iar Pisilinca ii arata de zor "papi"= apa si ma!-ma! = ratustele, si nu pricepe neam dece nu se duce iar sa se joace. Urmeaza contracoperta, iar Pisilinca ii face, politicoasa pa lui Jumbo).
Si de la capat, fireste. Insa nu pot sa explic nici cit de mult mi-a placut si mie povestea asta (cartea dateaza din 1983, Ed. Ion Creanga), nici cit de tare ma induioseaza interpretarea Pisilincai, care in locurile preferate mi-o ia inainte. Nici cit de tare ma "sperie" faptul ca pagina ei preferata e aia in care nenea doctorul i se uita lui Jumbo in trompa (prietenii stiu de unde si pina unde teama mea).
Nu pot decit sa spun: la cit mai multe carti, Pisilinca lu mama !
Guturaiul lui Jumbo
Intr-un parc traieste Jumbo (mungo)
fiul unic al lui Mambo. (mammo)
Mama lui se cheama Mamba, (mamma)
Bun amic e leul Simba. (nedescifrabil)
Ceilalti elefanti din carte
Ii sint rude apropiate.
Jumbo (mungo)-asteapta-n poienita
Startul pentru gradinita.
Hrana (papa!!) buna in traistuta
Mama Mamba ii anina
chiar pe trompa sa micuta. (mica)
Jumbo striga: Pa, maicuta! (pa-pa!)
Iata leul! Sta deoparte.
Hai si tu cu mine, frate!
Si-au plecat (pa-pa!) din poienita
amindoi spre gradinita.
Dar in drum dau deodata
de un lac (la!).Ratuste (ma!-ma! dind din cap)-noata.
Iar lui Jumbo mult ii place
In baltoaca (papi) sa se joace.
El cu trompa face plici (plich! dind din amindoua minutele a pleoscaiala)
Vin ratuste mari si mici.
Dar la joaca impul trece...
Apa insa-i foarte rece (ece brrrrr).
Ja gradinita, vesele,
se joaca vietatile.
Zbudalnica Bimbo
se catara pe Jumbo.
Ah, ce obraznca maimuta!
I-a zis girafa cea draguta.
Jumbo aduce ca s-acasa,
un vas incarcat pe masa (pa-pa mee (mere)).
O, ce treaba delicata
azi mi-e trompa iritata (ompa)
Curge ca un riu de munte.
Si-i venea sa si stranute (haaaapu!)
(Precizare: in ilustratie, lui Jumbo ii curg picaturi de.... din nas. Pisilinca mi le arata si zice mushi!)
Doctor (nenea!)cu stiinta mare
fu chemat la consultare
si constata, fara graba,
cum ca trompa-i e bolnava.
Curge-ntruna ca o pompa (pompo).
Boala? Guturai de trompa !
Mamba-ntreaba iute: Vai, (vai-vai cu minute pe falcute)
dar de unde guturai?
Jumbo (mungo) insa nu se-ascunde
si afirma: Stiu de unde !
Apa (papi) rece-a fost in iaz
Unde-am stat cam mult eu azi.
Mambo-atunci, cu suparare,
il certa pe Jumbo tare:
Nu ti-am spus si altadata
sa nu stai prea mult la balta?
Plinge Jumbo, spune: Tata,
n-am sa mai fac altadata!
(precizare:ilustratia infatiseaza un elefant maaare si incruntat, si unul mic - Jumbo - cu trompa bine bandajata si cu lacrimi curgind din ochi. Pisilinca imi arata foarte trista bandajul lui Jumbo si apoi minuta la care a deranjat-o branula, si zice nu-nu privind minuta. Apoi cu buza aproaape intoarsa pe dos imi arata lacrimile care ii curg lui Jumbo)
Jumbo-i iarasi sanatos (gura pina la uechi)
misca trompa-n sus si-n jos
si din patul sau de paie
iese-afara din odaie (pa! pa!)
Iata-l ! E din nou cuminte,
cum a fost si mai-nainte.
(Jumbo trece pe linga lacul cu ratuste, iar Pisilinca ii arata de zor "papi"= apa si ma!-ma! = ratustele, si nu pricepe neam dece nu se duce iar sa se joace. Urmeaza contracoperta, iar Pisilinca ii face, politicoasa pa lui Jumbo).
Si de la capat, fireste. Insa nu pot sa explic nici cit de mult mi-a placut si mie povestea asta (cartea dateaza din 1983, Ed. Ion Creanga), nici cit de tare ma induioseaza interpretarea Pisilincai, care in locurile preferate mi-o ia inainte. Nici cit de tare ma "sperie" faptul ca pagina ei preferata e aia in care nenea doctorul i se uita lui Jumbo in trompa (prietenii stiu de unde si pina unde teama mea).
Nu pot decit sa spun: la cit mai multe carti, Pisilinca lu mama !
Toddlers & Tiaras
Pisilinca mea inca isi pastreaza obiceiul de cind era mica, de a dormi la prinz pe burta pe pieptul meu, de cite ori ma prinde acasa la ora somnului, iar mie trebuie sa recunosc ca imi place. Asa ca, pe durata somnului ei iau si eu pauza, si chiar daca o ora de wellness-uri si spa-uri poate ar fi mai relaxanta, avind in vedere ca oricum nu pot iesi din casa, imi fac cadou telecomanda si multele discovery-uri si national geographic-uri din grila de programe a RDS-RCS-ului.
Uite-asa am ajuns sa ma uit eu la citeva emisiuni din seria Toddlers & Tiaras...asa, cu un soi de fascinatie a oribilului.
Ce am vazut. Fetite cu virste cuprinse intre 6 luni si 12 ani, machiate, cu peruci, dinti,gene si unghii false, bronzate la solar sau cu creme autobronzante, impopotonate cu haine nepotrivite, zimbind fals cu gura pina la urechi.
Mai grav decit atit poate, pentru ca pina la urma copiii sint asemeni unor catei, caci motivati subtil (sau nu) fac pina la urma ceea ce ii invata/le impune stapinul, ba se mai si bucura sa ii faca pe plac, mai grav decit atit spuneam, am mai vazut mame (si mai rar tati) care isi impingeau fetitele de la spate sa faca asta, care le pensau cu mina lor, care le machiau, care le alegeau tinutele, care le spuneau "Be sexy!" unor fetite de 4 ani, care le certau pentru o temporara lipsa de chef in ziua concursului, care afirmau de fata cu copiii lor ca "We need to win, we want the Ultimate Grand Supreme Title and the money that goes with it". "Money" care pina la urma nu acopera nici pe departe cheltuielile pe care le presupune participarea la asemenea "competitii", adica nu se poate spune ca se cistiga CEVA din asta. Ca nu stiu cum naiba, producerea de bani pe spinarea copiilor parca nu mi se pare la fel de oribila ca prostia, ignoranta, orgoliul femeilor alora.
As numi-o copilarie furata si m-as opri aici. Exista insa implicatii mai grave, dupa mintea mea, ale acestui gen de concursuri. Nici nu le pot numi concursuri, beauty peagents poate este intr-adevar mai potrivit, desi departe de mine sa vad vreo beauty in toate astea...
In primul rind, mi se pare tare ciudat ca toate astea se petrec in tara cea mai scrupuloasa privind political corectness-ul si hartuirea sexuala. Tara in care profesorul nu are voie sa imbratiseze elevul care tocmai a cistigat un premiu, pentru ca simplul gest poate fi acuzat ca avans sexual. Tara in care copiii de 3 luni sint scosi pe plaja, sub umbrele, purtind costume de baie dintr-o bucata, sau cu slip SI sutien. Ei bine, in aceeasi tara, fetitele astea sint machiate ca niste cocote, imbracate ca niste dansatoare de cabaret sau stripteuse in exercitiul functiunii, si puse sa se miste provocator, lasciv si, dupa cum suna indemnurile mamelor lor, sexy. Apoi, se ia adunatura asta si se filmeaza si difuzeaza pe un canal TV. Cred ca e emisiunea cu cea mai mare audienta in rindul pedofililor.
Tot in tara in care inca de la gradinita copiii sint invatati despre respectul fata de tot ce ii inconjoara,despre intrajutorare si voluntariat, despre simt civic si prietenie, se desfasoara un gen de manifestari care promoveaza frumusetea artificiala ca prima valoare umana. Si care cultiva un gen de ambitie si simt de competitie rautacios la copii. Si care ii face pe copii sa se indoiasca de ei insisi, atunci cind vad ca altcineva a luat marele premiu.
E adevarat, la toate competitiile pentru copii exista cistigatori si invinsi. Dar parca la concursurile sportive asta te motiveaza sa te antrenezi mai mult; la cele stiintifice te motiveaza sa inveti mai temeinic; la beauty peagents ce te indeamna? Sa folosesti o tona jumate de machiaj data viitoare? Sa cumperi haine mai tipatoare? Sa te misti mai provocator in timpul dansului de la "talent show"?
O la fel de mare problema mi se par parintii acestor copii. Pai eu stiu ca Motanul meu m-ar da afara din casa, sa ma auda ca vreau sa imi bat joc de copil in halul asta. Pai nu mai sint activitati de familie frumoase, amuzante si instructive pe lumea asta? Ca eu nu reusesc sa vad decit mame frustrate, care vor sa isi implineasca aspiratiile de beauty queen prin fetele lor. Mame fara ocupatie, ajunse la 100+ kile, care efectiv parca nu au altceva mai bun de facut, lipsite de orice simt al masurii sau al ridicolului.
Si acum o sa sune rau ce o sa spun. Dar eu tot o zic, si sper sa fiu corect inteleasa. Toti copiii de pe lumea asta sint frumosi prin inocenta, veselie, buna dispozitie, bunatate, mod de a privi lumea. Unii dintre ei au si norocul sa se fi nascut cu o fatza "de revista"; altii nu. Cine spune ca toti copiii sint frumosi (fizic) este putin ipocrit; exista standarde de frumusete si pentru copii, ca si pentru adulti, si orice am spune, fetita blonda, cu bucle si ochi albastri va ramine probabil un etalon al frumusetii; genul de copil pe care il vezi pe coperta si in filme, cu obraji bucalati si gene lungi. Ei bine, eu trebuie sa spun ca fetitele pe care le-am vazut la aceste concursuri nu sint, in marea lor majoritate, copiii cei mai apropiati de standardele acestea de frumusete. Am vazut si fetzisoare super dulci, uritite de machiaj, dar si copii care, desi cu siguranta sint cei mai frumosi pentru mamele lor, nu ar trebui expusi unei evaluari care sa aiba ca unic criteriu aspectul fizic.
Asa ca recunosc, ma uit la fiica-mea, si imi spun: daca NOI nu participam la beauty peagents, e doar pentru ca nu vrem sa cistigam toate premiile din lume. Faptul ca nu are ochi albastri se remediaza pina la urma foarte usor cu niste lentile de contact, iar parul se mai poate deschide la culoare un pic... :)))))))
Uite-asa am ajuns sa ma uit eu la citeva emisiuni din seria Toddlers & Tiaras...asa, cu un soi de fascinatie a oribilului.
Ce am vazut. Fetite cu virste cuprinse intre 6 luni si 12 ani, machiate, cu peruci, dinti,gene si unghii false, bronzate la solar sau cu creme autobronzante, impopotonate cu haine nepotrivite, zimbind fals cu gura pina la urechi.
Mai grav decit atit poate, pentru ca pina la urma copiii sint asemeni unor catei, caci motivati subtil (sau nu) fac pina la urma ceea ce ii invata/le impune stapinul, ba se mai si bucura sa ii faca pe plac, mai grav decit atit spuneam, am mai vazut mame (si mai rar tati) care isi impingeau fetitele de la spate sa faca asta, care le pensau cu mina lor, care le machiau, care le alegeau tinutele, care le spuneau "Be sexy!" unor fetite de 4 ani, care le certau pentru o temporara lipsa de chef in ziua concursului, care afirmau de fata cu copiii lor ca "We need to win, we want the Ultimate Grand Supreme Title and the money that goes with it". "Money" care pina la urma nu acopera nici pe departe cheltuielile pe care le presupune participarea la asemenea "competitii", adica nu se poate spune ca se cistiga CEVA din asta. Ca nu stiu cum naiba, producerea de bani pe spinarea copiilor parca nu mi se pare la fel de oribila ca prostia, ignoranta, orgoliul femeilor alora.
As numi-o copilarie furata si m-as opri aici. Exista insa implicatii mai grave, dupa mintea mea, ale acestui gen de concursuri. Nici nu le pot numi concursuri, beauty peagents poate este intr-adevar mai potrivit, desi departe de mine sa vad vreo beauty in toate astea...
In primul rind, mi se pare tare ciudat ca toate astea se petrec in tara cea mai scrupuloasa privind political corectness-ul si hartuirea sexuala. Tara in care profesorul nu are voie sa imbratiseze elevul care tocmai a cistigat un premiu, pentru ca simplul gest poate fi acuzat ca avans sexual. Tara in care copiii de 3 luni sint scosi pe plaja, sub umbrele, purtind costume de baie dintr-o bucata, sau cu slip SI sutien. Ei bine, in aceeasi tara, fetitele astea sint machiate ca niste cocote, imbracate ca niste dansatoare de cabaret sau stripteuse in exercitiul functiunii, si puse sa se miste provocator, lasciv si, dupa cum suna indemnurile mamelor lor, sexy. Apoi, se ia adunatura asta si se filmeaza si difuzeaza pe un canal TV. Cred ca e emisiunea cu cea mai mare audienta in rindul pedofililor.
Tot in tara in care inca de la gradinita copiii sint invatati despre respectul fata de tot ce ii inconjoara,despre intrajutorare si voluntariat, despre simt civic si prietenie, se desfasoara un gen de manifestari care promoveaza frumusetea artificiala ca prima valoare umana. Si care cultiva un gen de ambitie si simt de competitie rautacios la copii. Si care ii face pe copii sa se indoiasca de ei insisi, atunci cind vad ca altcineva a luat marele premiu.
E adevarat, la toate competitiile pentru copii exista cistigatori si invinsi. Dar parca la concursurile sportive asta te motiveaza sa te antrenezi mai mult; la cele stiintifice te motiveaza sa inveti mai temeinic; la beauty peagents ce te indeamna? Sa folosesti o tona jumate de machiaj data viitoare? Sa cumperi haine mai tipatoare? Sa te misti mai provocator in timpul dansului de la "talent show"?
O la fel de mare problema mi se par parintii acestor copii. Pai eu stiu ca Motanul meu m-ar da afara din casa, sa ma auda ca vreau sa imi bat joc de copil in halul asta. Pai nu mai sint activitati de familie frumoase, amuzante si instructive pe lumea asta? Ca eu nu reusesc sa vad decit mame frustrate, care vor sa isi implineasca aspiratiile de beauty queen prin fetele lor. Mame fara ocupatie, ajunse la 100+ kile, care efectiv parca nu au altceva mai bun de facut, lipsite de orice simt al masurii sau al ridicolului.
Si acum o sa sune rau ce o sa spun. Dar eu tot o zic, si sper sa fiu corect inteleasa. Toti copiii de pe lumea asta sint frumosi prin inocenta, veselie, buna dispozitie, bunatate, mod de a privi lumea. Unii dintre ei au si norocul sa se fi nascut cu o fatza "de revista"; altii nu. Cine spune ca toti copiii sint frumosi (fizic) este putin ipocrit; exista standarde de frumusete si pentru copii, ca si pentru adulti, si orice am spune, fetita blonda, cu bucle si ochi albastri va ramine probabil un etalon al frumusetii; genul de copil pe care il vezi pe coperta si in filme, cu obraji bucalati si gene lungi. Ei bine, eu trebuie sa spun ca fetitele pe care le-am vazut la aceste concursuri nu sint, in marea lor majoritate, copiii cei mai apropiati de standardele acestea de frumusete. Am vazut si fetzisoare super dulci, uritite de machiaj, dar si copii care, desi cu siguranta sint cei mai frumosi pentru mamele lor, nu ar trebui expusi unei evaluari care sa aiba ca unic criteriu aspectul fizic.
Asa ca recunosc, ma uit la fiica-mea, si imi spun: daca NOI nu participam la beauty peagents, e doar pentru ca nu vrem sa cistigam toate premiile din lume. Faptul ca nu are ochi albastri se remediaza pina la urma foarte usor cu niste lentile de contact, iar parul se mai poate deschide la culoare un pic... :)))))))
30.09.2010
Sedinta cu parintii
Sint plina de mindrie, auto-respect; simt ca am pasit in lumea adultilor responsabili. Am avut azi prima sedinta cu parintii, la grupa "ratustelor", cu copii intre un an jumate si 3 ani.
Am mers cu emotie, ca imi aminteam de emotiile mele de acasa cind mergea mama la sedintele cu parintii; desi am fost mereu o eleva model (ma rog, pina in liceu, cind insa nu s-au mai facut sedinte cu parintii si cind, desi eram printre primii in clasa, nu ma omoram cu prezenta la ore), asteptam mereu cu sufletul la gura sa vina mama sa imi spuna ce a zis "doamna" despre mine.
Azi nu s-a discutat nominalizind copiii, ca cica nu se mai fac de-astea. Bine, mi-e si greu sa imi imaginez cum poti nominaliza in "sedinta deschisa" niste copii de pina in 3 ani, sa spui ce in plus fata de raportul pe care il primim zilnic cind ne luam odraslele?
Una dintre educatoare (cealalta pazea copiii inca ramasi la gradi)a coborit si ne-a spus in mare ca anul acesta urmaresc socializarea copiilor, invatarea formelor geometrice de baza, antrenarea muschilor mari ai corpului si a muschilor mici de finete ai miinilor, invatarea conceptului de multime si gruparea elementelor in functie de o caracteristica comuna, invatarea limbii romane :D cu ceva exercitii de logopedie in joaca, imbogatirea vocabularului...ma rog, de-astea. A urmat inevitabila sectiune "daca aveti dvs ceva sa intrebati/sugerati".
Si ma jur ca azi am vazut cel mai dement tata din lume.
Intii a fost foarte preocupat de virstele copiilor din gradi. Ca de ce sint si 3 copii sub 2 ani? Pai raspunsul a fost simplu, pentru ca in contract scrie ca grupa e de la 1 an jumate la 3 ani. Pai da uite de-aia se pierde geniul fiica-sii, ca o sa se lucreze la nivelul celui mai mic, nu al celui mai dotat. I-a explicat frumos directoarea ca ceea ce ne-a povestit acolo educatoarea sint chestii de baza pe care trebuie sa le invete copiii, ca fireste aia care sint mai deschisi o sa invete si altele.
Intrebarea 2, acelasi tata: da optionalele de cind?
I se explica frumos ca singurul optional disponibil pentru aceasta grupa este cel de dans, care se va face doar daca participa toti copiii din grupa. Am optat si eu, nu de grija valsului miresei-Pisilinca, ci de distractie. A mai explicat ca educatoarea ii va invata pe copii cite un cuvint in engleza/zi, dar sa nu se astepte nimeni sa plece cu copilul bilingv de acolo, ca ele se concentreaza sa ii invete sa vorbeasca romaneste corect intii.
Nemutumire prost disimulata.
Acelasi tata. Nu vrea ca micul dejun (ma rog, masa de la 9.30) sa fie pachetel de acasa, ca fiica-sa vrea porcarii pe care le vede la alti copii. Asa ca vine cu sugestii:
- mic dejun regim cattering, ca masa de prinz. Consultam oferta de mic dejun pusa la dispozitie de firma, eu refuz cu obstinatie varianta pentru ca citesc chestii de genul "piine cu sunca", "ceai cu piine cu unt si magiun", "omleta". Ar insemna ca Pisilinca sa ia micul dejun din 2 in 3 si atunci sa manince porcarii.
- mic dejun la fel la toti copiii. Absurdul merge pina-ntr-acolo incit vrea sa ne impuna ce MARCA de iaurt sa punem in pachetel. Ii explic ca eu pe piata ieseana nu am gasit decit covalact si napolact care sa nu contina lapte parf, fiica-mea prefera covalact, daca el convinge 12 copii sa iubeasca iaurtul asta nu am nimic impotriva. In schimb refuz bucatelele de sunca. El refuza ideea de orice tip de biscuiti; se mai razvrateste o mama, care pune invariabil in pachetel nu stiu ce Barni (nush ce-i aia, nush cum se scrie) pentru ca baiatul mai mare papa asa ceva si deci cere si cel mic.
- mic dejun numai din fructe, ca el acasa asta ii da fetei. Iar trebuie sa fac git, pentru ca a mea (din fericire nu e singura) nu pune gura pe mincare macar o ora, o ora jumate dupa trezire, asadar nu maninca acasa, asadar nu pot sa o tin pina la 12 cu 3 boabe de strugure si o bucata de mar pentru ca asa vrea domnul cutarica.
- sa facem o lista de alimente excluse. Se ajunge la un consens privind ciocolata si mezelurile, apoi se strica kalimera cind acelasi tata interzice iaurturile cu fructe, ca-s colorate si vrea si fiica-sa iaurt colorat.
Renuntam la discutiile despre micul dejun.
Acelasi tata.
Dar la prinz sa le dea sa manince intii felul doi si apoi felul unu, ca altfel isi umplu burta cu zeama si nu mai maninca mincarea. Ma maninca limba sa ii dau iar peste nas, dar ma abtin; bine fac, educatoarea are raspuns. Ii lasa sa manince jumatate din felul unu, le da felul doi, daca felul doi nu le place le da restul de felul unu sa il termine.
Taticul e relativ satisfacut.
Aflu cu stupoare ca fetita lui sta la gradi pina la 12.
Acelasi tata. El vrea sa plateasca gradinita online prin transfer bancar, ca el nu foloseste cash ca n-are unde, si i se pare asa anapoda sa trebuiasca sa alerge la bancomat ca sa scoata bani, sa ii aduca la gradi...
Si camera de supraveghere ar trebui montata cu fix 5 cm mai jos.
Si ar trebui mai multa lumina pe scari. Pe scarile pe care copiii circula la venire, la plecare si cind coboara in sala de mese.
Si ar vrea o camera si in sala de mese sa vada cit maninca fiica-sa.
Si una pe scari.
Si ar fi bine ca 1) sa se gaseasca poate o solutie pentru UNIFORMIZAREA grupei, si 2)sa nu mai scirtiie asa sinistru usa de la intrare.
Este momentul in care o mama remarca faptul ca nu o freaca grija usii de la intrare si ca nu vede ce relevanta are asta cind e vorba de educatia copiilor. Tatal e profund jignit. Eu sint siderata.
Isi aduce aminte ca azi o fetita a aruncat in fiica-sa cu o jucarie si vrea sa stie "ce se face cu acesti copii". Incep sa ma tem ca va propune amenajarea in sala de schimburi a unui coltisor cu o masca de gazare. Sau macar cu un lant si o botnita. Fac o incercare disperata de a salva biata copila, spunind amuzata ca si eu am vazut pe camera intr-o zi un baietel care a trintit-o pe fiica-mea ca la lupte greco-romane, ca sa constat cu stupoare a doua zi ca a avut mare grija de ea, ii dadea mingea de cite ori o scapa si biberonul cu apa daca nu ajungea la el, ba i-l mai si tinea ca sa bea.
Mare greseala, isi aminteste "un alt subiect important pe care vroia sa il aduca in discutie, imediat ce lamurim problema copiilor batausi".
Directoarea si invatatoarea ii explica ca e chestie de timp, ca li se explica, nu e frumos, au lovit, pe celalalt copil il doare; daca se repeta de mai mult de 3 ori, ii dau time-out pe un scaunel, 1-2 minute, cu educatoarea linga ei ca altfel nu stau. Iar ma maninca limba sa explic ca time-out-ul asta nu face decit sa sporeasca frustrarea unui copil deja nervos, ca nu degeaba loveste copilul ala, dar ma tem ca nu mai ajung acasa inainte de baia Pisilincai. Asa ca revenim la biberoane/sticle/recipiente din care se bea apa.
In prezent fiecare copil vine cu ce recipient ii place mai mult: cana cu cioc de silicon (Pisilinca de exemplu), cana cu pai, sticla cu dop de-ala "sportiv". Tatal a vazut ingrozit ca fiica-sa a luat alt recipient decit al ei si a baut din el. Ca si cum ar mai conta, in camera de 4x5 metri, in care se pupa si ling aceleasi jucarii toata ziua. Asa ca sa fie urcate sticlele mai sus.
Educatoarea spune ca a renuntat la ideea asta pentru ca 1) copiii se catara pe raft ca sa ajunga la ele si 2) copiii deja au invatat care a cui este, si observa daca le este luata sticla si atentioneaza adultul, invata sa se autoserveasca, invata ce e al lor, invata ca unele lucruri sint personale si nu se impart etc. Dar ca invatatul asta dureaza un pic, asa ca acum sa inteleaga ca intotdeauna sticla altuia e mai frumoasa iar apa mai gustoasa. A, da? Pai atunci sa ne ceara tuturor sticle la fel. Pai nu-i bine, ca in cazul asta chiar ar trebui sa le ascunda pe toate, si nu e normal, unui copil ii e sete mai des, altuia mai rar, nu e normal sa restrictionam apa. Pai daca e vorba pe asa, sa le dea apa in pahare de unica folosinta, cu paiul. Mi se urca singele la cap, mi se incetoseaza privirea, imi musc limba si miinile. In mine se duce o veritabila lupta, intre dorinta de a-l gitui pe idiot si teama ca daca fac asta, ne exmatriculeaza si pe mine si pe fiica-mea.
Gluma, gluma. Dar zau ca ma apuca teama. Ce asteapta unii de la gigilicile astea. Ce asteptari si sperante si ambitii. Cite frustrari transmise asupra bietilor copii. Cita presiune. Este inspaimintator, este groaznic. Inregimentare, uniformizare; toti "e " prosti, al meu e geniu si ceilalti ii frineaza evolutia spectaculoasa.
Groaznic.
Am mers cu emotie, ca imi aminteam de emotiile mele de acasa cind mergea mama la sedintele cu parintii; desi am fost mereu o eleva model (ma rog, pina in liceu, cind insa nu s-au mai facut sedinte cu parintii si cind, desi eram printre primii in clasa, nu ma omoram cu prezenta la ore), asteptam mereu cu sufletul la gura sa vina mama sa imi spuna ce a zis "doamna" despre mine.
Azi nu s-a discutat nominalizind copiii, ca cica nu se mai fac de-astea. Bine, mi-e si greu sa imi imaginez cum poti nominaliza in "sedinta deschisa" niste copii de pina in 3 ani, sa spui ce in plus fata de raportul pe care il primim zilnic cind ne luam odraslele?
Una dintre educatoare (cealalta pazea copiii inca ramasi la gradi)a coborit si ne-a spus in mare ca anul acesta urmaresc socializarea copiilor, invatarea formelor geometrice de baza, antrenarea muschilor mari ai corpului si a muschilor mici de finete ai miinilor, invatarea conceptului de multime si gruparea elementelor in functie de o caracteristica comuna, invatarea limbii romane :D cu ceva exercitii de logopedie in joaca, imbogatirea vocabularului...ma rog, de-astea. A urmat inevitabila sectiune "daca aveti dvs ceva sa intrebati/sugerati".
Si ma jur ca azi am vazut cel mai dement tata din lume.
Intii a fost foarte preocupat de virstele copiilor din gradi. Ca de ce sint si 3 copii sub 2 ani? Pai raspunsul a fost simplu, pentru ca in contract scrie ca grupa e de la 1 an jumate la 3 ani. Pai da uite de-aia se pierde geniul fiica-sii, ca o sa se lucreze la nivelul celui mai mic, nu al celui mai dotat. I-a explicat frumos directoarea ca ceea ce ne-a povestit acolo educatoarea sint chestii de baza pe care trebuie sa le invete copiii, ca fireste aia care sint mai deschisi o sa invete si altele.
Intrebarea 2, acelasi tata: da optionalele de cind?
I se explica frumos ca singurul optional disponibil pentru aceasta grupa este cel de dans, care se va face doar daca participa toti copiii din grupa. Am optat si eu, nu de grija valsului miresei-Pisilinca, ci de distractie. A mai explicat ca educatoarea ii va invata pe copii cite un cuvint in engleza/zi, dar sa nu se astepte nimeni sa plece cu copilul bilingv de acolo, ca ele se concentreaza sa ii invete sa vorbeasca romaneste corect intii.
Nemutumire prost disimulata.
Acelasi tata. Nu vrea ca micul dejun (ma rog, masa de la 9.30) sa fie pachetel de acasa, ca fiica-sa vrea porcarii pe care le vede la alti copii. Asa ca vine cu sugestii:
- mic dejun regim cattering, ca masa de prinz. Consultam oferta de mic dejun pusa la dispozitie de firma, eu refuz cu obstinatie varianta pentru ca citesc chestii de genul "piine cu sunca", "ceai cu piine cu unt si magiun", "omleta". Ar insemna ca Pisilinca sa ia micul dejun din 2 in 3 si atunci sa manince porcarii.
- mic dejun la fel la toti copiii. Absurdul merge pina-ntr-acolo incit vrea sa ne impuna ce MARCA de iaurt sa punem in pachetel. Ii explic ca eu pe piata ieseana nu am gasit decit covalact si napolact care sa nu contina lapte parf, fiica-mea prefera covalact, daca el convinge 12 copii sa iubeasca iaurtul asta nu am nimic impotriva. In schimb refuz bucatelele de sunca. El refuza ideea de orice tip de biscuiti; se mai razvrateste o mama, care pune invariabil in pachetel nu stiu ce Barni (nush ce-i aia, nush cum se scrie) pentru ca baiatul mai mare papa asa ceva si deci cere si cel mic.
- mic dejun numai din fructe, ca el acasa asta ii da fetei. Iar trebuie sa fac git, pentru ca a mea (din fericire nu e singura) nu pune gura pe mincare macar o ora, o ora jumate dupa trezire, asadar nu maninca acasa, asadar nu pot sa o tin pina la 12 cu 3 boabe de strugure si o bucata de mar pentru ca asa vrea domnul cutarica.
- sa facem o lista de alimente excluse. Se ajunge la un consens privind ciocolata si mezelurile, apoi se strica kalimera cind acelasi tata interzice iaurturile cu fructe, ca-s colorate si vrea si fiica-sa iaurt colorat.
Renuntam la discutiile despre micul dejun.
Acelasi tata.
Dar la prinz sa le dea sa manince intii felul doi si apoi felul unu, ca altfel isi umplu burta cu zeama si nu mai maninca mincarea. Ma maninca limba sa ii dau iar peste nas, dar ma abtin; bine fac, educatoarea are raspuns. Ii lasa sa manince jumatate din felul unu, le da felul doi, daca felul doi nu le place le da restul de felul unu sa il termine.
Taticul e relativ satisfacut.
Aflu cu stupoare ca fetita lui sta la gradi pina la 12.
Acelasi tata. El vrea sa plateasca gradinita online prin transfer bancar, ca el nu foloseste cash ca n-are unde, si i se pare asa anapoda sa trebuiasca sa alerge la bancomat ca sa scoata bani, sa ii aduca la gradi...
Si camera de supraveghere ar trebui montata cu fix 5 cm mai jos.
Si ar trebui mai multa lumina pe scari. Pe scarile pe care copiii circula la venire, la plecare si cind coboara in sala de mese.
Si ar vrea o camera si in sala de mese sa vada cit maninca fiica-sa.
Si una pe scari.
Si ar fi bine ca 1) sa se gaseasca poate o solutie pentru UNIFORMIZAREA grupei, si 2)sa nu mai scirtiie asa sinistru usa de la intrare.
Este momentul in care o mama remarca faptul ca nu o freaca grija usii de la intrare si ca nu vede ce relevanta are asta cind e vorba de educatia copiilor. Tatal e profund jignit. Eu sint siderata.
Isi aduce aminte ca azi o fetita a aruncat in fiica-sa cu o jucarie si vrea sa stie "ce se face cu acesti copii". Incep sa ma tem ca va propune amenajarea in sala de schimburi a unui coltisor cu o masca de gazare. Sau macar cu un lant si o botnita. Fac o incercare disperata de a salva biata copila, spunind amuzata ca si eu am vazut pe camera intr-o zi un baietel care a trintit-o pe fiica-mea ca la lupte greco-romane, ca sa constat cu stupoare a doua zi ca a avut mare grija de ea, ii dadea mingea de cite ori o scapa si biberonul cu apa daca nu ajungea la el, ba i-l mai si tinea ca sa bea.
Mare greseala, isi aminteste "un alt subiect important pe care vroia sa il aduca in discutie, imediat ce lamurim problema copiilor batausi".
Directoarea si invatatoarea ii explica ca e chestie de timp, ca li se explica, nu e frumos, au lovit, pe celalalt copil il doare; daca se repeta de mai mult de 3 ori, ii dau time-out pe un scaunel, 1-2 minute, cu educatoarea linga ei ca altfel nu stau. Iar ma maninca limba sa explic ca time-out-ul asta nu face decit sa sporeasca frustrarea unui copil deja nervos, ca nu degeaba loveste copilul ala, dar ma tem ca nu mai ajung acasa inainte de baia Pisilincai. Asa ca revenim la biberoane/sticle/recipiente din care se bea apa.
In prezent fiecare copil vine cu ce recipient ii place mai mult: cana cu cioc de silicon (Pisilinca de exemplu), cana cu pai, sticla cu dop de-ala "sportiv". Tatal a vazut ingrozit ca fiica-sa a luat alt recipient decit al ei si a baut din el. Ca si cum ar mai conta, in camera de 4x5 metri, in care se pupa si ling aceleasi jucarii toata ziua. Asa ca sa fie urcate sticlele mai sus.
Educatoarea spune ca a renuntat la ideea asta pentru ca 1) copiii se catara pe raft ca sa ajunga la ele si 2) copiii deja au invatat care a cui este, si observa daca le este luata sticla si atentioneaza adultul, invata sa se autoserveasca, invata ce e al lor, invata ca unele lucruri sint personale si nu se impart etc. Dar ca invatatul asta dureaza un pic, asa ca acum sa inteleaga ca intotdeauna sticla altuia e mai frumoasa iar apa mai gustoasa. A, da? Pai atunci sa ne ceara tuturor sticle la fel. Pai nu-i bine, ca in cazul asta chiar ar trebui sa le ascunda pe toate, si nu e normal, unui copil ii e sete mai des, altuia mai rar, nu e normal sa restrictionam apa. Pai daca e vorba pe asa, sa le dea apa in pahare de unica folosinta, cu paiul. Mi se urca singele la cap, mi se incetoseaza privirea, imi musc limba si miinile. In mine se duce o veritabila lupta, intre dorinta de a-l gitui pe idiot si teama ca daca fac asta, ne exmatriculeaza si pe mine si pe fiica-mea.
Gluma, gluma. Dar zau ca ma apuca teama. Ce asteapta unii de la gigilicile astea. Ce asteptari si sperante si ambitii. Cite frustrari transmise asupra bietilor copii. Cita presiune. Este inspaimintator, este groaznic. Inregimentare, uniformizare; toti "e " prosti, al meu e geniu si ceilalti ii frineaza evolutia spectaculoasa.
Groaznic.
26.09.2010
Dragoste vs sex 2
Pentru ca in "primul capitol" deja m-am lungit cam mult, si pentru ca am si scris pe fuga (sub presiunea degetelului atintit pe butonul de on/off :))) am simtit nevoia sa revin, sa clarific niste lucruri privind pozitia mea referitoare la subiectul a insela.
Personal, singura problema a mea cu inselatul, cu adulterul poate ar fi mai corect spus - este riscul (existent de altfel in fiecare clipa a unei vieti in doi) ca adulterinul sa se indragosteasca de amant/amanta. Insa dupa cum spuneam, asta se poate intimpla cu mult inainte ca relatia celor doi sa devina fizica, si nu stiu cu ce m-ar incalzi sa stiu ca sotul meu este indragostit de o alta, dar din diverse motive si printipii amina momentul "asternut" pentru o data ulterioara.
Nu am gindit si nu am spus niciodata ca relatiile extraconjugale (adica in afara relatiei stabile si de durata, fara nici un fel de referire la casatorie) ar fi o conditie necesara sau suficienta pentru a garanta o casnicie lunga si fericita. Din contra, normele sociale si educatia pe care o primim din frageda pruncie evidentiaza adulterul ca fiind ceva ingrozitor, o tradare, o inselare a asteptarilor; daca ai fost inselat(a), ce are celalalt/cealalta? care e vina ta in toate astea? ce ar fi trebuit sa faci in plus, si nu ai facut? ce nu a gasit acasa, dar a gasit in alta parte?
O intreaga avalansa de emotii si de sentimente risipite, un consum imens de energie, pentru ce? Pentru ceea ce de cele mai multe ori se dovedeste a fi o simpla "deraiere", fara nici un fel de implicatii afective.
Trebuie sa marturisesc cu mina pe inima ca in momentul de fata ma consider cu bucurie una dintre putinele fiinte binecuvintate de pe pamintul asta care si-a gasit sufletul pereche. Motanul meu este tot ce am dorit de la un barbat, poate ceva mai mult. Nu sintem nici unul dintre noi perfecti, insa defectele fiecaruia dintre noi se afla in zone ale cotidianului sau ale afectivului care nu sint asa de importante pentru celalalt. ne ciondanim? Rareori. Ne iritam unul pe celalalt? Uneori. Ni se intimpla sa nu ne sincronizam intotdeauna in ceea ce priveste dorintele de moment? Da, se intimpla. Insa per total, nu "cunosc" nici macar vreun personaj de carte sau de film pentru care sa renunt la Motanul meu; ce sa mai zic de imperfectii barbati de linga noi?
Si chiar in aceste conditii, trebuie sa recunosc ca am fost atrasa si de alti barbati. Fizic. Ca la baza atractiei fizice se afla de multe ori un substrat psihologic, e foarte adevarat; nu ma refer la barbati de pe strada pe care atunci i-am vazut prima data, caci acestia nu reusesc sa imi stirneasca dorinte de-astea. Ma refer la barbati a caror companie absolut casta mi-a fost placuta, care s-au dovedit amici simpatici, cu care am flirtat, sau nu, in gluma; barbati care au fost o vreme "asexuati" pentru mine, dar in cazul carora am ajuns sa ma intreb la un moment dat "cum ar fi daca...?". Si acest "daca" nu l-am pus nici o clipa in nici un fel de legatura cu Motanul si cu relatia mea cu acesta; pur si simplu se afla undeva, la mile departare de Noi, este o curiozitate A MEA, personala, la fel de personala ca si machiatul pe care nu il fac incuindu-ma in baie, dar nici nu are nici un fel de legatura cu ceea ce face, gindeste sau simte in acel moment jumatatea mea.
Asa ca ... eu nu pledez pentru nimic :). Este pur si simplu modul in care gindesc azi. Imi spunea o prietena ca nu ar putea insela, ca asta e un fel de evadare alegind calea cea mai usoara; ca adevarata provocare este redescoperirea, la nesfirsit, a noastra si a celui de linga noi, pentru ca fiecare sintem fiinte unice si cu o infinitate de reactii, de simtiri, de eu-ri care se cumuleaza si ne definesc. Am recunoscut plecind fruntea ca are intru totul dreptate in ceea ce spune, dar din punctul meu de vedere "pledoaria" sa pleaca de la o premisa eronata. Ce inseamna "a insela"? A insela asteptarile celui de linga noi? A insela promisiunea facuta in biserica? Dar daca totul este, asa cum spuneam, animalic, simplu, fara nici o implicatie afectiva, fara indragosteala, pur si simplu sex, in cel mai pur sens al cuvintului...inselam? Oare fanteziile nerostite si nematerializate nu sint la fel de inselatoare? Oare cafeaua bauta in modul cel mai cast, dar impartasindu-si cele mai tainice ginduri, nu este mai demna de gelozie? Oare prietenia aceea care il face pe partenerul de dialog sa iti anticipeze vorbele nu reprezinta un nivel de comunicare si de intimitate de invidiat, care nu se regasesc adesea in cadrul casniciilor?
Asa ca da, cred ca daca oamenii ar invata sa faca distinctia intre sex si dragoste, lumea ar fi mai fericita, mai linistita, mai putin stresata, mai putin geloasa.
Personal, singura problema a mea cu inselatul, cu adulterul poate ar fi mai corect spus - este riscul (existent de altfel in fiecare clipa a unei vieti in doi) ca adulterinul sa se indragosteasca de amant/amanta. Insa dupa cum spuneam, asta se poate intimpla cu mult inainte ca relatia celor doi sa devina fizica, si nu stiu cu ce m-ar incalzi sa stiu ca sotul meu este indragostit de o alta, dar din diverse motive si printipii amina momentul "asternut" pentru o data ulterioara.
Nu am gindit si nu am spus niciodata ca relatiile extraconjugale (adica in afara relatiei stabile si de durata, fara nici un fel de referire la casatorie) ar fi o conditie necesara sau suficienta pentru a garanta o casnicie lunga si fericita. Din contra, normele sociale si educatia pe care o primim din frageda pruncie evidentiaza adulterul ca fiind ceva ingrozitor, o tradare, o inselare a asteptarilor; daca ai fost inselat(a), ce are celalalt/cealalta? care e vina ta in toate astea? ce ar fi trebuit sa faci in plus, si nu ai facut? ce nu a gasit acasa, dar a gasit in alta parte?
O intreaga avalansa de emotii si de sentimente risipite, un consum imens de energie, pentru ce? Pentru ceea ce de cele mai multe ori se dovedeste a fi o simpla "deraiere", fara nici un fel de implicatii afective.
Trebuie sa marturisesc cu mina pe inima ca in momentul de fata ma consider cu bucurie una dintre putinele fiinte binecuvintate de pe pamintul asta care si-a gasit sufletul pereche. Motanul meu este tot ce am dorit de la un barbat, poate ceva mai mult. Nu sintem nici unul dintre noi perfecti, insa defectele fiecaruia dintre noi se afla in zone ale cotidianului sau ale afectivului care nu sint asa de importante pentru celalalt. ne ciondanim? Rareori. Ne iritam unul pe celalalt? Uneori. Ni se intimpla sa nu ne sincronizam intotdeauna in ceea ce priveste dorintele de moment? Da, se intimpla. Insa per total, nu "cunosc" nici macar vreun personaj de carte sau de film pentru care sa renunt la Motanul meu; ce sa mai zic de imperfectii barbati de linga noi?
Si chiar in aceste conditii, trebuie sa recunosc ca am fost atrasa si de alti barbati. Fizic. Ca la baza atractiei fizice se afla de multe ori un substrat psihologic, e foarte adevarat; nu ma refer la barbati de pe strada pe care atunci i-am vazut prima data, caci acestia nu reusesc sa imi stirneasca dorinte de-astea. Ma refer la barbati a caror companie absolut casta mi-a fost placuta, care s-au dovedit amici simpatici, cu care am flirtat, sau nu, in gluma; barbati care au fost o vreme "asexuati" pentru mine, dar in cazul carora am ajuns sa ma intreb la un moment dat "cum ar fi daca...?". Si acest "daca" nu l-am pus nici o clipa in nici un fel de legatura cu Motanul si cu relatia mea cu acesta; pur si simplu se afla undeva, la mile departare de Noi, este o curiozitate A MEA, personala, la fel de personala ca si machiatul pe care nu il fac incuindu-ma in baie, dar nici nu are nici un fel de legatura cu ceea ce face, gindeste sau simte in acel moment jumatatea mea.
Asa ca ... eu nu pledez pentru nimic :). Este pur si simplu modul in care gindesc azi. Imi spunea o prietena ca nu ar putea insela, ca asta e un fel de evadare alegind calea cea mai usoara; ca adevarata provocare este redescoperirea, la nesfirsit, a noastra si a celui de linga noi, pentru ca fiecare sintem fiinte unice si cu o infinitate de reactii, de simtiri, de eu-ri care se cumuleaza si ne definesc. Am recunoscut plecind fruntea ca are intru totul dreptate in ceea ce spune, dar din punctul meu de vedere "pledoaria" sa pleaca de la o premisa eronata. Ce inseamna "a insela"? A insela asteptarile celui de linga noi? A insela promisiunea facuta in biserica? Dar daca totul este, asa cum spuneam, animalic, simplu, fara nici o implicatie afectiva, fara indragosteala, pur si simplu sex, in cel mai pur sens al cuvintului...inselam? Oare fanteziile nerostite si nematerializate nu sint la fel de inselatoare? Oare cafeaua bauta in modul cel mai cast, dar impartasindu-si cele mai tainice ginduri, nu este mai demna de gelozie? Oare prietenia aceea care il face pe partenerul de dialog sa iti anticipeze vorbele nu reprezinta un nivel de comunicare si de intimitate de invidiat, care nu se regasesc adesea in cadrul casniciilor?
Asa ca da, cred ca daca oamenii ar invata sa faca distinctia intre sex si dragoste, lumea ar fi mai fericita, mai linistita, mai putin stresata, mai putin geloasa.
25.09.2010
Dragoste vs. sex
Pe vremea cind aveam 1o ani si credeam ca oamenii aia din filme, care se baga in pat impreuna si se dezbraca incet si partial, se vor saruta pina vor obosi, credeam cu tarie si in dragostea fara sfirsit, vesnica si neschimbata, in fidelitatea porumbeilor si a lupilor care isi aleg partenerii pe viata, in ideea ca odata casatorit nu are cum sa te mai intereseze/atraga altcineva. Pe vremea aia - pina pe la vreo 16 ani, cam asa - a face dragoste era ceva sublim, o incununare a unei iubiri marete; sexul se facea cu prostituatele, de catre barbati slabi, viciosi, mizerabili.
Pe la 18 ani am inceput sa ma gindesc la "nuante" de genul atractiei fizice de neignorat, revenge-sex-ului, make-up sexului, drunk sex-ului si alte "cheestii" de-astea.
Mi-a mai luat vreo 4 ani sa accept ideea ca sexul si dragostea au de prea putine ori legatura una cu alta. Si inca ceva timp ca sa integrez ideea asta in fiinta mea.
Prin "traditie", femeia romanca era invatata sa faca mincare calda in fiecare zi, sa creasca pruncii si sa nu comenteze prea mult in fata betiilor duminicale ale barbatilor care mai calcau si prin alte paturi. Femeia nu se putea descurca singura pe vremuri, asa ca mamele isi invatau fiicele - cu intelepciune oarecare, as zice - ca sotul tot acasa, la copii si la nevasta se intoarce, si-atunci pentru ce atita agitatie pentru slabiciunile omenesti? Ca doar se stie ca treaba barbatilor este sa umble dupa fuste.
Feminismul, modernizarea, emanciparea au condus la femei egale cu barbatii (din pacate nu si ca pulsiuni, stiut fiind ca femeile, in marea lor majorut fitate, sint cele care au nevoie de povesti de dragoste si de trandafiri inainte sa ajunga in pat, barbatii fiind mai practici si mai cu picioarele pe pamint si neavind nevoie decit de un spatiu retras si de o femeie dornica, pentru o scurta tavaleala); egalitate care a iscat si pretentia la visuri, dorinte si aspiratii egale (despre care am mai bodoganit eu pe aici). Rezultatul a fost tragic din punctul meu de vedere, orice tavaleala de un ceas la vreun chef imbibat cu alcool a devenit motiv de isterii, divort, lasat copii fara "porcu de tac-tu", ridicat poalele in cap si nenorocit familii.
Cred cu tarie ca fidelitatea pe viata si monogamia nu sint in natura umana. "Parteneriatul" pe viata, casniciile fericite, partenerii de cursa lunga nu au nici o legatura cu cei sau cele care intr-un moment sau altul al vietii s-au dovedit a fi incitanti ca parteneri de sex. De o noapte, de o luna...sau de o viata, de ce nu? Cea mai fericita, calma, implinita familie pe care o cunosc e formata din doi oameni care toata viata lor au avut cite un partener extraconjugal de sex, si aceia casatoriti de o viata. Paradoxal? as zice ca nu.
Ma oboseste sa citesc pe forumuri, sa ma uit la filme si sa regasesc peste tot acelasi "sindrom al femeii inselate" care nu mai sta "sa isi bata nemernicul joc de ea" ci pleaca din linistea si confortul unei case mari, intr-un cartier rezidential linistit si cu criminalitate zero, cu scoli bune si distante tolerabile, tiriindu-si dupa ea cei 2-3-enshpe copii, intr-un apartament de doua camere de la ultimul etaj al unui imobil cu grafitti si urina pe pereti, linga scoala de ghetou, isi ia un job de chelnerita pe undeva, si "le arata ea lor". Scenariu nerealist, care chiar daca ar fi real, tot ar insemna mutarea copiilor dintr-un mediu sigur, cu care erau obisnuiti, de linga un tata care ii iubea de nu se poate si le acorda toata atentia de care aveau nevoie, pentru ce? pentru o fusta trecatoare, care ieri a fost, miine nu mai este, iar "porcul si idiotul si ticalosul" nici nu isi va mai aminti miine numele ei? Bine, in filme povestea este mult mai complicata de atit, iar infidelul este impodobit cu numeroase calitati care il transforma intr-un adevarat monstru, de te intrebi cum de vaca aia nevrozata a suportat atitia ani batai si injurii la adresa ei si a copiilor; caci nu-i asa, barbatul care inseala nu poate fi decit un criminal in devenire, un abuzator, un amator de pornografie infantila etc samd.
Imi place foarte mult limba engleza, care pare sa faca foarte bine diferenta intre sex si dragoste si este capabila sa le separe. I'll make love to you este daruire, este pentru placerea partenerului, mai presus de orice altceva. I wanna have sex with you este ceea ce este: o cautare egoista a propriei placeri, din care fiecare dintre parteneri isi este siesi dator sa iasa cit mai satisfacut; este pofta animalica, o flacara ce arde scurt si intens pina se stinge brusc, nelasind nici macar un fir de cenusa in urma ei. Pentru ca aici, nimeni nu are nevoie de dragoste, de iubire, de comuniune; astea se gasesc acasa, la cel sau cea cu care ai ales sa iti imparti viata, alaturi de care razbati greutatile si impreuna cu care faci copiii.
Societatea condamna adulterul din cauza potentialului sau de a dezbina familiile. Eu - si este doar parerea mea - ii gasesc pe undeva si un rol benefic, de a alunga plictiseala, de a sparge monotonia, de a oferi un mic imbold odata ajunsi intr-un impas, de a satisface o pofta sau o curiozitate. Sa ridice mina femeia sau barbatul care nu s-a uitat niciodata la o persoana de sex opus, intrebindu-se cum face acesta dragoste, daca e un partener grabit si impulsiv sau unul tandru. Si cum sa nu te fi intrebat niciodata, si cum sa pretinzi ca niciodata nu ai fost curios sa incerci ALTCEVA, cind uneori iti doresti ca partenerul sa te iubeasca la fel de grijuliu si de atent ca si cum ai face-o pentru prima oara, iar alteori arzi si urli dupa "simularea" unui veritabil viol?
Asa ca eu pledez in favoarea ambelor. Si dragostea, si sexul. Nu neaparat si nu intotdeauna cu aceeasi persoana...
Pe la 18 ani am inceput sa ma gindesc la "nuante" de genul atractiei fizice de neignorat, revenge-sex-ului, make-up sexului, drunk sex-ului si alte "cheestii" de-astea.
Mi-a mai luat vreo 4 ani sa accept ideea ca sexul si dragostea au de prea putine ori legatura una cu alta. Si inca ceva timp ca sa integrez ideea asta in fiinta mea.
Prin "traditie", femeia romanca era invatata sa faca mincare calda in fiecare zi, sa creasca pruncii si sa nu comenteze prea mult in fata betiilor duminicale ale barbatilor care mai calcau si prin alte paturi. Femeia nu se putea descurca singura pe vremuri, asa ca mamele isi invatau fiicele - cu intelepciune oarecare, as zice - ca sotul tot acasa, la copii si la nevasta se intoarce, si-atunci pentru ce atita agitatie pentru slabiciunile omenesti? Ca doar se stie ca treaba barbatilor este sa umble dupa fuste.
Feminismul, modernizarea, emanciparea au condus la femei egale cu barbatii (din pacate nu si ca pulsiuni, stiut fiind ca femeile, in marea lor majorut fitate, sint cele care au nevoie de povesti de dragoste si de trandafiri inainte sa ajunga in pat, barbatii fiind mai practici si mai cu picioarele pe pamint si neavind nevoie decit de un spatiu retras si de o femeie dornica, pentru o scurta tavaleala); egalitate care a iscat si pretentia la visuri, dorinte si aspiratii egale (despre care am mai bodoganit eu pe aici). Rezultatul a fost tragic din punctul meu de vedere, orice tavaleala de un ceas la vreun chef imbibat cu alcool a devenit motiv de isterii, divort, lasat copii fara "porcu de tac-tu", ridicat poalele in cap si nenorocit familii.
Cred cu tarie ca fidelitatea pe viata si monogamia nu sint in natura umana. "Parteneriatul" pe viata, casniciile fericite, partenerii de cursa lunga nu au nici o legatura cu cei sau cele care intr-un moment sau altul al vietii s-au dovedit a fi incitanti ca parteneri de sex. De o noapte, de o luna...sau de o viata, de ce nu? Cea mai fericita, calma, implinita familie pe care o cunosc e formata din doi oameni care toata viata lor au avut cite un partener extraconjugal de sex, si aceia casatoriti de o viata. Paradoxal? as zice ca nu.
Ma oboseste sa citesc pe forumuri, sa ma uit la filme si sa regasesc peste tot acelasi "sindrom al femeii inselate" care nu mai sta "sa isi bata nemernicul joc de ea" ci pleaca din linistea si confortul unei case mari, intr-un cartier rezidential linistit si cu criminalitate zero, cu scoli bune si distante tolerabile, tiriindu-si dupa ea cei 2-3-enshpe copii, intr-un apartament de doua camere de la ultimul etaj al unui imobil cu grafitti si urina pe pereti, linga scoala de ghetou, isi ia un job de chelnerita pe undeva, si "le arata ea lor". Scenariu nerealist, care chiar daca ar fi real, tot ar insemna mutarea copiilor dintr-un mediu sigur, cu care erau obisnuiti, de linga un tata care ii iubea de nu se poate si le acorda toata atentia de care aveau nevoie, pentru ce? pentru o fusta trecatoare, care ieri a fost, miine nu mai este, iar "porcul si idiotul si ticalosul" nici nu isi va mai aminti miine numele ei? Bine, in filme povestea este mult mai complicata de atit, iar infidelul este impodobit cu numeroase calitati care il transforma intr-un adevarat monstru, de te intrebi cum de vaca aia nevrozata a suportat atitia ani batai si injurii la adresa ei si a copiilor; caci nu-i asa, barbatul care inseala nu poate fi decit un criminal in devenire, un abuzator, un amator de pornografie infantila etc samd.
Imi place foarte mult limba engleza, care pare sa faca foarte bine diferenta intre sex si dragoste si este capabila sa le separe. I'll make love to you este daruire, este pentru placerea partenerului, mai presus de orice altceva. I wanna have sex with you este ceea ce este: o cautare egoista a propriei placeri, din care fiecare dintre parteneri isi este siesi dator sa iasa cit mai satisfacut; este pofta animalica, o flacara ce arde scurt si intens pina se stinge brusc, nelasind nici macar un fir de cenusa in urma ei. Pentru ca aici, nimeni nu are nevoie de dragoste, de iubire, de comuniune; astea se gasesc acasa, la cel sau cea cu care ai ales sa iti imparti viata, alaturi de care razbati greutatile si impreuna cu care faci copiii.
Societatea condamna adulterul din cauza potentialului sau de a dezbina familiile. Eu - si este doar parerea mea - ii gasesc pe undeva si un rol benefic, de a alunga plictiseala, de a sparge monotonia, de a oferi un mic imbold odata ajunsi intr-un impas, de a satisface o pofta sau o curiozitate. Sa ridice mina femeia sau barbatul care nu s-a uitat niciodata la o persoana de sex opus, intrebindu-se cum face acesta dragoste, daca e un partener grabit si impulsiv sau unul tandru. Si cum sa nu te fi intrebat niciodata, si cum sa pretinzi ca niciodata nu ai fost curios sa incerci ALTCEVA, cind uneori iti doresti ca partenerul sa te iubeasca la fel de grijuliu si de atent ca si cum ai face-o pentru prima oara, iar alteori arzi si urli dupa "simularea" unui veritabil viol?
Asa ca eu pledez in favoarea ambelor. Si dragostea, si sexul. Nu neaparat si nu intotdeauna cu aceeasi persoana...
24.09.2010
Examene in 2010
Am ris de m-am prapadit acum citeva saptamini, si tot zic sa povestesc si aici si nu mai apuc sa imi gasesc timp sau vorbe.
Poveste.
A fost odata o Facultate, la care existau fireste multe discipline de studiu, dar intimplarea se petrece la Disciplina.
Si au fost un Profesor si un Doctorand (nu io, altul de data asta). Si un Examen de restante.
In prima zi de examen, date fiind metodele tot mai inovatoare ale studentilor de a copia, Profesorul l-a pus pe Doctorand sa se plimbe printre sirurile de banci si sa apropie un mic radio portabil, pornit, cu baterii, de urechile "catindatilor" ca sa vada daca nu cumva "biziie" de la handsfree-uri... Oh the joy, oh the fun of it !
A doua zi de examen, instalatiile improvizate si rudimentare (si oarecum penibile, as adauga, bucurindu-ma ca nu eram in locul Doctorandului, sa ma umplu de ridicol in fata multor generatii de studenti, pentru mult timp de-acum incolo) au fost inlocuite cu ceva mult mai profi. O statie de bruiaj. Care timp de doua ceasuri a lasat toata Facultatea, cu multele ei pavilioane, fara semnal la telefon; te cauta nevasta? Te cheama de la gradinita sa iei copilul? A facut mama un preinfarct? S-a batut tinarul liceean prin vreo pauza? A fost prinsa fiica-ta fumind in buda? Nu conteaza, nu ne pasa, Profesorul are examen ! Si porneste statii de bruiere, in conditiile in care studenta din rindul doi copiaza cu nerusinare din manual...
Poveste.
A fost odata o Facultate, la care existau fireste multe discipline de studiu, dar intimplarea se petrece la Disciplina.
Si au fost un Profesor si un Doctorand (nu io, altul de data asta). Si un Examen de restante.
In prima zi de examen, date fiind metodele tot mai inovatoare ale studentilor de a copia, Profesorul l-a pus pe Doctorand sa se plimbe printre sirurile de banci si sa apropie un mic radio portabil, pornit, cu baterii, de urechile "catindatilor" ca sa vada daca nu cumva "biziie" de la handsfree-uri... Oh the joy, oh the fun of it !
A doua zi de examen, instalatiile improvizate si rudimentare (si oarecum penibile, as adauga, bucurindu-ma ca nu eram in locul Doctorandului, sa ma umplu de ridicol in fata multor generatii de studenti, pentru mult timp de-acum incolo) au fost inlocuite cu ceva mult mai profi. O statie de bruiaj. Care timp de doua ceasuri a lasat toata Facultatea, cu multele ei pavilioane, fara semnal la telefon; te cauta nevasta? Te cheama de la gradinita sa iei copilul? A facut mama un preinfarct? S-a batut tinarul liceean prin vreo pauza? A fost prinsa fiica-ta fumind in buda? Nu conteaza, nu ne pasa, Profesorul are examen ! Si porneste statii de bruiere, in conditiile in care studenta din rindul doi copiaza cu nerusinare din manual...
18.09.2010
Paris
Nu stiu de unde si pina unde, in seara asta, in timp ce asteptam cuminte in patul mare sa adoarma Pisilinca, m-am surprins gindindu-ma la Paris.
Nu am fost niciodata cu adevarat fascinata de orasul asta, desi mi-a fost zugravit in nuante pline de romantism de una dintre putinii Profesori pe care i-am avut in 12 ani de scoala si 6 de facultate. I-am apreciat vechimea, istoria, arhitectura, zonele pitoresti despre care ni se povestea in timpul orelor de limba franceza (intensiv), dar nu s-a creat nici o clipa nici o legatura sufleteasca.
M-am vazut expediata acolo, cu o bursa Erasmus - lucru care spune multe, pentru cunoscatori. Ideea in sine de a pleca a fost dificil de acceptat, eu fiind cam "closca". Ma rog, as merge pina la capatul lumii, dar nu fara Motanul meu (si, mai nou, nu fara Pisilinca), mai ales daca e vorba de o perioada lunga de timp; ca altfel, asa, pentru citeva zile, sint destul de plimbareata.
Am pornit la drum "montindu-ma" cit de bine si frumos trebuie sa fie, cita lume viseaza o viata sa ajunga in orasul asta, mai aveam putin si-i mutam si pe Romeo si Julieta in imediata vecinatate a Notre Dame-ului, pe principiul ca propria minte si stare de spirit fac diferenta intre o experienta superba si una execrabila.
Am avut un soc imediat ce am ajuns; moment ales prost, avind in vedere ca era prima zi de Paste si totul era pustiu, peste tot. M-au asteptat in oras doua studente de la noi de la facultate, care se aflau deja acolo de vreo 6 luni, si m-au condus catre facultate si campus. Pe strada, nici tipenie de om; magazinele inchise, campusul pustiu, caminul gol.
Al doilea soc a fost legat de intrarea in camera.Trebuie sa spun ca intotdeauna mi-am dorit sa stau in camin, viziunea mea despre viata de student fiind foaaarte romantata. Ce sa fac daca m-a nascut mama intr-un oras universitar...?
Oricum, 3 luni de viata de camin mi se parea numai bun. Daca nu imi place ( cum sa nu imi placa????) nu trebuie sa "indur "prea mult (din nou, cum sa nu imi placa???). In plus, stiam ca aici "organizarea" e in doua camere individuale/apartament, cu bucataria si baia comune...Ce poate fi mai frumos?
Nu cred ca imi inchipuiam camera varuita in culori vesele si cu mocheta pe jos. Adica nici macar eu nu pot fi atit de...de...zuza. Dar cind am intrat....
Pereti cu vopsea galben-crem-pal. Pe jos un linoleu ...galben murdar. Da murdar! Pat de fier, salteaua pusa pe el, asternuturile puse gramada pe pat. O noptiera minuscula si un raft mic. Dulap in perete, cu usi glisante, alb. Si peste toate astea, un miros oribil, care am dedus ulterior ca provenea de la condimentele cu care gatea colega mea de apartament. Care provenea din...orient. Ala apropiat. Care m-a fascinat mereu....da mincarea orientala pe care am mincat-o eu in Romania NU mirosea asa....
Trollerul meu gri cu flori roz era singura pata de culoare. Ma rog, si patura albastra pentru care nu aveam cearsaf.
Macar mergea internetul, puteam evada...spre casa.
Am plins citeva zile cum nu am plins in viata mea. Nu indrazneam sa ies din camera de frica sa nu ma ratacesc. De altfel, am stat in camera vreo 3 zile, mincind snitele luate la pachet de la fastfood din Bucuresti...pe care nici macar nu le-am pus in frigider, ca si ala putea cumplit. Cind a venit colega de apartament...am facut cunostinta. Avea peste 40 de ani, miroasea groaznic...
O saptamina a durat pina cind m-am indurat sa scot cite ceva din troller. Pina atunci dimineata imi puneam in troller "chestia" in care dormeam imbracata, luam haine de mers la scoala...cind ma intorceam le puneam la loc in troller si scoteam "pijamaua". Acelasi ritual cu periuta si pasta de dinti, sapunul, lufa, gelul de dus...tot. Cind vorbeam cu cei de acasa nu ziceam decit ca e nasol. Motanului ii boceam nonstop ca eu vin acasa, renunt la doctorat si la tot...
Prima "investitie" a fost o plantuta miiica si simpatica, botezata Florica. Fara ea cred ca ma urcam pe pereti. Si-asa, cred ca o doaga mi-a sarit, ca eu si Florica stateam la povesti...NU, ea NU imi vorbea !!. Ii povesteam din ce in ce mai des ce vas special i-am luat ca sa o pot inghesui in troller la intoarcere, fara sa o sifonez. Pentru ca Florica este foarte smechera, are o freza ca Jackson Five...
Dupa Florica am renuntat la cafea. Am incercat sa ma apuc de ceai, dar n-a tinut. Ca si acasa, ceaiul e pentru oameni bolnavi.
M-am saturat de mezeluri asa ca am inceput sa imi fac salate. Am dat o avere pe ulei de 100 de feluri, tot mi se pare amar si nasol...nu stiu de ce. In schimb se exagereaza ca fructele si legumele nu ar avea gust...Din pacate insa aici nu am gasit deloc marar...
In ziua aia am mers cu fetele la piata - un fel de bazar unde se gasea insa o faimoasa taraba cu o multime de soiuri de mere, inclusiv bot-de-iepure - si apoi am petrecut doua zile inchisa in camera, mincind snitele luate dintr-un fast-food din Bucuresti inainte de plecare si vorbind pe Messenger cu Motanul. Am avut o tentativa de a ma plimba prin campus, insa mi-a trecut repede pentru ca arata de-a dreptul sinistru: pustiu, cu cladirile vechi si absolut nerenovate la exterior, imi amintea mai degraba de bombardamentele descrise de Sven Hassel decit de cum imi imaginam eu ca ar trebui sa arate un loc plin de tineri studiosi.
Parisul nu mi-a placut. Nu mi-a displacut decit din pricina singuratatii si a izolarii, pentru ca nu am reusit deloc sa socializez cu nimeni si am suferit de un dor crunt de acasa, amplificat de faptul ca abia reusiseram, dupa aproape un an, sa aproape-terminam amenajarea noului apartament in care ne mutasem, iar eu fusesem nevoita sa plec inainte ca lucrurile sa isi fi gasit locurile firesti in dulapuri. Am fost insa departe de a-i descoperi magia, farmecul, misterul, pitorescul atit de laudate.
Prima oara am fost smulsa din starea de...prostratie si disperare in care intrasem dupa ce am ajuns in Paris de un drum cu metroul. In care a urcat la un moment dat cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata...
Un barbat la 30 si ceva de ani. Foarte masculin. Frumusetea asta este foarte discutabila; mie mi s-a parut extraordinar de frumos, dar...deloc genul "Ricky Martin". Era imbracat foarte hippie; ciocate, camasa inflorata, vesta de piele, blugi uzati. cu o palarie mare de cowboy. Purtind agatata la git un fel de cutie de tabla retro, cu poza lui Marlyn...
"Mica" lui problema era ca avea un tremurat necontrolat al picioarelor. De fapt, omul cersea. A spus o poveste lunga despre o infectie contractata in spital. Nu am inteles prea multe pentru ca in metrou era foarte galagie. Si-a spus povestea pe indelete, pret de vreo 3 statii. Nu se grabea. A refuzat locul care i-a fost cedat...
Apoi, fara sa ceara...in tot discursul lui nu a fost nici o secunda vorba de "ajutor", "bani", sau "mi-e foame", s-a plimbat printre scaune, in vagon. Fara sa se uite lung la nimeni, dar spunind "multumesc" si daruind un suris tuturor celor care i-au dat vreo moneda.
Era cersetor...
Tot in metrou. Un alt individ, de data asta foarte tinar, pustan. A urcat cu o cutie mare si cu un flaut. Cutia deschisa a scos la iveala un fel de ... "ceva care cinta". A cintat jazz la flaut, "acompaniat" de intreaga orchestra ascunsa in cutie. A cintat mai bine decit am auzit cintindu-se in multe baruri cu "jazz live" din Iasi. La fel, pe indelete, 3 piese. Fara sa le scurteze, fara sa le macelareasca. La sfirsit s-a plimbat si el agale printre scaune. Si pentru ca metroul a facut o oprire intre statii pentru "regularizarea traficului", ne-a mai cintat o piesa, inainte de statia la care a coborit. Lumea a aplaudat...
Terasa in Quartier Latin. M-am oprit sa beau o bere si sa fumez o tigara. Trecuse prea mult timp de cind nu am mai facut asta, aveam si o carte buna la mine....Terasa era deschisa pe o singura latura, asa ca ploaia marunta si "perseverenta" nu ma putea ajunge. Printre mese se plimba agale un porumbel. Ciuguleste coji de seminte si inca ceva, el stie ce; ochii mei, de la "fabuloasa" inaltime pe care o am, nu deslusesc ce e acel "inca ceva" minuscul. Se plimba printre picioarele oamenilor, calm si linistit. Apoi, cu o scurta bataie din aripi, se urca pe masa mea, la 5 centimetri de mina care se odihnea pe cartea de care uitasem. Ma priveste cu un ochi, apoi cu celalalt...priveste cartea...ma priveste din nou si sare jos de pe masa, sa isi continue ciugulitul...
Am fost cumva o norocoasa, pentru ca in perioada in care am stat acolo, am primit vizita de 10 zile a Motanului, vizita de un weekend a celei mai bune prietene din copilarie si vizita de 2-3 zile a unui coleg de munca. Toate astea m-au scos din rutina, iar colegul cu pricina m-a scos si din lenea mea caracteristica, dupa ce m-a fugarit tot centrul Parisului pe jos in jumatate de zi...
Ce mi-a placut, fara drept de apel? Singurul loc in care mi-am gasit linistea si calmul, Sacre Coeur. Acolo a fost Acasa, iar corul de maicute a fost sublim. Tot acasa, sufleteste, m-am simtit in tot Montmartre; din pacate insa nu e o experienta "povestibila" ci doar "traibila".
Ce sa mai spun? O viata aparte mi s-a parut cea a metroului, cu statii dese, bine organizat, curat (in comparatie cu transportul in comun din Romania). Imi placea mai ales datorita amalgamului de oameni de toate culorile, vorbitori de toate limbile pamintului, care strabateau distantele mult prea mari ascultind muzica sau citind; parca te simti mai putin straina cind vezi atitia straini in jurul tau.
Mi-a placut gradina zoologica, prima in care am intrat vreodata, unde am vazut girafele si suricatele; de ambele specii m-am indragostit iremediabil. Mi-au placut concursurile canine desfasurate pe spatiul special amenajat din campus, si serilein care mergeam sa vad caii in manej, la cursurile de echitatie.
Mi-a placut ca era o alta lume, cu deschideri si oportunitati la care nici nu visasem, pe care nu mi le imaginasem ca fiind puse la dispozitia "omului de rind".
Dar Parisul nu mi-a placut. Daca as avea de ales, nu m-as mai intoarce acolo decit pentru o seara si o noapte petrecute in Montmartre, cu luminile si culorile sale. Daca ar fi sa imi duc iubirea vietii undeva, as duce-o la Barcelona. Ironic, iubirea vietii mele a fost cea mare m-a dus la Barcelona, dar eu sper sa ii intorc favoarea cit de curind:)). Pentru totdeauna, daca s-ar putea...
Nu am fost niciodata cu adevarat fascinata de orasul asta, desi mi-a fost zugravit in nuante pline de romantism de una dintre putinii Profesori pe care i-am avut in 12 ani de scoala si 6 de facultate. I-am apreciat vechimea, istoria, arhitectura, zonele pitoresti despre care ni se povestea in timpul orelor de limba franceza (intensiv), dar nu s-a creat nici o clipa nici o legatura sufleteasca.
M-am vazut expediata acolo, cu o bursa Erasmus - lucru care spune multe, pentru cunoscatori. Ideea in sine de a pleca a fost dificil de acceptat, eu fiind cam "closca". Ma rog, as merge pina la capatul lumii, dar nu fara Motanul meu (si, mai nou, nu fara Pisilinca), mai ales daca e vorba de o perioada lunga de timp; ca altfel, asa, pentru citeva zile, sint destul de plimbareata.
Am pornit la drum "montindu-ma" cit de bine si frumos trebuie sa fie, cita lume viseaza o viata sa ajunga in orasul asta, mai aveam putin si-i mutam si pe Romeo si Julieta in imediata vecinatate a Notre Dame-ului, pe principiul ca propria minte si stare de spirit fac diferenta intre o experienta superba si una execrabila.
Am avut un soc imediat ce am ajuns; moment ales prost, avind in vedere ca era prima zi de Paste si totul era pustiu, peste tot. M-au asteptat in oras doua studente de la noi de la facultate, care se aflau deja acolo de vreo 6 luni, si m-au condus catre facultate si campus. Pe strada, nici tipenie de om; magazinele inchise, campusul pustiu, caminul gol.
Al doilea soc a fost legat de intrarea in camera.Trebuie sa spun ca intotdeauna mi-am dorit sa stau in camin, viziunea mea despre viata de student fiind foaaarte romantata. Ce sa fac daca m-a nascut mama intr-un oras universitar...?
Oricum, 3 luni de viata de camin mi se parea numai bun. Daca nu imi place ( cum sa nu imi placa????) nu trebuie sa "indur "prea mult (din nou, cum sa nu imi placa???). In plus, stiam ca aici "organizarea" e in doua camere individuale/apartament, cu bucataria si baia comune...Ce poate fi mai frumos?
Nu cred ca imi inchipuiam camera varuita in culori vesele si cu mocheta pe jos. Adica nici macar eu nu pot fi atit de...de...zuza. Dar cind am intrat....
Pereti cu vopsea galben-crem-pal. Pe jos un linoleu ...galben murdar. Da murdar! Pat de fier, salteaua pusa pe el, asternuturile puse gramada pe pat. O noptiera minuscula si un raft mic. Dulap in perete, cu usi glisante, alb. Si peste toate astea, un miros oribil, care am dedus ulterior ca provenea de la condimentele cu care gatea colega mea de apartament. Care provenea din...orient. Ala apropiat. Care m-a fascinat mereu....da mincarea orientala pe care am mincat-o eu in Romania NU mirosea asa....
Trollerul meu gri cu flori roz era singura pata de culoare. Ma rog, si patura albastra pentru care nu aveam cearsaf.
Macar mergea internetul, puteam evada...spre casa.
Am plins citeva zile cum nu am plins in viata mea. Nu indrazneam sa ies din camera de frica sa nu ma ratacesc. De altfel, am stat in camera vreo 3 zile, mincind snitele luate la pachet de la fastfood din Bucuresti...pe care nici macar nu le-am pus in frigider, ca si ala putea cumplit. Cind a venit colega de apartament...am facut cunostinta. Avea peste 40 de ani, miroasea groaznic...
O saptamina a durat pina cind m-am indurat sa scot cite ceva din troller. Pina atunci dimineata imi puneam in troller "chestia" in care dormeam imbracata, luam haine de mers la scoala...cind ma intorceam le puneam la loc in troller si scoteam "pijamaua". Acelasi ritual cu periuta si pasta de dinti, sapunul, lufa, gelul de dus...tot. Cind vorbeam cu cei de acasa nu ziceam decit ca e nasol. Motanului ii boceam nonstop ca eu vin acasa, renunt la doctorat si la tot...
Prima "investitie" a fost o plantuta miiica si simpatica, botezata Florica. Fara ea cred ca ma urcam pe pereti. Si-asa, cred ca o doaga mi-a sarit, ca eu si Florica stateam la povesti...NU, ea NU imi vorbea !!. Ii povesteam din ce in ce mai des ce vas special i-am luat ca sa o pot inghesui in troller la intoarcere, fara sa o sifonez. Pentru ca Florica este foarte smechera, are o freza ca Jackson Five...
Dupa Florica am renuntat la cafea. Am incercat sa ma apuc de ceai, dar n-a tinut. Ca si acasa, ceaiul e pentru oameni bolnavi.
M-am saturat de mezeluri asa ca am inceput sa imi fac salate. Am dat o avere pe ulei de 100 de feluri, tot mi se pare amar si nasol...nu stiu de ce. In schimb se exagereaza ca fructele si legumele nu ar avea gust...Din pacate insa aici nu am gasit deloc marar...
In ziua aia am mers cu fetele la piata - un fel de bazar unde se gasea insa o faimoasa taraba cu o multime de soiuri de mere, inclusiv bot-de-iepure - si apoi am petrecut doua zile inchisa in camera, mincind snitele luate dintr-un fast-food din Bucuresti inainte de plecare si vorbind pe Messenger cu Motanul. Am avut o tentativa de a ma plimba prin campus, insa mi-a trecut repede pentru ca arata de-a dreptul sinistru: pustiu, cu cladirile vechi si absolut nerenovate la exterior, imi amintea mai degraba de bombardamentele descrise de Sven Hassel decit de cum imi imaginam eu ca ar trebui sa arate un loc plin de tineri studiosi.
Parisul nu mi-a placut. Nu mi-a displacut decit din pricina singuratatii si a izolarii, pentru ca nu am reusit deloc sa socializez cu nimeni si am suferit de un dor crunt de acasa, amplificat de faptul ca abia reusiseram, dupa aproape un an, sa aproape-terminam amenajarea noului apartament in care ne mutasem, iar eu fusesem nevoita sa plec inainte ca lucrurile sa isi fi gasit locurile firesti in dulapuri. Am fost insa departe de a-i descoperi magia, farmecul, misterul, pitorescul atit de laudate.
Prima oara am fost smulsa din starea de...prostratie si disperare in care intrasem dupa ce am ajuns in Paris de un drum cu metroul. In care a urcat la un moment dat cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata...
Un barbat la 30 si ceva de ani. Foarte masculin. Frumusetea asta este foarte discutabila; mie mi s-a parut extraordinar de frumos, dar...deloc genul "Ricky Martin". Era imbracat foarte hippie; ciocate, camasa inflorata, vesta de piele, blugi uzati. cu o palarie mare de cowboy. Purtind agatata la git un fel de cutie de tabla retro, cu poza lui Marlyn...
"Mica" lui problema era ca avea un tremurat necontrolat al picioarelor. De fapt, omul cersea. A spus o poveste lunga despre o infectie contractata in spital. Nu am inteles prea multe pentru ca in metrou era foarte galagie. Si-a spus povestea pe indelete, pret de vreo 3 statii. Nu se grabea. A refuzat locul care i-a fost cedat...
Apoi, fara sa ceara...in tot discursul lui nu a fost nici o secunda vorba de "ajutor", "bani", sau "mi-e foame", s-a plimbat printre scaune, in vagon. Fara sa se uite lung la nimeni, dar spunind "multumesc" si daruind un suris tuturor celor care i-au dat vreo moneda.
Era cersetor...
Tot in metrou. Un alt individ, de data asta foarte tinar, pustan. A urcat cu o cutie mare si cu un flaut. Cutia deschisa a scos la iveala un fel de ... "ceva care cinta". A cintat jazz la flaut, "acompaniat" de intreaga orchestra ascunsa in cutie. A cintat mai bine decit am auzit cintindu-se in multe baruri cu "jazz live" din Iasi. La fel, pe indelete, 3 piese. Fara sa le scurteze, fara sa le macelareasca. La sfirsit s-a plimbat si el agale printre scaune. Si pentru ca metroul a facut o oprire intre statii pentru "regularizarea traficului", ne-a mai cintat o piesa, inainte de statia la care a coborit. Lumea a aplaudat...
Terasa in Quartier Latin. M-am oprit sa beau o bere si sa fumez o tigara. Trecuse prea mult timp de cind nu am mai facut asta, aveam si o carte buna la mine....Terasa era deschisa pe o singura latura, asa ca ploaia marunta si "perseverenta" nu ma putea ajunge. Printre mese se plimba agale un porumbel. Ciuguleste coji de seminte si inca ceva, el stie ce; ochii mei, de la "fabuloasa" inaltime pe care o am, nu deslusesc ce e acel "inca ceva" minuscul. Se plimba printre picioarele oamenilor, calm si linistit. Apoi, cu o scurta bataie din aripi, se urca pe masa mea, la 5 centimetri de mina care se odihnea pe cartea de care uitasem. Ma priveste cu un ochi, apoi cu celalalt...priveste cartea...ma priveste din nou si sare jos de pe masa, sa isi continue ciugulitul...
Am fost cumva o norocoasa, pentru ca in perioada in care am stat acolo, am primit vizita de 10 zile a Motanului, vizita de un weekend a celei mai bune prietene din copilarie si vizita de 2-3 zile a unui coleg de munca. Toate astea m-au scos din rutina, iar colegul cu pricina m-a scos si din lenea mea caracteristica, dupa ce m-a fugarit tot centrul Parisului pe jos in jumatate de zi...
Ce mi-a placut, fara drept de apel? Singurul loc in care mi-am gasit linistea si calmul, Sacre Coeur. Acolo a fost Acasa, iar corul de maicute a fost sublim. Tot acasa, sufleteste, m-am simtit in tot Montmartre; din pacate insa nu e o experienta "povestibila" ci doar "traibila".
Ce sa mai spun? O viata aparte mi s-a parut cea a metroului, cu statii dese, bine organizat, curat (in comparatie cu transportul in comun din Romania). Imi placea mai ales datorita amalgamului de oameni de toate culorile, vorbitori de toate limbile pamintului, care strabateau distantele mult prea mari ascultind muzica sau citind; parca te simti mai putin straina cind vezi atitia straini in jurul tau.
Mi-a placut gradina zoologica, prima in care am intrat vreodata, unde am vazut girafele si suricatele; de ambele specii m-am indragostit iremediabil. Mi-au placut concursurile canine desfasurate pe spatiul special amenajat din campus, si serilein care mergeam sa vad caii in manej, la cursurile de echitatie.
Mi-a placut ca era o alta lume, cu deschideri si oportunitati la care nici nu visasem, pe care nu mi le imaginasem ca fiind puse la dispozitia "omului de rind".
Dar Parisul nu mi-a placut. Daca as avea de ales, nu m-as mai intoarce acolo decit pentru o seara si o noapte petrecute in Montmartre, cu luminile si culorile sale. Daca ar fi sa imi duc iubirea vietii undeva, as duce-o la Barcelona. Ironic, iubirea vietii mele a fost cea mare m-a dus la Barcelona, dar eu sper sa ii intorc favoarea cit de curind:)). Pentru totdeauna, daca s-ar putea...
06.09.2010
Bia Papadia
Dupa cum ne este obiceiul - prost, ar zice unii - vineri am preluat copilul de la gradinita mai devreme si am tulit-o la munte.
La cabana/pensiunea/casa, ca nu stiu cum isi spune, Bia Papadia.
Care are si un dragut site de prezentare pe net, asa ca o gugaleala simpla va va conduce la niste poze absolut bestiale, cu niste camere mari, frumos amenajate, cu niste paturi matrimoniale imense.
Din pacate poze cu exteriorul si imprejurimile nu sint, asa ca habar n-aveti ce pierdeti. Pensiunea este la poalele Ceahlaului, care troneaza "fix deasupra capului", la 150 metri de intrarea in rezervatia nationala Parcul Ceahlau si de punctul de pornire pe trasee turistice montane catre Cabana Dochia.
Ce ne-a mai placut? Pai, faptul ca era foarte curat. Si ca in curtea destul de mica era o zona cu pietricele, si o alta cu un tobogan maaare, pe care Pisilinca l-a calarit zi lumina.
Nu in ultimul rind, ne-am topit dupa oamenii de acolo. Tineri, tineri parinti cu un Victor de 1 an si 8 luni, curajos si independent. Este pentru prima oara cind gazdele noastre nu confunda ospitalitatea si amabilitatea cu pisalogeala, astfel incit mereu am avut la dispozitie orice ne-am dorit, cind ne-am dorit, fara sa ne simtim presati sau sa avem impresia ca nu mai scapam de ei. Cred ca domnul mai ales are un al 7-lea simt legat de asta, altfel nu imi explic cum de fiecare data "stia" cind e momentul sa se retraga si stia sa o faca absolut discret, fara a atrage atentia asupra sa.
Am profitat de ocazie - e prima oara cind ajungem in zona - si am "studiat piata", caci dupa cum stiti noi in general, cind conditiile meteo o permit (deci la anul de-acuma) preferam cortul sau casutele. Asa ca am gasit si un foarte dragut camping linga Durau, si o alta pensiune care parea interesanta (exceptind fapul ca inchiriaza niste veritabile case cu doua camere, incalzire centrala, baie si bucatarie complet utilate, numai bune pentru doua familii, si noi inca nu am reusit sa gasim parteneri pentru asemenea aventuri).
Am mai vazut o pensiune draguta, cam mare pentru gustul nostru dar minutios aranjata sa-si merite numele, care inchiria (si) bungalowuri, fara bucatarie, tot pentru doua familii, care avea si un destul de mare si de aiurea conceput spatiu de joaca pentru copii, dar care, ca un mare minus din punctul meu de vedere, tinea in captivitate doua caprioare si un ris. Asa ca le-am dat o bila neagra mare cit bila de bowling, si am zis ca "nu toleram/incurajam/finantam asemenea practici".
Pe scurt, Bia Papadia este o alternativa demna de luat in calcul, drumul pina acolo e ok, zona superba, conditiile ireprosabile, oamenii extraordinari. Si da,ai unde te plimba cu caruciorul :P :). Si da, asteptam doritori din orice colt nu foarte indepartat al tarii ca sa testam si casutele alea cu bucatarie de care va ziceam.
La cabana/pensiunea/casa, ca nu stiu cum isi spune, Bia Papadia.
Care are si un dragut site de prezentare pe net, asa ca o gugaleala simpla va va conduce la niste poze absolut bestiale, cu niste camere mari, frumos amenajate, cu niste paturi matrimoniale imense.
Din pacate poze cu exteriorul si imprejurimile nu sint, asa ca habar n-aveti ce pierdeti. Pensiunea este la poalele Ceahlaului, care troneaza "fix deasupra capului", la 150 metri de intrarea in rezervatia nationala Parcul Ceahlau si de punctul de pornire pe trasee turistice montane catre Cabana Dochia.
Ce ne-a mai placut? Pai, faptul ca era foarte curat. Si ca in curtea destul de mica era o zona cu pietricele, si o alta cu un tobogan maaare, pe care Pisilinca l-a calarit zi lumina.
Nu in ultimul rind, ne-am topit dupa oamenii de acolo. Tineri, tineri parinti cu un Victor de 1 an si 8 luni, curajos si independent. Este pentru prima oara cind gazdele noastre nu confunda ospitalitatea si amabilitatea cu pisalogeala, astfel incit mereu am avut la dispozitie orice ne-am dorit, cind ne-am dorit, fara sa ne simtim presati sau sa avem impresia ca nu mai scapam de ei. Cred ca domnul mai ales are un al 7-lea simt legat de asta, altfel nu imi explic cum de fiecare data "stia" cind e momentul sa se retraga si stia sa o faca absolut discret, fara a atrage atentia asupra sa.
Am profitat de ocazie - e prima oara cind ajungem in zona - si am "studiat piata", caci dupa cum stiti noi in general, cind conditiile meteo o permit (deci la anul de-acuma) preferam cortul sau casutele. Asa ca am gasit si un foarte dragut camping linga Durau, si o alta pensiune care parea interesanta (exceptind fapul ca inchiriaza niste veritabile case cu doua camere, incalzire centrala, baie si bucatarie complet utilate, numai bune pentru doua familii, si noi inca nu am reusit sa gasim parteneri pentru asemenea aventuri).
Am mai vazut o pensiune draguta, cam mare pentru gustul nostru dar minutios aranjata sa-si merite numele, care inchiria (si) bungalowuri, fara bucatarie, tot pentru doua familii, care avea si un destul de mare si de aiurea conceput spatiu de joaca pentru copii, dar care, ca un mare minus din punctul meu de vedere, tinea in captivitate doua caprioare si un ris. Asa ca le-am dat o bila neagra mare cit bila de bowling, si am zis ca "nu toleram/incurajam/finantam asemenea practici".
Pe scurt, Bia Papadia este o alternativa demna de luat in calcul, drumul pina acolo e ok, zona superba, conditiile ireprosabile, oamenii extraordinari. Si da,ai unde te plimba cu caruciorul :P :). Si da, asteptam doritori din orice colt nu foarte indepartat al tarii ca sa testam si casutele alea cu bucatarie de care va ziceam.
02.09.2010
Parasute pentru copii
Azi mi-a relatat o prietena ca a auzit o conversatie intre doua fetite de 10 ani. Una dintre ele ii spunea baietelului ei ca "Bine ca mai ai tatic, al meu s-a dus cu parasuta". Ma apucase deja durerea de inima gindindu-ma la nenorocirile care lovesc unele familii si intrebindu-ma daca domnul cu pricina se parasutase de hobby sau in vreun serviciu militar.
Continuarea m-a lasat masca, a venit de la fetita care o insotea. "Bine ca al tau a avut numai doua, al meu a avut vreo sapte".
Cine sintem noi, mamele, sa ne varsam frustrarile si necazurile si nenorocirile proprii, esecurile si tristetile si furiile, intinind copilaria unor tzinci de 10 ani? Acum nu spun, despartirea parintilor in sine este pentru orice copil o trauma, in unele cazuri necesara pentru o viata linistita. Dar cum iti permiti tu, ca mama, sa ii prezinti fiicei tale alta realitate decit "mami si tati nu se mai iubesc, dar pe tine te iubim amindoi la fel. Doar ca tati iubeste acum o alta femeie, si atunci s-a dus sa locuiasca impreuna cu ea, dar o sa continuati sa va vedeti, si va ramine taticul tau orice-ar fi"? Care este impactul asupra copilului cind vine vorba sa folosesti asemenea termeni; imi inchipui ca nu sint singurele cuvinte adresate imaginii tatalui infidel.
Cu el in casa sau nu, copilul are dreptul la tatal sau. Un drept pe care ar trebui sa si-l exercite fara influente de genul acestora, din partea mamei "seduse si abandonate". Pentru ca neintelegerile adultilor trebuie sa ramina treaba lor de oameni mari.
Continuarea m-a lasat masca, a venit de la fetita care o insotea. "Bine ca al tau a avut numai doua, al meu a avut vreo sapte".
Cine sintem noi, mamele, sa ne varsam frustrarile si necazurile si nenorocirile proprii, esecurile si tristetile si furiile, intinind copilaria unor tzinci de 10 ani? Acum nu spun, despartirea parintilor in sine este pentru orice copil o trauma, in unele cazuri necesara pentru o viata linistita. Dar cum iti permiti tu, ca mama, sa ii prezinti fiicei tale alta realitate decit "mami si tati nu se mai iubesc, dar pe tine te iubim amindoi la fel. Doar ca tati iubeste acum o alta femeie, si atunci s-a dus sa locuiasca impreuna cu ea, dar o sa continuati sa va vedeti, si va ramine taticul tau orice-ar fi"? Care este impactul asupra copilului cind vine vorba sa folosesti asemenea termeni; imi inchipui ca nu sint singurele cuvinte adresate imaginii tatalui infidel.
Cu el in casa sau nu, copilul are dreptul la tatal sau. Un drept pe care ar trebui sa si-l exercite fara influente de genul acestora, din partea mamei "seduse si abandonate". Pentru ca neintelegerile adultilor trebuie sa ramina treaba lor de oameni mari.
01.09.2010
Casatoria
Astazi eram angajata intr-o discutie virtuala cu un grup de prietene, una dintre ele iritata fiind de intrebarile pe care le tot primeste de la neamuri/cunostinte, "cind are de gind sa se marite". Nervii ei atinsesera probabil un apogeu, caci ne intreba furioasa de ce exista inca mentalitatea conform careia o femeie implicata intr-o relatie nu se marita pentru ca nu e ceruta, nu din posibile alte motive (facultate neterminata, venituri insuficiente pentru a se intretine singuri, studii in curs etc).
Si mi-am amintit brusc de noi doi - cred ca am mai scris asta, caz in care imi cer scuze. Si de modul in care "bucata aia de hirtie care nu inseamna nimic" ne-a schimbat vietile, perceptia asupra propriei persoane si perceptia celor din jur asupra noastra.
Noi nu vroiam sa ne casatorim never, ca sa zic asa. Motanu-sef, burlac convins si cu experienta, eu doar burlacitza convinsa, fara sansa de a o fi demonstrat, satula de tipare si cerinte sociale. Si iaca m-a "cerut", si eu m-am bucurat si am zis DA.
Si au urmat pregatirile pentru nunta, care ne-au adus pe amindoi in pragul disperarii, de ajunsesem sa ne soptim unul altuia "parca nu ne era bine si-asa?!?" Imi amintesc si acum, cel mai tare m-a scos din minti refuzul parintilor nostri de a face nunta mai altfel, si de a aparea noi, tinerii insuratei, dupa ora la care s-ar fi adunat deja lumea la restaurant. Eu rastindu-ma ca se presupune ca sintem personajele centrale ale "actiunii" si ca lumea vine sa se bucure alaturi de noi, pentru noi, deci de ce am face-o pe portarii stind la usa sa intimpinam invitatii (dintre care pe o parte nici nu-i prea cunosteam), ei spunindu-ne ca oamenii aia fac un efort ca sa fie alaturi de noi si ca merita toata consideratia noastra. In final a iesit cum au vrut ei si nu a fost asa rau cum ma asteptam, caci a trecut repede timpul pina s-a adunat toata lumea - chit ca eu ramin la ideea mea ca mirii ar trebui rasfatati in ziua nuntii lor, nu pusi la treaba.
Am spus, si am crezut, ca dragostea, respectul, credintele impartasite, ideile si planurile de viitor, aspiratiile, pasiunile, nu au nimic de-a face cu o bucata de hirtie care "oficializeaza" o relatie. Ca nu "planificam" sa ne despartim vreodata, deci nu avem nevoie de partaj si de "evidenta bunurilor". Ca sintem amindoi nemuritori si ca in familiile noastre nu s-ar putea isca nicicind discutii si certuri legate de "care-al cui este". Si cred ca inca mai credem toate aceste lucruri. Si totusi, multe s-au schimbat.
De imediat dupa nunta, cind ne-am topit amindoi vazindu-ne unul pe celalalt in "costumul de lucru". Cind ne-am tinut de mina, ne-am pus verighetele, am dansat valsul miresei indelung pregatit.
S-a schimbat modul in care ma percepeam si in care ne percepeau cei din jur. Cu siguranta acum sint privita cu mai multa simpatie de toate femeile-implicate-in-relatii-si-mai-ales-maritate :)). Desi cercul de prieteni a ramas in mare acelasi, ne vedem invitati la evenimente " de familie" la care nu am participat pina acum. Per total, in ochii "publicului", acum sintem "oameni seriosi si la casa noastra".
Desi casatoria nu e nici pe departe o garantie a unei vieti de cuplu fericite si indelungate si pina ce moartea ne va desparti, mie bucata aia de hirtie in care nu credeam mi-a adus un plus de incredere in mine, in noi, in dorinta noastra de a depasi greutatile, de a face fata incercarilor, de a gasi cai de reconciliere, de a ne darui unul celuilalt.
Ne-a adus, mult mai palpabil, ajutorul si sprijinul familiilor noastre, care acum "ne iau in serios", si au renuntat la reticentele legate de statutul nostru de "concubini, care azi poate-s impreuna, miine poate nu, depinde cum bate vintul ca doar nu au nici o obligatie unul fata de celalalt".
Ne-a adus un copil - asa cum nu vroiam sa ne casatorim, nici copii nu ne doream; dar iata ca ne-am dorit si acum nu ne putem imagina viata fara ea, si ne e dor de ea de cind o asezam seara in pat la nani si pina ne inghesuim si noi linga ea.
Asa ca, desi nu am nici un fel de prejudecati in ceea ce priveste concubinajul, imi permit acum sa sfatuiesc pe toti cei care au dovedit ca pot convietui macar un an in aceeasi casa, sa se casatoreasca. Desi "invechita" si prea putin moderna, casatoria nu iti ofera neaparat un statut, cit un gen de implinire sufleteasca, de calm interior, de pace, de multumire de sine. Mie mi-a oferit toate astea, si ceva mai mult, ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte, dar ne face sa ne gindim la acelasi lucru in acelasi timp, sa ne simtim unul pe celalalt de la distanta, sa ne dorim sa traim si sa murim impreuna, sa "tragem" amindoi odata, in aceeasi directie, la "caruta" vietii, si sa fim mai presus de rautatea uneori de nebanuit a oamenilor.
Asa ca da, sint bucuroasa sa fiu casatorita cu Motanul Sef, mai motan si mai bun decit as fi putut visa.
Si mi-am amintit brusc de noi doi - cred ca am mai scris asta, caz in care imi cer scuze. Si de modul in care "bucata aia de hirtie care nu inseamna nimic" ne-a schimbat vietile, perceptia asupra propriei persoane si perceptia celor din jur asupra noastra.
Noi nu vroiam sa ne casatorim never, ca sa zic asa. Motanu-sef, burlac convins si cu experienta, eu doar burlacitza convinsa, fara sansa de a o fi demonstrat, satula de tipare si cerinte sociale. Si iaca m-a "cerut", si eu m-am bucurat si am zis DA.
Si au urmat pregatirile pentru nunta, care ne-au adus pe amindoi in pragul disperarii, de ajunsesem sa ne soptim unul altuia "parca nu ne era bine si-asa?!?" Imi amintesc si acum, cel mai tare m-a scos din minti refuzul parintilor nostri de a face nunta mai altfel, si de a aparea noi, tinerii insuratei, dupa ora la care s-ar fi adunat deja lumea la restaurant. Eu rastindu-ma ca se presupune ca sintem personajele centrale ale "actiunii" si ca lumea vine sa se bucure alaturi de noi, pentru noi, deci de ce am face-o pe portarii stind la usa sa intimpinam invitatii (dintre care pe o parte nici nu-i prea cunosteam), ei spunindu-ne ca oamenii aia fac un efort ca sa fie alaturi de noi si ca merita toata consideratia noastra. In final a iesit cum au vrut ei si nu a fost asa rau cum ma asteptam, caci a trecut repede timpul pina s-a adunat toata lumea - chit ca eu ramin la ideea mea ca mirii ar trebui rasfatati in ziua nuntii lor, nu pusi la treaba.
Am spus, si am crezut, ca dragostea, respectul, credintele impartasite, ideile si planurile de viitor, aspiratiile, pasiunile, nu au nimic de-a face cu o bucata de hirtie care "oficializeaza" o relatie. Ca nu "planificam" sa ne despartim vreodata, deci nu avem nevoie de partaj si de "evidenta bunurilor". Ca sintem amindoi nemuritori si ca in familiile noastre nu s-ar putea isca nicicind discutii si certuri legate de "care-al cui este". Si cred ca inca mai credem toate aceste lucruri. Si totusi, multe s-au schimbat.
De imediat dupa nunta, cind ne-am topit amindoi vazindu-ne unul pe celalalt in "costumul de lucru". Cind ne-am tinut de mina, ne-am pus verighetele, am dansat valsul miresei indelung pregatit.
S-a schimbat modul in care ma percepeam si in care ne percepeau cei din jur. Cu siguranta acum sint privita cu mai multa simpatie de toate femeile-implicate-in-relatii-si-mai-ales-maritate :)). Desi cercul de prieteni a ramas in mare acelasi, ne vedem invitati la evenimente " de familie" la care nu am participat pina acum. Per total, in ochii "publicului", acum sintem "oameni seriosi si la casa noastra".
Desi casatoria nu e nici pe departe o garantie a unei vieti de cuplu fericite si indelungate si pina ce moartea ne va desparti, mie bucata aia de hirtie in care nu credeam mi-a adus un plus de incredere in mine, in noi, in dorinta noastra de a depasi greutatile, de a face fata incercarilor, de a gasi cai de reconciliere, de a ne darui unul celuilalt.
Ne-a adus, mult mai palpabil, ajutorul si sprijinul familiilor noastre, care acum "ne iau in serios", si au renuntat la reticentele legate de statutul nostru de "concubini, care azi poate-s impreuna, miine poate nu, depinde cum bate vintul ca doar nu au nici o obligatie unul fata de celalalt".
Ne-a adus un copil - asa cum nu vroiam sa ne casatorim, nici copii nu ne doream; dar iata ca ne-am dorit si acum nu ne putem imagina viata fara ea, si ne e dor de ea de cind o asezam seara in pat la nani si pina ne inghesuim si noi linga ea.
Asa ca, desi nu am nici un fel de prejudecati in ceea ce priveste concubinajul, imi permit acum sa sfatuiesc pe toti cei care au dovedit ca pot convietui macar un an in aceeasi casa, sa se casatoreasca. Desi "invechita" si prea putin moderna, casatoria nu iti ofera neaparat un statut, cit un gen de implinire sufleteasca, de calm interior, de pace, de multumire de sine. Mie mi-a oferit toate astea, si ceva mai mult, ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte, dar ne face sa ne gindim la acelasi lucru in acelasi timp, sa ne simtim unul pe celalalt de la distanta, sa ne dorim sa traim si sa murim impreuna, sa "tragem" amindoi odata, in aceeasi directie, la "caruta" vietii, si sa fim mai presus de rautatea uneori de nebanuit a oamenilor.
Asa ca da, sint bucuroasa sa fiu casatorita cu Motanul Sef, mai motan si mai bun decit as fi putut visa.
31.08.2010
Mindria de parinte
Pe buna dreptate zic eu, de cind o am pe Pisilinca si am intrat intr-un fel de linie dreapta, adica am scapat de oscilatiile alea emotionale de la inceput, de fiecare data cind vorbesc cu cineva care nu este inca parinte, sau care este un parinte mai tinar decit mine, simt inlauntrul meu un fel de "superioritate" a unui anume gen de experienta. Recunosc cu mina pe inima ca imi face placere sa discut despre "meseria" asta; nu atit ca sa imi laud copilul, caci atunci cind relatez chestii despre ea le aleg pe cele amuzante, nu neaparat pe cele care demonstreaza indubitabil ce geniu am in casa :), ci cit sa incerc sa le insuflu si altora dorinta de a face lucruri pe care eu le consider bune si importante pentru un copil mic. De exemplu, incerc mereu sa evidentiez beneficiile si placerea alaptarii, a tinutului in brate, a nelasatului sa plinga, a nelovitului, incurajatul sa exploreze, sa se murdareasca, sa stie mereu ca are pe cineva acolo doar pentru el, si tot asa.
pe de alta parte, stiu cit imi displac mie persoanele atot-stiutoare si bagacioase sau fanatice ale unei idei, asa ca incerc sa fac totul cu moderatie, prin exemple concrete din situatiile prin care am trecut noi, si prezentind ambele fetze ale unei probleme, cu accentuarea fireasca a laturii pe care o "propovaduiesc".
Desigur ca Pisilinca mea este cel mai frumos copil din lume, si ca e si cea mai desteapta. Toti copiii sint frumosi, sau au ceva care ii face frumosi, dar nimeni nu e ca ea. Mi se pare absolut firesc, desi sint ferm convinsa ca as putea fi, in paralel, o mama adoptiva la fel de buna cum sint pentru ea. Fireste, cu greselile mai mici sau mai mari care se asociaza oricarei responsabilitati si pe care, in ciuda cartilor citite sau a trendului adoptat, le facem fiecare dintre noi.
desigur ca pentru fiecare parinte, copilul sau este cel mai cel; de aceea, evit sa imi laud copilul. Poate ca asta este o greseala, dar personal m-as simti rusinata de cite ori as naste in mintea altei mame intrebari legate de propriul sau copil, sau cine stie ce ambitie stupida de a-l invata chestii si mai grozave doar pentru ca a mea face un ceva pe care al ei nu il face inca.
De curind, am asistat in cercul meu de mamici la o noua etapa de efervescenta legata de testul portage. Un test care, daca am inteles eu corect, a fost conceput in special pentru copii cu probleme in dezvoltare. Si care, in ceea ce ii priveste pe copiii normal dezvoltati, da dupa parerea mea niste valori aberante ale IQ-ului si ale capacitatilor dobindite deja.
L-am facut si eu, inca o data, pentru Pisilinca; l-am mai facut de-a lungul timpului, recunosc. informatiile pe care mi le-a furnizat, privite dintr-o anumita perspectiva, pot fi interpretate moderat si cu o oarecare corectitudine. Dincolo de IQ-ul de geniu in care nu am incredere si care mi se pare oricum o aberatie pentru virsta asta, avind in vedere etapele normale de dezvoltare IN SALTURI ale oricarui copil, am aflat cam ce stiam: ca e motric dezvoltata ok, ca cica e sociabila desi experienta de zi cu zi nu ma face sa cred ca exceleaza la capitolul asta, dar ca e puturoasa si ca o ajut prea mult in ceea ce vrea sa faca. Ei numesc sectiunea aceasta a testului "capacitati de autoservire", si recunosc ca mereu " am autoservit-o" poate prea prompt, grabindu-ma sa o ajut, sa ii indeplinesc orice dorinta, asa ca s-a invatat sa intinda mina si sa spuna " mami" fara sa priveasca macar peste umar daca sint sau nu acolo, sau daca sint eu sau taica-su.
S-au iscat si mici controverse in legatura cu rezultatele obtinute de copii la test si prezentate cu mindrie de catre parinti, dovedindu-se ca, completarea testul este subiectiva si interpretabila.
Dincolo de toate astea, normale de altfel, transpare insa mindria fiecaruia legata de copilul sau. Care fireste trebuie ca este cel mai cel. Mindrie pe care am spus, o impartasesc desi incerc sa nu o verbalizez si o inteleg perfect. Mi-e teama insa de acel simbure de indoiala si de competitivitate pe care asemenea teste le sadesc in sufletul parintilor. De acel " poti mai mult" care oricum apare, care poate avea efecte benefice sau devastatoare, dar care dupa parerea mea nu are ce auta la virsta asta. Asta e virsta la care copilul trebuie SPRIJINIT in demersul sau de a invata prin observatie si imitatie, de a explora universul, de a " invata" fizica elementara, nu impins, fortat (fie si prin joc), comparat, indesat fortat in niste sabloane.
Asa ca eu i-as indemna pe toti parintii sa fie convinsi mereu ca au copii superbi, sa se bucure de ei, sa le ofere toate sansele de a-si satisface setea infinita de cunoastere si descoperire care le caracterizeaza virsta, si sa lase tabla inmultirii pentru la scoala..
pe de alta parte, stiu cit imi displac mie persoanele atot-stiutoare si bagacioase sau fanatice ale unei idei, asa ca incerc sa fac totul cu moderatie, prin exemple concrete din situatiile prin care am trecut noi, si prezentind ambele fetze ale unei probleme, cu accentuarea fireasca a laturii pe care o "propovaduiesc".
Desigur ca Pisilinca mea este cel mai frumos copil din lume, si ca e si cea mai desteapta. Toti copiii sint frumosi, sau au ceva care ii face frumosi, dar nimeni nu e ca ea. Mi se pare absolut firesc, desi sint ferm convinsa ca as putea fi, in paralel, o mama adoptiva la fel de buna cum sint pentru ea. Fireste, cu greselile mai mici sau mai mari care se asociaza oricarei responsabilitati si pe care, in ciuda cartilor citite sau a trendului adoptat, le facem fiecare dintre noi.
desigur ca pentru fiecare parinte, copilul sau este cel mai cel; de aceea, evit sa imi laud copilul. Poate ca asta este o greseala, dar personal m-as simti rusinata de cite ori as naste in mintea altei mame intrebari legate de propriul sau copil, sau cine stie ce ambitie stupida de a-l invata chestii si mai grozave doar pentru ca a mea face un ceva pe care al ei nu il face inca.
De curind, am asistat in cercul meu de mamici la o noua etapa de efervescenta legata de testul portage. Un test care, daca am inteles eu corect, a fost conceput in special pentru copii cu probleme in dezvoltare. Si care, in ceea ce ii priveste pe copiii normal dezvoltati, da dupa parerea mea niste valori aberante ale IQ-ului si ale capacitatilor dobindite deja.
L-am facut si eu, inca o data, pentru Pisilinca; l-am mai facut de-a lungul timpului, recunosc. informatiile pe care mi le-a furnizat, privite dintr-o anumita perspectiva, pot fi interpretate moderat si cu o oarecare corectitudine. Dincolo de IQ-ul de geniu in care nu am incredere si care mi se pare oricum o aberatie pentru virsta asta, avind in vedere etapele normale de dezvoltare IN SALTURI ale oricarui copil, am aflat cam ce stiam: ca e motric dezvoltata ok, ca cica e sociabila desi experienta de zi cu zi nu ma face sa cred ca exceleaza la capitolul asta, dar ca e puturoasa si ca o ajut prea mult in ceea ce vrea sa faca. Ei numesc sectiunea aceasta a testului "capacitati de autoservire", si recunosc ca mereu " am autoservit-o" poate prea prompt, grabindu-ma sa o ajut, sa ii indeplinesc orice dorinta, asa ca s-a invatat sa intinda mina si sa spuna " mami" fara sa priveasca macar peste umar daca sint sau nu acolo, sau daca sint eu sau taica-su.
S-au iscat si mici controverse in legatura cu rezultatele obtinute de copii la test si prezentate cu mindrie de catre parinti, dovedindu-se ca, completarea testul este subiectiva si interpretabila.
Dincolo de toate astea, normale de altfel, transpare insa mindria fiecaruia legata de copilul sau. Care fireste trebuie ca este cel mai cel. Mindrie pe care am spus, o impartasesc desi incerc sa nu o verbalizez si o inteleg perfect. Mi-e teama insa de acel simbure de indoiala si de competitivitate pe care asemenea teste le sadesc in sufletul parintilor. De acel " poti mai mult" care oricum apare, care poate avea efecte benefice sau devastatoare, dar care dupa parerea mea nu are ce auta la virsta asta. Asta e virsta la care copilul trebuie SPRIJINIT in demersul sau de a invata prin observatie si imitatie, de a explora universul, de a " invata" fizica elementara, nu impins, fortat (fie si prin joc), comparat, indesat fortat in niste sabloane.
Asa ca eu i-as indemna pe toti parintii sa fie convinsi mereu ca au copii superbi, sa se bucure de ei, sa le ofere toate sansele de a-si satisface setea infinita de cunoastere si descoperire care le caracterizeaza virsta, si sa lase tabla inmultirii pentru la scoala..
30.08.2010
Aventuri la munte
Am zis ca despre iesirile noastre la munte revin in alt episod.
In mare nu e foarte mult de spus. Avem cort nou si bestial, bestial din multe puncte de vedere, printre care si acela ca poate fi montat de o singura persoana, ceea ce ne usureaza mult viata. In plus, are antreu mare si inalt, de in sfirsit pot sa stau in picioare in el.
Iesirile noastre au fost oarecum linistite, Pisilinca apreciaza mult traiul asta in aer liber, se vede ca-i conceputa " pe drumuri", ca numai afara ar sta. In functie de locul in care mergem, bataile de cap in ceea ce o privesc pot fi mai mici sau mai mari, in sensul ca daca mergem la pensiunea cu piscina si lac de pescuit trebuie sa merg mereu la juma de metru in spatele ei ca sa nu o apuce bilbidiceala fara preaviz, iar daca mergem undeva pe teren drept si larg, nu trebuie decit sa o urmaresc sa nu dispara.
Si totusi, una dintre iesirile noastre de anul asta s-a dovedit a fi cu adevarat speciala.
Am plecat la Gheorghieni intr-o vineri, in ciuda faptului ca accuweatherul zicea de o furtuna in noaptea aia. Bine, teveurile noastre ziceau de cod galben de inundatii pentru tot weekendul, dar eu habar n-am avut.
Am ajuns pe la 5pm, am pus cortul minunat, i-am asteptat si pe ai mei care au stat si ei cu noi o noapte.
Contrar aparentelor, s-a dovedit ca am avut mai mult de munca in conditiile in care eram 4 adulti care sa urmareasca Pisilinca, decit daca am fi fost doar doi.
Pe la 8-9 s-a pus pe ploaie, fulgere, tunete, alea-alea. Am halit gratarul pe care apucasem sa il facem deja, ne-am dus la nani repejor.
Simbata dimineata, soare si frumos, cam ud pe jos, dar...asta e. Maica-mea, rupta de oboseala si de dureri de spate, n-a dormit toata noaptea de teama ca piriiasul aflat la vreo 100 de metri, lat de juma de metru si adinc de-o palma sa nu ne ia cu tot cu corturi. M-am amuzat in sinea mea mai mult decit am verbalizat.
Simbata dupa-masa, pe la 4pm o taie ai mei spre Iasi, la 4.30 se pune pe plouat. Si ploua frate, de-mi venea sa-mi iau cimpii. Am binecuvintat noul nostru cort mare si traistele cu jucarii carate de acasa. pe la 18.30 deja ma rugam sa stea ploaia pina culc copilul, apoi fie ce-o fi.
Si ruga mi-a fost ascultata. Ploaia a stat, copilul s-a putut purceli in voie prin noroi, pe la 9pm a luat somn, imediat dupa s-a pus iar pe plouat.
De data asta insa...rupere de nori. Tunete de te dureau timpanele la propriu, fulgere unul dupa altul, de vedeai sa citesti. Ne-am culcat pe la 10pm si noi, ca nu aveai ce altceva sa faci.
Si m-am trezit la miezul noptii. Aceleasi tunete, aceleasi fulgere, Pisilinca dormind neintoarsa, cortul uscat pe dinauntru, antreul cam mocirlos de-acum, zgomotul piriului care parea sa se fi mutat la 10 metri, si, mai generatoare de panica, vocea unui barbat care racnea.
Eu am ramas cu Pisilinca la cort, Motanu Sef s-a dus sa vada ce si cum.
Piriul cel inofensiv inundase cam jumatate din zona pentru camping, inclusiv un cort in care nu se afla nimeni. Tot campingul era in picioare, pindind sa nu vina apa peste ei. Podetele peste piriu fusesera unul luat de apa, celalalt acoperit.
Am stat mai bine de un ceas si noi, sa vedem ce si cum, desi cortul nostru era pus cumva cel mai departe de apa. Totusi, cind esti cu Pisilincul dupa tine, ti-e cam greu sa te linistesti. Ne-am dus la nani cind a stat si ploaia, fara nici un alt incident. Mi-a cam cazut fatza insa a doua zi, cind pe lumina am vazut ce prapad poate sa faca o lingura aia de apa curgatoare, care e drept, stringe toate suvoaiele de pe muntii din jur.
Inutil sa spun ca a doua zi s-a golit campingul, nimeni n-a mai avut chef de inca o aventura nocturna, mai ales ca pe la prinz cerul se acoperise iar. Noi urma oricum sa plecam spre casa, si am facut-o in ritmul nostru, catinel-catinel, ca devenisem curajosi pe lumina, si oricum cortul trebuia sa se zvinte cit de cit.
Asa ca am fentat si o viitura. Iaca are Pisilinca ce ne boscorodi pe la 14 ani, cind o citi chestiile astea si o sa-mi rida in nas ca nu o las dupa ora 22 in oras...
In mare nu e foarte mult de spus. Avem cort nou si bestial, bestial din multe puncte de vedere, printre care si acela ca poate fi montat de o singura persoana, ceea ce ne usureaza mult viata. In plus, are antreu mare si inalt, de in sfirsit pot sa stau in picioare in el.
Iesirile noastre au fost oarecum linistite, Pisilinca apreciaza mult traiul asta in aer liber, se vede ca-i conceputa " pe drumuri", ca numai afara ar sta. In functie de locul in care mergem, bataile de cap in ceea ce o privesc pot fi mai mici sau mai mari, in sensul ca daca mergem la pensiunea cu piscina si lac de pescuit trebuie sa merg mereu la juma de metru in spatele ei ca sa nu o apuce bilbidiceala fara preaviz, iar daca mergem undeva pe teren drept si larg, nu trebuie decit sa o urmaresc sa nu dispara.
Si totusi, una dintre iesirile noastre de anul asta s-a dovedit a fi cu adevarat speciala.
Am plecat la Gheorghieni intr-o vineri, in ciuda faptului ca accuweatherul zicea de o furtuna in noaptea aia. Bine, teveurile noastre ziceau de cod galben de inundatii pentru tot weekendul, dar eu habar n-am avut.
Am ajuns pe la 5pm, am pus cortul minunat, i-am asteptat si pe ai mei care au stat si ei cu noi o noapte.
Contrar aparentelor, s-a dovedit ca am avut mai mult de munca in conditiile in care eram 4 adulti care sa urmareasca Pisilinca, decit daca am fi fost doar doi.
Pe la 8-9 s-a pus pe ploaie, fulgere, tunete, alea-alea. Am halit gratarul pe care apucasem sa il facem deja, ne-am dus la nani repejor.
Simbata dimineata, soare si frumos, cam ud pe jos, dar...asta e. Maica-mea, rupta de oboseala si de dureri de spate, n-a dormit toata noaptea de teama ca piriiasul aflat la vreo 100 de metri, lat de juma de metru si adinc de-o palma sa nu ne ia cu tot cu corturi. M-am amuzat in sinea mea mai mult decit am verbalizat.
Simbata dupa-masa, pe la 4pm o taie ai mei spre Iasi, la 4.30 se pune pe plouat. Si ploua frate, de-mi venea sa-mi iau cimpii. Am binecuvintat noul nostru cort mare si traistele cu jucarii carate de acasa. pe la 18.30 deja ma rugam sa stea ploaia pina culc copilul, apoi fie ce-o fi.
Si ruga mi-a fost ascultata. Ploaia a stat, copilul s-a putut purceli in voie prin noroi, pe la 9pm a luat somn, imediat dupa s-a pus iar pe plouat.
De data asta insa...rupere de nori. Tunete de te dureau timpanele la propriu, fulgere unul dupa altul, de vedeai sa citesti. Ne-am culcat pe la 10pm si noi, ca nu aveai ce altceva sa faci.
Si m-am trezit la miezul noptii. Aceleasi tunete, aceleasi fulgere, Pisilinca dormind neintoarsa, cortul uscat pe dinauntru, antreul cam mocirlos de-acum, zgomotul piriului care parea sa se fi mutat la 10 metri, si, mai generatoare de panica, vocea unui barbat care racnea.
Eu am ramas cu Pisilinca la cort, Motanu Sef s-a dus sa vada ce si cum.
Piriul cel inofensiv inundase cam jumatate din zona pentru camping, inclusiv un cort in care nu se afla nimeni. Tot campingul era in picioare, pindind sa nu vina apa peste ei. Podetele peste piriu fusesera unul luat de apa, celalalt acoperit.
Am stat mai bine de un ceas si noi, sa vedem ce si cum, desi cortul nostru era pus cumva cel mai departe de apa. Totusi, cind esti cu Pisilincul dupa tine, ti-e cam greu sa te linistesti. Ne-am dus la nani cind a stat si ploaia, fara nici un alt incident. Mi-a cam cazut fatza insa a doua zi, cind pe lumina am vazut ce prapad poate sa faca o lingura aia de apa curgatoare, care e drept, stringe toate suvoaiele de pe muntii din jur.
Inutil sa spun ca a doua zi s-a golit campingul, nimeni n-a mai avut chef de inca o aventura nocturna, mai ales ca pe la prinz cerul se acoperise iar. Noi urma oricum sa plecam spre casa, si am facut-o in ritmul nostru, catinel-catinel, ca devenisem curajosi pe lumina, si oricum cortul trebuia sa se zvinte cit de cit.
Asa ca am fentat si o viitura. Iaca are Pisilinca ce ne boscorodi pe la 14 ani, cind o citi chestiile astea si o sa-mi rida in nas ca nu o las dupa ora 22 in oras...
23.08.2010
Pisilinceli
Am fost in piata sa cumparam chestii pentru un borsh, si ca intotdeauna, fiica-mea s-a capatat cu cite ceva; marea atractie a zilei au fost strugurii. Desi imita cam orice cuvint ii spunem, cu o bunavointa care ma uimeste avind in vedere ca de multe ori rosteste cu totul altceva decit cuvintul original iar noi ne distram teribil, impreuna cu ea, de data asta strugurele a fost botezat din start "pica papa". Pentru cine nu a citit din urma, "pica" nu e cu I de la Ionel ci cu i de la invatatoare, si inseamna minge, pentru ca "minia" face "pica-pica" atunci cind o trintesti pe jos. Astfel, cu o logica imbatabila, fiica-mea ne-a amintit ca de fapt strugurii sint o aglomerare de bilute comestibile.
Tot fiica-mea a gasit intr-un colt ascuns de apartament batatorul de covoare: e lung cit ea, galben si curat pentru ca era nou cumparat. Dupa ce m-a vazut de citeva ori bagind pe sub mobila de bucatarie diverse cozi de mop, rigle si alte de-astea, ca sa ii recuperez mingile pierdute, s-a infiintat intr-o zi foarte serioasa cu el in mina, s-a pus pe burta pe gresie si a inceput sa scotoceasca cu el dupa o bila pe care tocmai o aruncase acolo.
Vocabularul ei devine din ce in ce mai bogat. Tamica este Miiiiaaaa! pentru ca nu sta niciodata sa o atinga, asa ca foloseste imperativul. Motanul este Mia-mia tandru, ca nu e clar care dintre ei doi se alinta mai tare atunci cind au cite un moment de tandrete. Rata si lebada fac Mac-mac dar in moduri total diferite, gisca face ga-ga, cutzu face mm-mm, vaca face muuuu, bubu e mumu iar bunica este...intr-un fel :)). Purcelul fornaie pe nas, porumbelul face hruu-hruu, calul face cla-clo (cu limba) si nihoho, magarul face ii-aaa, bufnita face uu-uu, dar cu totul altfel decit trenul care face uu-uu! si cicacica. Masina merge brum-brum, si nu-i place decit cu masina " lu ta-su", ca " a mea" cam duce la gradi, si oricum e buna numai de depozitat carutul. Mama si tata au devenit mami si tati, ba tati e uneori taticu; pa-pa inseamna sa mergem (e plimbareata fiica-mea, de cum face ochi ea vrea numai pa-pa), papa e mincarea si papi e apa. Mai exista si apti care e lapticul. Din proprie initiativa, cind ne aude pe noi salutind, spune si ea Lua - adica buna ziua, si orice multumesc aude este urmat de un fel de "picere" adicatelea cu placere. Singura chestie care ma dispera este ca s-a prins ca "na" mai este folosut si in loc de " poftim", si desi ne uscam gura spunind poftim-multumesc-cu placere, de cite ori sacapam cite un na in sintagme de genul "na, uite ce-am facut", ne intinde ce are in mina - fie el si un obiect imaginar - spunind taaare mindra na! Acasa e cacu, hutza e uca, pietricelele sint pitceie - si asta se rosteste in general tot imperativ, si e unul din putinele lucruri pe care ar fi bine sa o lasi sa il faca atunci cind spune, daca nu vrei sa ai parte de scandal si batai de cap.
Acum citeva seri ne-a induiosat teribil; avea o singura bilutza noua (in general orice chestie rotunda se cumpara in dublu - macar - exemplar, din motive lesne de inteles) de silicon, colorata pastelat, cu "ceva" inauntru care se aprinde colorat cind dai biluta de pamint. Si uitase cu totul unde o lasase, asa ca, inainte de culcare, umbla nauca prin toata casa inginind alintat si rugator picaaa...piiicaaa... Am cautat amindoi de ne-au iesit ochii, peste tot, am mutat mobile, parca intrase in pamint. Dupa vreo ora de cautari asidue, pline de compasiune fata de copilul care nu se isteriza ci era doar trist si tot venea la noi cu batatorul de covoare sa ne uitam sub dulapurile din bucatarie, unde stie ea ca se pierd picile, si-a amintit brusc: s-a inviorat si a pornit trop-trop cu un cu totul alt tonus, catre living, catre girafa Fisher-Price, in care nu mai erau cuburile originale ci era dosita cu grija minunea sclipicioasa. Dupa asta abia, m-a luat de mina si a zis mami-nani.
Bine, mami-nani asta care m-a bucurat si m-a facut sa fiu tare mindra de ea, pentru ca deodata nu mai adoarme leganata si la sin, ci cuminte linga mine in pat, l-a transformat intr-un mic instrument de santaj. La mama lui, mami-nani se intimpla pe o canapea din camera ei, dupa care eu o transferam usor in patutul in care raminea in general pina pe la 2 noaptea. Mai nou, mami-nani se intimpla aratindu-mi-se dormitorul nostru...pe care nu vreau sa i-l refuz nici in varianta asta, ca sint sigura ca la un moment dat va opta pentru camera ei...
Tot fiica-mea a gasit intr-un colt ascuns de apartament batatorul de covoare: e lung cit ea, galben si curat pentru ca era nou cumparat. Dupa ce m-a vazut de citeva ori bagind pe sub mobila de bucatarie diverse cozi de mop, rigle si alte de-astea, ca sa ii recuperez mingile pierdute, s-a infiintat intr-o zi foarte serioasa cu el in mina, s-a pus pe burta pe gresie si a inceput sa scotoceasca cu el dupa o bila pe care tocmai o aruncase acolo.
Vocabularul ei devine din ce in ce mai bogat. Tamica este Miiiiaaaa! pentru ca nu sta niciodata sa o atinga, asa ca foloseste imperativul. Motanul este Mia-mia tandru, ca nu e clar care dintre ei doi se alinta mai tare atunci cind au cite un moment de tandrete. Rata si lebada fac Mac-mac dar in moduri total diferite, gisca face ga-ga, cutzu face mm-mm, vaca face muuuu, bubu e mumu iar bunica este...intr-un fel :)). Purcelul fornaie pe nas, porumbelul face hruu-hruu, calul face cla-clo (cu limba) si nihoho, magarul face ii-aaa, bufnita face uu-uu, dar cu totul altfel decit trenul care face uu-uu! si cicacica. Masina merge brum-brum, si nu-i place decit cu masina " lu ta-su", ca " a mea" cam duce la gradi, si oricum e buna numai de depozitat carutul. Mama si tata au devenit mami si tati, ba tati e uneori taticu; pa-pa inseamna sa mergem (e plimbareata fiica-mea, de cum face ochi ea vrea numai pa-pa), papa e mincarea si papi e apa. Mai exista si apti care e lapticul. Din proprie initiativa, cind ne aude pe noi salutind, spune si ea Lua - adica buna ziua, si orice multumesc aude este urmat de un fel de "picere" adicatelea cu placere. Singura chestie care ma dispera este ca s-a prins ca "na" mai este folosut si in loc de " poftim", si desi ne uscam gura spunind poftim-multumesc-cu placere, de cite ori sacapam cite un na in sintagme de genul "na, uite ce-am facut", ne intinde ce are in mina - fie el si un obiect imaginar - spunind taaare mindra na! Acasa e cacu, hutza e uca, pietricelele sint pitceie - si asta se rosteste in general tot imperativ, si e unul din putinele lucruri pe care ar fi bine sa o lasi sa il faca atunci cind spune, daca nu vrei sa ai parte de scandal si batai de cap.
Acum citeva seri ne-a induiosat teribil; avea o singura bilutza noua (in general orice chestie rotunda se cumpara in dublu - macar - exemplar, din motive lesne de inteles) de silicon, colorata pastelat, cu "ceva" inauntru care se aprinde colorat cind dai biluta de pamint. Si uitase cu totul unde o lasase, asa ca, inainte de culcare, umbla nauca prin toata casa inginind alintat si rugator picaaa...piiicaaa... Am cautat amindoi de ne-au iesit ochii, peste tot, am mutat mobile, parca intrase in pamint. Dupa vreo ora de cautari asidue, pline de compasiune fata de copilul care nu se isteriza ci era doar trist si tot venea la noi cu batatorul de covoare sa ne uitam sub dulapurile din bucatarie, unde stie ea ca se pierd picile, si-a amintit brusc: s-a inviorat si a pornit trop-trop cu un cu totul alt tonus, catre living, catre girafa Fisher-Price, in care nu mai erau cuburile originale ci era dosita cu grija minunea sclipicioasa. Dupa asta abia, m-a luat de mina si a zis mami-nani.
Bine, mami-nani asta care m-a bucurat si m-a facut sa fiu tare mindra de ea, pentru ca deodata nu mai adoarme leganata si la sin, ci cuminte linga mine in pat, l-a transformat intr-un mic instrument de santaj. La mama lui, mami-nani se intimpla pe o canapea din camera ei, dupa care eu o transferam usor in patutul in care raminea in general pina pe la 2 noaptea. Mai nou, mami-nani se intimpla aratindu-mi-se dormitorul nostru...pe care nu vreau sa i-l refuz nici in varianta asta, ca sint sigura ca la un moment dat va opta pentru camera ei...
Odiseea concediu 2010
Pentru ca dimineata am vreo doua ore libere (cit Pisilinca e la gradinita iar eu nu pot sa ma desprind de computer pentru ca stau cu ochi fixati in camerele lor de supraveghere, sa o vad daca si cit plinge) am zis sa profit de timpul asta si sa va povestesc cum ne-am petrecut noi concediul, nu de alta, dar acusi incep sa uit si nu e bine.
Am ales sa numesc concediu cele doua escapade facute la mare, prima oara in efectiv complet, a doua oara singurei.
In efectiv complet, am facut drumul din doua bucati, cu oprire la Galati, la pensiunea despre care va povesteam eu ca m-a impresionat placut. A fost frumos, mai putin faptul ca Pisilinca era in greva foamei si ca tintarii de Galati sint probabil o natie aparte, ca m-au piscat numai pe mine, dar mi-au facut niste piscaturi care si dupa o saptamina se umflau cit jumatate de gamba si ma faceau sa imi doresc sa smulg carnea cu unghiile.
Si am ajuns la mare, la hotelul la care am mai stat si cu vreo 3-4 ani in urma, care pina la usa camerei arata ok - usa camerei cu cartela, da? - dar mai departe, mi-am pus miinile in cap, dar si despre asta am povestit deja.
Ideea de baza a acestei mici aventuri (fara mic dejun inclus, ca vroiam aerosoli dimineata, si am zis sa nu pierdem timpul...)a fost ca e greu la mare :))
Pisilinca a dormit aproape fara exceptie pina cel putin la ora 8. Ma rog, probabil ar fi dormit si mai tirziu, daca ar fi fost lasata, dar pe la 8 rabdarea mea se epuiza cu totul (eu treaza de la 6 in general, ca devin foarte matinala de cite ori sintem plecati) asa ca navaleam peste ea cu gidilici si pupaturi, doar-doar...
Dupa care plecam pe plaja, si ca sa stam putin mai linistiti si sa nu fie nevoie sa pun copilul in lesa ca sa nu se urce pe cearceafurile altora si sa nu il pierd prin aglomeratie si harmalaie, tropaiam vreun kilometru pe plaja pina intr-un loc unde incepea sa se mai dilueze concentratia de turisti galagiosi. Fireste, cu Pisilinca in brate, pentru ca SINGURUL mod de deplasare bipeda pe care era dispusa sa il accepte la schimb, ar fi fost mersul prin apa mica de la mal, incaltata si cu sosete in sandale. In sandalele de piele, ca e mega pretentioasa la ce i se pune in picioare, si acceptarea chiar si a unei alte perechi de incaltari in locul celor care tocmai i-au ramas mici se face dificil, cu strimbaturi si pacaleli.
Eiii...si ajungeam "la baza", unde tati intindea repede rogojini, prosopate si saltelute, ca sa punem printesa depaaarte de nisipul fioros :))
Pe scurt, joaca pe plaja era cam asa: ea urcata pe prosop, inclusiv degetelul mic de la piciorul sting, jucindu-se cu lopatica si pretinzind mereu galetica plina cu apa ca sa se clateasca de cel mai mic fir de nisip de pe miini. De asemeni, galetica era extrem de utila ca sa verse apa din ea la fiecare 3 minute, in nisip, pe ea, pe prosop sau unde se nimerea, astfel incit nu am apucat nici unul dintre noi sa STAM la soare, ci am fost intr-o continua miscare.
In apa i-a placut teribil in prima dupa-amiaza, in care la Mamaia erau niste super valuri; a "inotat", a inghitit un sfert din Marea Neagra, a pleoscait si a plins la fiecare tentativa de a o duce la uscat. Ulterior, marea linistita nu i-a placut deloc, iar in ultimele zile a refuzat cu totul sa intre in apa, exceptie facind fireste varianta proprie si personala de distractie la mare, si anume intratul in apa cu sosete si sandale.
Pe la 10 se termina cu totul orice farima de intelegere si rabdare din partea ei, asa ca stringeam calabalicul si marsaluiam inapoi la hotel, sub privirile destul de uimite ale oamenilor seriosi, care au dat un ban ca sa se intoarca bronzati, asa ca aveau de gind sa faca exact asta, sa se bronzeze cu orice pret si la orice ora.
Urma dushuletul, tropaiala, un ceas de nani...si apoi, ce te faci cu un copil de 1 an si ceva la mare, la prinz? Pai e simplu, te plimbi cu el prin camera si prin hotel, ca in soare la ora aia nu poti sa il tii. Tati se ducea la un "impinge tava" testat sa aduca mincarea, eu distram copilul, papam, ne jucam muuult si epuizant, dupa care urma in general inca un puiut de nani. Mersul la plaja dup-amiaza decurgea la fel, la 6-7pm copilul muuureeeaaaa de somn si oboseala, pentru ca odata ajunsa in camera, dushuita si hranita, sa ne vedem obligati sa mergem "pa-pa" la o plimbare nici-in-carut-nici-pe-jos-nici-in-brate. Stingerea se dadea pentru ea pe la ora 21, obicei cu care vad ca a ramas si acasa.
programul zilnic a suferit si citeva "variatiuni pe aceeasi tema" pentru ca in chiar ziua sosirii, la chiar prima baie in mare fara copil, un val din alea care i-au placut asa mult fie-mii l-a luat prin surprindere pe al meu Motan si i-a furat ochelarii (vechi de 2 saptamini) pe care si-i uitase pe nas. Asa ca am facut si o excursie in Navodari, ca sa producem o alta pereche, nu de alta, dar eu nu aveam nici cel mai mic gind sa conduc pina la Iasi.
A fost cred primul an in care am plecat de la mare cu oarecare bucurie in suflet si absolut lesinata de oboseala. Si da, la fel de alba cum sosisem.
Ne-am pornit spre Rucar, unde avem niste rude care au o casa de vacanta, superba, intr-o zona minunata, niste oameni grozavi. Din pacate in ziua aia a plouat crunt, afara era noroi pina la git, copila iar intrase in greva foamei si nu minca nici borcanele, asa ca am poposit doar o noapte si am plecat spre Iasi.
Marea-episodul 2 a fost chiar si mai agitata si mai obositoare pentru mine. Am plecat simbata, duminica dimineata Pisilinca a vomat si a facut un pic de febra asa ca am stat "pe pozitii" sa vedem ce zice doctorul - care nu era disponibil pe moment...si de unde trebuia sa ajungem acasa miercuri, marti dimineata am taiat-o repede spre Bucuresti, ne-am luat cortul visurilor noastre - multumesc din suflet trio-ului B, R si V pentru ajutor!!!- si apoi spre Iasi, unde am regasit un copil trist, nervos si speriat sa nu disparem iar.
Au mai urmat citeva iesiri cu cortul la munte, la o intrunire moto, dar astea in alt episod.
Am ales sa numesc concediu cele doua escapade facute la mare, prima oara in efectiv complet, a doua oara singurei.
In efectiv complet, am facut drumul din doua bucati, cu oprire la Galati, la pensiunea despre care va povesteam eu ca m-a impresionat placut. A fost frumos, mai putin faptul ca Pisilinca era in greva foamei si ca tintarii de Galati sint probabil o natie aparte, ca m-au piscat numai pe mine, dar mi-au facut niste piscaturi care si dupa o saptamina se umflau cit jumatate de gamba si ma faceau sa imi doresc sa smulg carnea cu unghiile.
Si am ajuns la mare, la hotelul la care am mai stat si cu vreo 3-4 ani in urma, care pina la usa camerei arata ok - usa camerei cu cartela, da? - dar mai departe, mi-am pus miinile in cap, dar si despre asta am povestit deja.
Ideea de baza a acestei mici aventuri (fara mic dejun inclus, ca vroiam aerosoli dimineata, si am zis sa nu pierdem timpul...)a fost ca e greu la mare :))
Pisilinca a dormit aproape fara exceptie pina cel putin la ora 8. Ma rog, probabil ar fi dormit si mai tirziu, daca ar fi fost lasata, dar pe la 8 rabdarea mea se epuiza cu totul (eu treaza de la 6 in general, ca devin foarte matinala de cite ori sintem plecati) asa ca navaleam peste ea cu gidilici si pupaturi, doar-doar...
Dupa care plecam pe plaja, si ca sa stam putin mai linistiti si sa nu fie nevoie sa pun copilul in lesa ca sa nu se urce pe cearceafurile altora si sa nu il pierd prin aglomeratie si harmalaie, tropaiam vreun kilometru pe plaja pina intr-un loc unde incepea sa se mai dilueze concentratia de turisti galagiosi. Fireste, cu Pisilinca in brate, pentru ca SINGURUL mod de deplasare bipeda pe care era dispusa sa il accepte la schimb, ar fi fost mersul prin apa mica de la mal, incaltata si cu sosete in sandale. In sandalele de piele, ca e mega pretentioasa la ce i se pune in picioare, si acceptarea chiar si a unei alte perechi de incaltari in locul celor care tocmai i-au ramas mici se face dificil, cu strimbaturi si pacaleli.
Eiii...si ajungeam "la baza", unde tati intindea repede rogojini, prosopate si saltelute, ca sa punem printesa depaaarte de nisipul fioros :))
Pe scurt, joaca pe plaja era cam asa: ea urcata pe prosop, inclusiv degetelul mic de la piciorul sting, jucindu-se cu lopatica si pretinzind mereu galetica plina cu apa ca sa se clateasca de cel mai mic fir de nisip de pe miini. De asemeni, galetica era extrem de utila ca sa verse apa din ea la fiecare 3 minute, in nisip, pe ea, pe prosop sau unde se nimerea, astfel incit nu am apucat nici unul dintre noi sa STAM la soare, ci am fost intr-o continua miscare.
In apa i-a placut teribil in prima dupa-amiaza, in care la Mamaia erau niste super valuri; a "inotat", a inghitit un sfert din Marea Neagra, a pleoscait si a plins la fiecare tentativa de a o duce la uscat. Ulterior, marea linistita nu i-a placut deloc, iar in ultimele zile a refuzat cu totul sa intre in apa, exceptie facind fireste varianta proprie si personala de distractie la mare, si anume intratul in apa cu sosete si sandale.
Pe la 10 se termina cu totul orice farima de intelegere si rabdare din partea ei, asa ca stringeam calabalicul si marsaluiam inapoi la hotel, sub privirile destul de uimite ale oamenilor seriosi, care au dat un ban ca sa se intoarca bronzati, asa ca aveau de gind sa faca exact asta, sa se bronzeze cu orice pret si la orice ora.
Urma dushuletul, tropaiala, un ceas de nani...si apoi, ce te faci cu un copil de 1 an si ceva la mare, la prinz? Pai e simplu, te plimbi cu el prin camera si prin hotel, ca in soare la ora aia nu poti sa il tii. Tati se ducea la un "impinge tava" testat sa aduca mincarea, eu distram copilul, papam, ne jucam muuult si epuizant, dupa care urma in general inca un puiut de nani. Mersul la plaja dup-amiaza decurgea la fel, la 6-7pm copilul muuureeeaaaa de somn si oboseala, pentru ca odata ajunsa in camera, dushuita si hranita, sa ne vedem obligati sa mergem "pa-pa" la o plimbare nici-in-carut-nici-pe-jos-nici-in-brate. Stingerea se dadea pentru ea pe la ora 21, obicei cu care vad ca a ramas si acasa.
programul zilnic a suferit si citeva "variatiuni pe aceeasi tema" pentru ca in chiar ziua sosirii, la chiar prima baie in mare fara copil, un val din alea care i-au placut asa mult fie-mii l-a luat prin surprindere pe al meu Motan si i-a furat ochelarii (vechi de 2 saptamini) pe care si-i uitase pe nas. Asa ca am facut si o excursie in Navodari, ca sa producem o alta pereche, nu de alta, dar eu nu aveam nici cel mai mic gind sa conduc pina la Iasi.
A fost cred primul an in care am plecat de la mare cu oarecare bucurie in suflet si absolut lesinata de oboseala. Si da, la fel de alba cum sosisem.
Ne-am pornit spre Rucar, unde avem niste rude care au o casa de vacanta, superba, intr-o zona minunata, niste oameni grozavi. Din pacate in ziua aia a plouat crunt, afara era noroi pina la git, copila iar intrase in greva foamei si nu minca nici borcanele, asa ca am poposit doar o noapte si am plecat spre Iasi.
Marea-episodul 2 a fost chiar si mai agitata si mai obositoare pentru mine. Am plecat simbata, duminica dimineata Pisilinca a vomat si a facut un pic de febra asa ca am stat "pe pozitii" sa vedem ce zice doctorul - care nu era disponibil pe moment...si de unde trebuia sa ajungem acasa miercuri, marti dimineata am taiat-o repede spre Bucuresti, ne-am luat cortul visurilor noastre - multumesc din suflet trio-ului B, R si V pentru ajutor!!!- si apoi spre Iasi, unde am regasit un copil trist, nervos si speriat sa nu disparem iar.
Au mai urmat citeva iesiri cu cortul la munte, la o intrunire moto, dar astea in alt episod.
19.08.2010
Circ. De-adevaratelea.
N-am mai fost la circ de cind eram prescolar. Ultima mea vizita la circ am facut-o doar cu tata - acum stiu de ce - si imi amintesc un cort maaaare, cu locuri pe banci de lemn printre care nu prea aveai loc sa te strecori, cu rumegus pe jos; imi amintesc montarea panourilor de plasa pentru dresura de " pisici", am vazut atunci lei, tigri, acrobatii calare, elefanti, ciini, ursi carpatini si urs polar, capre, multi clovni, trapezisti...si nu mai stiu. Dar cel mai bine imi amintesc vizita in menajerie, la pauza, si ursul polar care statea intr-o cusca mica, cu gratii, in fund, si ma jur ca din ochi ii curgeau lacrimi. De atunci n-am mai calcat in vreun circ. Pina azi.
Azi, dintr-un sentiment de vinovatie fata de "dixtractia" cu gradinita, am hotarit sa o ducem pe Pisilinca la un circ micut, venit in Iasi.
Fireste ca am plins de la bun inceput, de la primele acorduri ale muzicii "de circ". Am plins si mai abitir aratindu-i fiica-mii doi tigri care sareau de pe un taburet pe altul, lasind urechile pe spate si inchizind incet ochii de cite ori se apropia de ei dresorul cu cravasa, cu care nu ii atingea tare, dar ii atingea, si am regasit in ei aceleasi expresii ale Motanoiului nostru cind stie ca o s-o incaseze.
Dup-aia n-am mai plins. M-am regasit, om mare, luptindu-ma intre curiozitatea pe care mi-a stirnit-o mereu viata (pe care o romantez cu siguranta) circarilor, admiratia pentru munca lor, constiinta faptului ca animalele alea au fost oricum condamnate din nastere la o viata dupa gratii, fie intr-un circ fie intr-o gradina zoologica, intelegerea faptului ca pina la urma plata unui bilet la spectacol inseamna supravietuirea oamenilor alora si a animalelor lor, caci spectatorii sint si asa tot mai putini, si odata cu disparitia lor ar disparea si bietele pisici, si elefantii domoli si intelepti.
Per total m-am intristat, recunosc. Copilul din mine viseaza inca la o viata petrecuta in rulota (varianta upgradata a cortului, care ne place atit de mult), la experienta de viata pe care doar cineva umblat prin lume o poate dobindi, la marea familie care ar trebui sa fie circul (desi sint sigura ca si acolo exista invidii, antipatii, piriciosi), la serile de dupa spectacol, la munca si antrenamentul de dinainte. Simt un soi aparte de respect fata de oamenii de circ, caci in spatele "jocului" din arena sta atit de multa munca; munca pe care trebuie sa o faca bine ca sa aiba ce minca; prea rar isi permit ei sa fie bolnavi sau indispusi; si ma indoiesc ca ei cred in concedii medicale. In ciuda faptului ca as prefera ca circul sa nu mai aiba niciodata animale, stiu si ca este o ultima solutie pentru acele "salbaticiuni" nascute deja, pentru care libertatea ar fi o condamnare la moarte. Ii admir poate cel mai mult pe copiii de circ, nascuti si crescuti acolo, implicati in spectacol caci de acolo isi cistiga si ei piinea; mereu m-am intrebat - sincer si fara urma de critica - cum fac ei scoala, caci sint sigura ca fac.
Nu stiu sa inchei postarea asta. Desi cortul de azi era mai mic, tigrii mai obositi, iar pe ursul polar, daca ar fi existat, nu as fi indraznit sa il privesc in ochi, inima imi este plina de emotii, si asta este destul. O fi bine, o fi rau, circul m-a inviat macar o dupa-amiaza.
Azi, dintr-un sentiment de vinovatie fata de "dixtractia" cu gradinita, am hotarit sa o ducem pe Pisilinca la un circ micut, venit in Iasi.
Fireste ca am plins de la bun inceput, de la primele acorduri ale muzicii "de circ". Am plins si mai abitir aratindu-i fiica-mii doi tigri care sareau de pe un taburet pe altul, lasind urechile pe spate si inchizind incet ochii de cite ori se apropia de ei dresorul cu cravasa, cu care nu ii atingea tare, dar ii atingea, si am regasit in ei aceleasi expresii ale Motanoiului nostru cind stie ca o s-o incaseze.
Dup-aia n-am mai plins. M-am regasit, om mare, luptindu-ma intre curiozitatea pe care mi-a stirnit-o mereu viata (pe care o romantez cu siguranta) circarilor, admiratia pentru munca lor, constiinta faptului ca animalele alea au fost oricum condamnate din nastere la o viata dupa gratii, fie intr-un circ fie intr-o gradina zoologica, intelegerea faptului ca pina la urma plata unui bilet la spectacol inseamna supravietuirea oamenilor alora si a animalelor lor, caci spectatorii sint si asa tot mai putini, si odata cu disparitia lor ar disparea si bietele pisici, si elefantii domoli si intelepti.
Per total m-am intristat, recunosc. Copilul din mine viseaza inca la o viata petrecuta in rulota (varianta upgradata a cortului, care ne place atit de mult), la experienta de viata pe care doar cineva umblat prin lume o poate dobindi, la marea familie care ar trebui sa fie circul (desi sint sigura ca si acolo exista invidii, antipatii, piriciosi), la serile de dupa spectacol, la munca si antrenamentul de dinainte. Simt un soi aparte de respect fata de oamenii de circ, caci in spatele "jocului" din arena sta atit de multa munca; munca pe care trebuie sa o faca bine ca sa aiba ce minca; prea rar isi permit ei sa fie bolnavi sau indispusi; si ma indoiesc ca ei cred in concedii medicale. In ciuda faptului ca as prefera ca circul sa nu mai aiba niciodata animale, stiu si ca este o ultima solutie pentru acele "salbaticiuni" nascute deja, pentru care libertatea ar fi o condamnare la moarte. Ii admir poate cel mai mult pe copiii de circ, nascuti si crescuti acolo, implicati in spectacol caci de acolo isi cistiga si ei piinea; mereu m-am intrebat - sincer si fara urma de critica - cum fac ei scoala, caci sint sigura ca fac.
Nu stiu sa inchei postarea asta. Desi cortul de azi era mai mic, tigrii mai obositi, iar pe ursul polar, daca ar fi existat, nu as fi indraznit sa il privesc in ochi, inima imi este plina de emotii, si asta este destul. O fi bine, o fi rau, circul m-a inviat macar o dupa-amiaza.
18.08.2010
Alt fel de manifest
Daca este ceva care ne preocupa din ce in ce mai putin in ziua de azi, astia sint proprii nostri copii.
Ii lasam sa se nasca in spitale mai mult sau mai putin mizere, in conditii cu numar variabil de stele in functie de buzunarul fiecaruia, dar amintind pentru vasta majoritate a femeilor de salile de fatare din fermele de bovine, pe mese reci, sa fie manipulati din primele clipe de viata de straini grabiti, care isi cunosc cu siguranta meseria dar nu manifesta nici o secunda de simpatie sau de empatie pentru micutul dezbracat si atit de nesigur si de pierdut in spatiu. Ii lasa, pentru siguranta lor cica, in acvarii fara capac, rasuciti bine in cirpe autoclavate si ne ducem la ei cu program, din doua in doua ore, caci doar atunci au voie sa le fie foame sau sa ceara alinare, mingiiere, confort si siguranta. Ii luam acasa si ii punem cu mare mindrie in patuturi uriase pentru ei, imbracate in asternuturi si protectii scumpe si frumos colorate, pe care ochii lor nu le pot distinge inca, dar care ii priveaza de ceea ce si-ar dori mai mult, atingerea plina de duiosie si siguranta a bratelor mamei, care dupa ce i-a leganat timp de 9 luni in pintece, ii abandoneaza sub presiunea sfaturilor atotstiutoare si este dispusa sa le ofere alinare cu program, ca sa nu se invete copilul rasfatat.
Si supliciile continua, toate facute desigur sub scuza - de cele mai multe ori crezuta, car care sint sigura ca sta la baza unei vaste majoritati a depresiilor postnatale - educatiei timpurii, a regulilor si a sfaturilor din carti sau venite din timpuri in care nevoia te obliga sa recurgi la anumite masuri. N-o sa adaug pe aceasta tema decit faptul ca atunci cind generatia mea incepea diversificarea, crenvurstii reprezentau " carne" si erau recomandati de catre pediatri. In lipsa de altceva...
Nu vreau sa insist pe tema tinutului bebelusului in brate, pentru ca devine din fericire o idee din ce in ce mai raspindita, pe care o promoveaza din ce in ce mai multa lume si pe care sint dispuse sa o adopte din ce in ce mai multe femei, instinctul matern avind un aport covirsitor in " convingerea" lor ca aceasta este varianta corecta. As prefera sa abordez acum un alt segment al copilariei timpurii, un aspect cu care ma confrunt eu in prezent si care ma face sa ma razvratesc impotriva unor norme si cerinte sociale care mi se par nedrepte.
Destul de contestat de rezidentii altor tari, in Romania concediul de ingrijire a copilului dureaza 2 ani, 3 pentru copiii cu probleme. Cu alte cuvinte, statul iti acorda permisiunea legala de a sta alaturi de copilul tau timp de 2 ani.
N-o sa ma leg acum nici de recenta scadere a indemnizatiei pe care o primesc mamele pentru aceasta perioada de 2 ani; ea insasi este destul de contestata. Oricum, in familiile in care buzunarul permite, mama va alege sa stea linga pruncul sau cit mai mult, in timp ce in alte familii se va intoarce la munca - de cele mai multe ori pe un salariu mizer dar care face diferenta cind e vorba de plata luminii si a intretinerii - cit de curind posibil.
Vreau sa vorbesc insa despre mamele care in ciuda unei indemnizatii consistente (sau in ciuda unui venit familial suficient) sint fortate sa revina la munca.
Femei de cariera, cu functii de conducere, angajate de cele mai multe ori in mediul privat, carora li se atrage atentia ca si 6 luni de absenta echivaleaza cu o plafonare si cu o pierdere a aptitudinii de a-si relua activitatile de dinainte de copil. Femei in cazul carora degeaba le este garantat prin lege locul de munca pe o perioada de 2 ani, plus 6 luni de la revenirea la serviciu, pentru ca daca indraznesc sa lipseasca mai mult de 3 luni patronul le ride in nas si le bate obrazul ca au lasat firma sa se duca de ripa, ca au pus multinationala intr-o postura dificila, ca nu au dat dovada de dedicatie fata de job. Femei care lucreaza in invatamintul de stat si care sint penalizate de directorii de scoala, fiind cadorisite la revenirea in cimpul muncii cu clase slabe, in situatii disperate, cu ore mai putine, cu amenintari ca " am fost nevoiti sa angajam pe altcineva sa iti faca treaba si acum ce ne facem".
Sau de ce nu, femei ca mine, asupra carora se exercita presiuni din partea sistemului, care ma vrea inapoi pe baricade (cu bani de acasa daca s-ar putea) ca sa ma termine de cernut prin sita cu ochiuri largi si cu gauri a invatamintului postuniversitar, ca sa nu tina un loc ocupat degeaba si deci niste bani blocati.
Si cedam, cautam innebunite variante, straini care sa ne ingrijeasca copiii, ne convingem ca nu am avut de ales si ca ne bucuram ca am gasit cea mai buna solutie la o problema care nu ar trebui sa existe: o bona care pare sa nu ne snopeasca in bataie copilul, pe banii nostri; o gradinita in care sint doua educatoare la 12 copii nu una la 20. Ne supunem copiii la presiuni uriase pentru ei, le cerem sa se adapteze, sa accepte o situatie profund anormala, si in tot acest timp intimpinam cu mirare si nervi mofturile nou aparute si insomniile si spaimele nocturne.
O societate traditionalista - tribala, ar spune unii - asigura copilului un mediu cunoscut si prietenos pina la virsta pubertatii, pina la propria reclamare a independentei. Astfel, independenta devine ceva cerut si cistigat, nu suturi in fund pentru noi pasi inainte, asezonati cu tristete si plinsete.
Societatea moderna minimizeaza rolul parintelui alaturi de copilul sau, crescind noi si noi generatii de adulti cu traume adinc ingropate in subconstient, invatati de mici ca lacrimile sint inutile, ca nimanui nu-i pasa, ca normalitatea consta in indiferenta fata de suferinta celor din jur, ca parintii sint ACOLO doar cind au ei chef nu cind este neaparata nevoie de ei. Este profund gresita aceasta abordare, la fel ca si desconsiderarea femeilor care si-au permis sa renunte la slujbe pentru perioade suficient de lungi incit sa isi fi ingrijit corespunzator copiii, asigurindu-le din chiar prima etapa a vietii lor mediul optim de dezvoltare afectiva.
Asa ca eu, desi tocmai mi-am "institutionalizat" copilul (si ghilimelele le pun nu pentru ca as avea vreun dubiu ca am facut-o; o da, am facut-o si mi-e rusine pentru asta, ci pentru ca majoritatea dau acestui cuvint semnificatia casei de copii, a orfelinatului sau macar a gradinitei saptaminale), vreau sa militez in favoarea unei mai "usoare" emancipari a femeii si o intoarcere catre traditie si catre ceea ce simt eu ca ar fi mersul firesc al lucrurilor. Sint sigura ca sint multe mame care gindesc ca mine si care se vad fortate sa isi lase copilul plingind la gradinita sau la bona, ca sa se duca sa fie f.tute de catre un sef care a uitat sau habar nu are cit e de important sa fii parinte. Sint sigura ca sint foarte multe mame care au trecut deja prin aceasta experienta si isi amintesc inca tristetea din ochii copilului, sau trezitul sau brusc noaptea si atirnatul de gitul lor, inginind plingacios " maminu, numami, numami...". Sint sigura ca daca cineva ar indrazni sa afirme public aceste lucruri, ar fi multe de dezbatut pe acest subiect si poate s-ar mai deschide citeva minti si citeva suflete fata de suferinta tacuta, vocalizata sau nu, a unor copii care sint obligati sa creasca printre straini macar jumatate din timpul lor de veghe.
De aceea va rog, trimiteti acest text cunoscutilor. Poate sint parinti de copii mari, sau poate nu au nici o intentie de a deveni vreodata parinti. Dar ceva, o idee, un suflu, poate se va cuibari in mintea lor in legatura cu acest subiect. Nu caut trafic pe blog; daca preferati, copiati textul si trimiteti-l intr-un simplu email, caruia insa poate ii atasati si adresa mea de mail, caci m-ar bucura sa primesc orice tip de feedback.
Ii lasam sa se nasca in spitale mai mult sau mai putin mizere, in conditii cu numar variabil de stele in functie de buzunarul fiecaruia, dar amintind pentru vasta majoritate a femeilor de salile de fatare din fermele de bovine, pe mese reci, sa fie manipulati din primele clipe de viata de straini grabiti, care isi cunosc cu siguranta meseria dar nu manifesta nici o secunda de simpatie sau de empatie pentru micutul dezbracat si atit de nesigur si de pierdut in spatiu. Ii lasa, pentru siguranta lor cica, in acvarii fara capac, rasuciti bine in cirpe autoclavate si ne ducem la ei cu program, din doua in doua ore, caci doar atunci au voie sa le fie foame sau sa ceara alinare, mingiiere, confort si siguranta. Ii luam acasa si ii punem cu mare mindrie in patuturi uriase pentru ei, imbracate in asternuturi si protectii scumpe si frumos colorate, pe care ochii lor nu le pot distinge inca, dar care ii priveaza de ceea ce si-ar dori mai mult, atingerea plina de duiosie si siguranta a bratelor mamei, care dupa ce i-a leganat timp de 9 luni in pintece, ii abandoneaza sub presiunea sfaturilor atotstiutoare si este dispusa sa le ofere alinare cu program, ca sa nu se invete copilul rasfatat.
Si supliciile continua, toate facute desigur sub scuza - de cele mai multe ori crezuta, car care sint sigura ca sta la baza unei vaste majoritati a depresiilor postnatale - educatiei timpurii, a regulilor si a sfaturilor din carti sau venite din timpuri in care nevoia te obliga sa recurgi la anumite masuri. N-o sa adaug pe aceasta tema decit faptul ca atunci cind generatia mea incepea diversificarea, crenvurstii reprezentau " carne" si erau recomandati de catre pediatri. In lipsa de altceva...
Nu vreau sa insist pe tema tinutului bebelusului in brate, pentru ca devine din fericire o idee din ce in ce mai raspindita, pe care o promoveaza din ce in ce mai multa lume si pe care sint dispuse sa o adopte din ce in ce mai multe femei, instinctul matern avind un aport covirsitor in " convingerea" lor ca aceasta este varianta corecta. As prefera sa abordez acum un alt segment al copilariei timpurii, un aspect cu care ma confrunt eu in prezent si care ma face sa ma razvratesc impotriva unor norme si cerinte sociale care mi se par nedrepte.
Destul de contestat de rezidentii altor tari, in Romania concediul de ingrijire a copilului dureaza 2 ani, 3 pentru copiii cu probleme. Cu alte cuvinte, statul iti acorda permisiunea legala de a sta alaturi de copilul tau timp de 2 ani.
N-o sa ma leg acum nici de recenta scadere a indemnizatiei pe care o primesc mamele pentru aceasta perioada de 2 ani; ea insasi este destul de contestata. Oricum, in familiile in care buzunarul permite, mama va alege sa stea linga pruncul sau cit mai mult, in timp ce in alte familii se va intoarce la munca - de cele mai multe ori pe un salariu mizer dar care face diferenta cind e vorba de plata luminii si a intretinerii - cit de curind posibil.
Vreau sa vorbesc insa despre mamele care in ciuda unei indemnizatii consistente (sau in ciuda unui venit familial suficient) sint fortate sa revina la munca.
Femei de cariera, cu functii de conducere, angajate de cele mai multe ori in mediul privat, carora li se atrage atentia ca si 6 luni de absenta echivaleaza cu o plafonare si cu o pierdere a aptitudinii de a-si relua activitatile de dinainte de copil. Femei in cazul carora degeaba le este garantat prin lege locul de munca pe o perioada de 2 ani, plus 6 luni de la revenirea la serviciu, pentru ca daca indraznesc sa lipseasca mai mult de 3 luni patronul le ride in nas si le bate obrazul ca au lasat firma sa se duca de ripa, ca au pus multinationala intr-o postura dificila, ca nu au dat dovada de dedicatie fata de job. Femei care lucreaza in invatamintul de stat si care sint penalizate de directorii de scoala, fiind cadorisite la revenirea in cimpul muncii cu clase slabe, in situatii disperate, cu ore mai putine, cu amenintari ca " am fost nevoiti sa angajam pe altcineva sa iti faca treaba si acum ce ne facem".
Sau de ce nu, femei ca mine, asupra carora se exercita presiuni din partea sistemului, care ma vrea inapoi pe baricade (cu bani de acasa daca s-ar putea) ca sa ma termine de cernut prin sita cu ochiuri largi si cu gauri a invatamintului postuniversitar, ca sa nu tina un loc ocupat degeaba si deci niste bani blocati.
Si cedam, cautam innebunite variante, straini care sa ne ingrijeasca copiii, ne convingem ca nu am avut de ales si ca ne bucuram ca am gasit cea mai buna solutie la o problema care nu ar trebui sa existe: o bona care pare sa nu ne snopeasca in bataie copilul, pe banii nostri; o gradinita in care sint doua educatoare la 12 copii nu una la 20. Ne supunem copiii la presiuni uriase pentru ei, le cerem sa se adapteze, sa accepte o situatie profund anormala, si in tot acest timp intimpinam cu mirare si nervi mofturile nou aparute si insomniile si spaimele nocturne.
O societate traditionalista - tribala, ar spune unii - asigura copilului un mediu cunoscut si prietenos pina la virsta pubertatii, pina la propria reclamare a independentei. Astfel, independenta devine ceva cerut si cistigat, nu suturi in fund pentru noi pasi inainte, asezonati cu tristete si plinsete.
Societatea moderna minimizeaza rolul parintelui alaturi de copilul sau, crescind noi si noi generatii de adulti cu traume adinc ingropate in subconstient, invatati de mici ca lacrimile sint inutile, ca nimanui nu-i pasa, ca normalitatea consta in indiferenta fata de suferinta celor din jur, ca parintii sint ACOLO doar cind au ei chef nu cind este neaparata nevoie de ei. Este profund gresita aceasta abordare, la fel ca si desconsiderarea femeilor care si-au permis sa renunte la slujbe pentru perioade suficient de lungi incit sa isi fi ingrijit corespunzator copiii, asigurindu-le din chiar prima etapa a vietii lor mediul optim de dezvoltare afectiva.
Asa ca eu, desi tocmai mi-am "institutionalizat" copilul (si ghilimelele le pun nu pentru ca as avea vreun dubiu ca am facut-o; o da, am facut-o si mi-e rusine pentru asta, ci pentru ca majoritatea dau acestui cuvint semnificatia casei de copii, a orfelinatului sau macar a gradinitei saptaminale), vreau sa militez in favoarea unei mai "usoare" emancipari a femeii si o intoarcere catre traditie si catre ceea ce simt eu ca ar fi mersul firesc al lucrurilor. Sint sigura ca sint multe mame care gindesc ca mine si care se vad fortate sa isi lase copilul plingind la gradinita sau la bona, ca sa se duca sa fie f.tute de catre un sef care a uitat sau habar nu are cit e de important sa fii parinte. Sint sigura ca sint foarte multe mame care au trecut deja prin aceasta experienta si isi amintesc inca tristetea din ochii copilului, sau trezitul sau brusc noaptea si atirnatul de gitul lor, inginind plingacios " maminu, numami, numami...". Sint sigura ca daca cineva ar indrazni sa afirme public aceste lucruri, ar fi multe de dezbatut pe acest subiect si poate s-ar mai deschide citeva minti si citeva suflete fata de suferinta tacuta, vocalizata sau nu, a unor copii care sint obligati sa creasca printre straini macar jumatate din timpul lor de veghe.
De aceea va rog, trimiteti acest text cunoscutilor. Poate sint parinti de copii mari, sau poate nu au nici o intentie de a deveni vreodata parinti. Dar ceva, o idee, un suflu, poate se va cuibari in mintea lor in legatura cu acest subiect. Nu caut trafic pe blog; daca preferati, copiati textul si trimiteti-l intr-un simplu email, caruia insa poate ii atasati si adresa mea de mail, caci m-ar bucura sa primesc orice tip de feedback.
06.08.2010
Puiut de depresie
Iaca am "copil mare" si intarcat.
Am plecat de acasa, am lasat-o cu maica-mea, dupa diverse aventuri am luat pastilele magice, s-a oprit laptele.
O consider cea mai mare greseala pe care am facut-o de cind sint mama, si daca as putea da timpul inapoi, nu as repeta-o pentru nimic in lume.
Copila se chinuie cumplit cu maselele si cu adormitul, ea care adormea in 5 minute cu sinul in gura, si ale carei cautari de tzitzi din ultima vreme le-am privit ca imbecila ca pe alint si rasfat, nu ca metoda de alinare a durerilor de la masele. Lasa ca acu ne alinam cu geluri si panadoale...
A fost foarte trista. Cind o dezbrac imi arata tzitzile ei, le studiaza si le spune pe nume, cu aceeasi duiosie cu care le "striga" acum doar citeva zile pe ale mele. Mi se fringe inima in mii de bucatele, si nici macar nu am cui sa spun, caci nimeni nu poate intelege. Mie nu indrazneste sa imi ceara, o singura data m-a vazut cu o bluza cu un pic de decolteu si a vrut sa bage mina in sin. Noaptea se ogoaie cel mai greu, ca nici nu e dezmeticita bine, si inca ar mai cauta liniste, pace si dulce. Dar...nu mai este.
Si culmea e ca atunci cind adoarme, cam chinuit (macar acum nu mai tresare continuu, ca sa ma strige...) EU ma simt goala si pustie, si imi lipseste cumplit alintul ala dintre noi.
Se pare ca postarea asta e mai degraba despre mine decit despre ea, desi probabil ca ar fi fost mai interesante detaliile despre cum s-a adaptat ea la noua situatie. Insa eu o sa strig in gura mare, oricui o sa vrea sa asculte:
- intarcare treptata, nicidecum brusca, asa cum am facut eu;
- lasati copilul sa suga cit vrea. Gradi nu e un impediment, poate ramine cu suptul de dimineata, seara si noaptea. Nici presiunile celor din jur, care tot se mira cum de INCA alaptezi, care ii spun copilului ca "e rusine", sau alte timpenii.
Sint cel mai mare sustinator al alaptarii, exclusive pina la 6 luni, continuata pina la macar 2 ani. Pacat ca am invatat-o the hard way. Sint intr-un punct in care nu vreau alt copil pentru ca pe el l-as alapta pina s-ar intarca singur, si asta m-ar face sa ma simt vinovata fata de Pisilinca, careia i-am furat aceasta placere, din considerente egoiste si idioate. Si nu, nu am bani sau timp de terapie.
Am plecat de acasa, am lasat-o cu maica-mea, dupa diverse aventuri am luat pastilele magice, s-a oprit laptele.
O consider cea mai mare greseala pe care am facut-o de cind sint mama, si daca as putea da timpul inapoi, nu as repeta-o pentru nimic in lume.
Copila se chinuie cumplit cu maselele si cu adormitul, ea care adormea in 5 minute cu sinul in gura, si ale carei cautari de tzitzi din ultima vreme le-am privit ca imbecila ca pe alint si rasfat, nu ca metoda de alinare a durerilor de la masele. Lasa ca acu ne alinam cu geluri si panadoale...
A fost foarte trista. Cind o dezbrac imi arata tzitzile ei, le studiaza si le spune pe nume, cu aceeasi duiosie cu care le "striga" acum doar citeva zile pe ale mele. Mi se fringe inima in mii de bucatele, si nici macar nu am cui sa spun, caci nimeni nu poate intelege. Mie nu indrazneste sa imi ceara, o singura data m-a vazut cu o bluza cu un pic de decolteu si a vrut sa bage mina in sin. Noaptea se ogoaie cel mai greu, ca nici nu e dezmeticita bine, si inca ar mai cauta liniste, pace si dulce. Dar...nu mai este.
Si culmea e ca atunci cind adoarme, cam chinuit (macar acum nu mai tresare continuu, ca sa ma strige...) EU ma simt goala si pustie, si imi lipseste cumplit alintul ala dintre noi.
Se pare ca postarea asta e mai degraba despre mine decit despre ea, desi probabil ca ar fi fost mai interesante detaliile despre cum s-a adaptat ea la noua situatie. Insa eu o sa strig in gura mare, oricui o sa vrea sa asculte:
- intarcare treptata, nicidecum brusca, asa cum am facut eu;
- lasati copilul sa suga cit vrea. Gradi nu e un impediment, poate ramine cu suptul de dimineata, seara si noaptea. Nici presiunile celor din jur, care tot se mira cum de INCA alaptezi, care ii spun copilului ca "e rusine", sau alte timpenii.
Sint cel mai mare sustinator al alaptarii, exclusive pina la 6 luni, continuata pina la macar 2 ani. Pacat ca am invatat-o the hard way. Sint intr-un punct in care nu vreau alt copil pentru ca pe el l-as alapta pina s-ar intarca singur, si asta m-ar face sa ma simt vinovata fata de Pisilinca, careia i-am furat aceasta placere, din considerente egoiste si idioate. Si nu, nu am bani sau timp de terapie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)