Despre tupeu in lumea virtuala

Am observat, nu de putine ori, ca lumea virtuala ii transforma pe oameni.
Nu ma refer la clasicele "barbat, 38 de ani, necasatorit, prezentabil" care e de fapt de 60, chel si cu burta pina la genunchi (si desigur, cu urma de verigheta pe inelar). Astea mi se par amuzante pina la un punct; oricum, nu ma simt expusa la genul asta de glumite pentru ca nu frecventez asa numitele retele de socializare, nu intru pe site-uri de dating si in general nu vorbesc pe net decit cu necunoscuti...cunoscuti, adica persoane pentru care mi-am descoperit ceva afinitati pe forumuri de exemplu. Stiu ca din ce in ce mai multa lume povesteste ca si-a cunoscut sotul sau sotia intii in lumea virtuala si abia dupa ceva vreme s-au vazut fata in fata, dar ... pur si simplu nu mi se pare ca genul asta de relatii mi se potriveste.
Vorbesc insa despre cum noi toti, sub protectia anonimatului pe care il presupune un forum sau niste comentarii sau de ce nu, un anumit gen de blog, parca ne transformam. Este cumva de inteles, cu totii avem o imagine despre cum am vrea sa fim, iar in lumea virtuala ne putem preface mai catolici decit papa, ca sa ne placa noua insine de noi; nu sint multe ocazii de a-ti juca propriul personaj.
Mi se pare totusi putin ciudat cum naturaletea si relaxarea si intimitatea in exprimare dispar ca prin minune imediat ce ne vedem pusi fata in fata cu interlocutorii. Bine, depinde si de relatia dintre cei doi; eu am o prietena pe care o vad cam o data pe an, de citiva ani buni, si desi nu mai avem timpul necesar sa ne punem una pe cealalta la curent cu toate maruntisurile vietilor noastre, intilnirile sint la fel de frumoase, de prietenoase si de lipsite de orice stinghereala cum erau si pe vremea cind desi stateam in aceeasi banca, mai ieseam si la plimbare in fiecare dup-amiaza.
Oricum, nu incetez sa ma minunez cum identitatea asta virtuala ne face sa ne permitem discutii pe care nu le-am purta niciodata fata in fata. Pina la un punct, sint si eu o "victima' a acestui "trend"; imi place tare mult de personajul pisigri, identitatea mi se pare ca mi se potriveste ca o manusa, si ma identific cu el mai mult si mai realist decit o faceam odinioara cu eu-Marie (din Marie's the Name of his Latest Flame a lui Presley). Recunosc, uneori imi permit mici indrazneli sau mici momente de sinceritate care nu s-ar "potrivi" firii mele destul de introvertite in relatiile cu oamenii, insa spun cu mina pe inima ca niciodata nu m-am..."laudat", nu m-am "dat balena", nu am insistat pe idei pe care de fapt nu le imbratisez, nu am promis sa fac lucruri pe care de fapt nu mi le doresc sau pe care nu am curajul sa le intreprind. Desi pisigri este mai pisicoasa, mai sincera, mai extrovertita, mai independenta si mai curajoasa decit eu-cea-de-toate-zilele, ea nu este totusi o minciuna, nu este o marioneta, nu este un personaj de roman, este ...eu in zilele mele bune.