13.10.2010

Wine is fine...

...but whisky's quicker.

O singura persoana de pe lumea asta ma cunoaste destul de bine incit sa stie ca dintotdeauna am suferit de "indragosteala". Mi-e greu sa o definesc, indragostita sint de la 21 de ani, de acelasi barbat, insa si inainte, si dupa aparitia acestuia in viata mea am dezvoltat pasiuni pentru alti barbati, personaje de film sau carte, cintareti, actori, subiecte de documentare tv si altele din acelasi registru. M-am indragostit de personajul central masculin din Californication pentru ca apoi sa il ador de rockerul batrin din acelasi serial; m-am indragostit de toata "echipa" din The Boat that Rocked; am nutrit o pasiune deosebita pentru unul din tatuatorii din Miami Ink, l-am iubit pe Nicu Covaci (sau mai exact m-am indragostit de vocea lui). Si am revenit la o mai veche dragoste: Ozzy.

Nu cred ca ma poate intelege cineva. Nici pentru pasiunile astea subite si intense, care imi provoaca stari de neliniste si de fluturasi in stomac, nici pentru aceasta ultima alegere. M-am surprins intrebindu-ma, intr-un acces de fanatism, daca Motanul meu este destul de fan incit sa accepte sa creasca in "ograda" sa un urmas al sus-numitului, dar m-am razgindit repede, amintindu-mi The Osbournes; mi se pare destul de evident ca oricit de cool ar fi omul, nu prea e bun ca "material de reproductie", iertata sa-mi fie sinceritatea. Oricit de originale, destepte sau talentate ar fi cele doua odrasle oficiale, mie nu au reusit sa-mi fie simpatice.

Ozzy este o legenda vie, este unul dintre putinii monstri ai rockului clasic inca in viata. Nu inca in viata, ci alive and kicking. Este dulce, dezarmant si copilaros. Imi staruie in minte citeva momente din show-ul centrat pe familia lui.
Primul este uriasa ceasca de cafea. Mare cit un lighean si colorata ca o fusta de tiganca. Aproape la fel de baltata ca tinutele de casa ale proprietarului (si beneficiarului). Pare absolut nedespartit de ea, in timp ce pe mine ma ia tahicardia doar privind-o. Si fac parte din acele persoane care nu sufera cescutele de cafea, martori imi sint cunoscutii ca eu cafea beau doar din cani de ceai.
Al doilea este cel al vizitei lui Elton John, daca nu ma insel. Care ii aduce niscai cadou trendy-fancy-cool, de aur si fireste foarte scump. Iar Ozzy, asemeni unui copil, intii nu vrea sa coboare sa dea ochii cu the big rock star, dupa care se simte atit de intimidat de prezenta acestuia si de cadou, incit o tuleste sus pe scari si recunoaste ulterior in fata camerei ca s-a simtit stinjenit ca tocmai Elton John sa ii faca un asemenea dar.
Al treilea moment care m-a induiosat de numa' a fost cel in care, in urma a nu stiu ce concurs, o fana ajunge sa petreaca un weekend impreuna cu familia Osbourne. Sotia lui Ozzy este nevoita sa ii tina acestuia o predica potrivita unui copil de 12 ani, in care sa ii explice ca trebuie macar sa vina sa salute fata si sa ii dea un autograf, ca pentru el se afla ea acolo si nu pentru altcineva. Iar Ozzy se agita si se framinta ca nu stie ce sa discute cu ea.
Dar am fost cucerita definitiv si irecuperabil de reactia acestuia in momentul in care afla de dependenta de droguri a fiicei sale. Nu stiu ce bataie i-o fi tras in spatele camerelor de luat vederi, dar in serial reactia sa a fost exemplara si m-a facut sa ma indragostesc cu totul. Fostul drug-addict si alcoolic isi priveste calm fata si ii spune simplu ca este o problema pe care o s-o rezolve impreuna; trebuie sa plece neaparat si cit mai curind la niscai clinica de dezintoxicare si reabilitare. Desigur ca decizia stirneste o serie de istericale, al caror singur raspuns este o imbratisare si o incurajare. Fara lectii si teorii si de ce-uri si unde am gresit. Singurul moment de duritate se petrece mai tirziu, intre el si sotie, cind aceasta este induiosata cu totul de rugamintile fetei de a fi luata acasa; Ozzy n-a trait degeaba cum si cit a trait: fata trebuie sa ramina acolo.

Suna atit de aiurea si de impersonal, aceasta relatare "pe puncte". Dar jur ca nu ma gindeam in clipele alea decit cum ar reactiona orice alt parinte, mai ales unul care "a fost deja acolo", de-ala cu "been there, done that".

Despre muzica nu pot sa scriu. Rockul fie iti place, fie nu; nimeni nu te poate invata sa il iubesti sau sa il traiesti daca nu se afla undeva in structura fiintei tale. Eu sint mai demodata, recunosc ca nu pot sa sufar miorlaielile cu pretentii de rock, purtatoare de denumiri care includ cele patru litere magice: rock in doua cu muzica clasica, rock schelalait de ceva muiere a carei voce desfunda sinusuri, rock "armonios impletit" cu house, disco, trance, hip-hop sau orice altceva. Sint o admiratoare a "vechii scoli" de rock, mai ales a celui facut de trupe longevive, de artisti care au continuat sa existe si sa se vinda si sa compuna zeci de ani. Iar Ozzy apartine acestui "film". Rock mai clasic decit cel al lui Black Sabbath si ulterior al lui Ozzy nu mi-a fost dat sa aud - parerea mea, subiectiva desigur.

Jucaus, vesel, longeviv; poate ca tocmai toate adictiile sale mi-l fac atit de drag. Cred ca nu e usor sa renunti la sticla de cognac zilnica. Si cu atit mai putin la droguri. Si dupa ce treci prin toate astea, sa mai fii in stare sa apari in fata publicului, sa cinti si sa topai timp de doua ore, sa alergi dintr-un capat in altul al scenei si sa fii si aplaudat continuu, iar numele sa-ti fie scandat minute in sir. Insa el este unul dintre acei fericiti nascuti sa faca ceva anume in viata. Barbatul pe care nu-l intelegi cind vorbeste,diagnosticat in liceu ca fiind dislexic, cinta rock de pricepi fiecare cuvintel. Pentru mine acestea sint tot atitea miracole.

Imi doresc din toata inima sa il mai vad pe Ozzy live macar o data. Merita, cu virf si indesat !

Un comentariu:

  1. Ei, nu te intelege nimeni :-) Toata lumea are indragosteli din astea...

    RăspundețiȘtergere