Mereu m-a apucat jalea in noaptea de Anul Nou, mai exact pe la 00.00, cind toata lumea innebuneste, trompeteste, pocneste, aplauda artificii, racneste, pupa pe toata lumea, urla, zbiara urari care de care mai ras-ras-auzite; telefoanele mobile sint cuprinse de o isterie generala, bipaiesc a zeci de mesaje primite dar nu reusesc sa expedieze un banal la multi ani...
Ei, in mijlocul acestei efervescente, stau eu, popindau, semi-paralizata, cu lacrimi in ochi pentru anul care tocmai a murit.
Mi se pare cu atit mai trist cu cit fiecare an care moare stie de la bun inceput cit are de trait, si nu poate face nimic sa schimbe asta.
Este probabil imbecil si stupid, dar parca atunci, la limita dintre ani, se aduna pe de o parte toate esecurile, alaturi de toate dorintele pentru anul urmator, de toate greselile facute, de toate dezamagirile si bucuriile, sperantele si temerile, si TOATE ASTEA se concentreaza intr-un interval de timp foarte scurt.
Este pentru prima oara cind revelionul va trece doar peste noi...trei, la noi acasa, in linistea indoielnica a programelor tv de divertisment; cind nu vom ciocni decit intre noi, un strop de vin; cind mai ca nu imi vine sa raspund la telefon. N-ar fi rau, daca nu m-as teme ca nu cumva sa incepem sa semanam deja cu batrinii mofturosi si morocanosi din care avem parte si in familie, care in noaptea de revelion parca de-a dracului s-ar culca un ceas mai devreme, doar-doar pacalesc pe cineva ca nu sint tributari acestor obiceiuri stupide.
Ma gindeam ca moartea vechiului an ar putea fi mai putin trista, daca nu este marcata cu surle si trimbite. Se pare ca...nu. Doar ca bocetele incep mai devreme; imbracatul si machiatul nu mai folosesc nimanui de data asta.
La multi ani 2009
31.12.2008
30.12.2008
Lamuriri suplimentare
In caz ca se va petrece la un moment dat acel miracol pe care il astept si la care sper de vreo luna de cind mi-a venit ideea...
In viata mea exista un personaj destul de ciudat, care nu se hotaraste sa se autodefineasca odata, ca sa stiu si eu cu cine stau de vorba. Desi stiu ca va uri comparatia, uneori cind ne aflam in aceeasi incapere am senzatia ca sintem un fel de Stan si Bran. Bonnie si Clyde, Tom si Jerry, Tweety si Sylvester, Frumoasa si Bestia, Cenusareasa si pantoful, si ....da, mai pot continua, dar ma opresc aici.
Desi supravietuim foarte bine independent, cind se intimpla sa ne intersectam in aceeasi camera incep sa cred ca, individual, sintem, atit eu cit si personajul cu pricina, absolut lipsite de sare si piper. Luate separat nu sintem in stare sa spunem un banc, dar puse una linga alta de obicei ne iese chestia cu "entertaining the audience". Nu ca ne-am fi propus vreodata chestia asta.
Intr-o jonglerie de zile mari, ne oferim pe rind privilegiul de a ne ridiculiza reciproc, doar pentru ca, 5 secunde mai tirziu, calaul sa se arunce la pamint, primind cu voie buna citeva sfichiuiri verbale savuroase.
Ca sin in exemplele de mai sus, uneori lucrurile degenereaza. Uneori satenii vin sa arda Bestia in propriul castel, Sylvester sfirseste aruncat in ploaie, iar vatraiele capata forme ciudate, care amintesc de un Jerry in plina cursa. Ca personaje ce sintem insa, accidentele nu sint definitive, nici grave, iar convalescenta trebuie sa incapa si ea in cele 4-5 minute de spectacol (ce vreti, u toata lumea poate fi lung metraj Disney...).
Ei bine, am ispitit acest personaj sa dam citeva 'reprezentatii"gratuite si aici; nu de alta, dar poate se mai gaseste cite cineva care sa citeasca blogul. Personajul a zis un "da" destul de convins (dar eu pina nu vad nu cred) si a adaugat un emoticon diavolesc, intrebindu-ma "de ce ar vrea cineva sa vina altcineva sa isi bata joc de el intr-un loc public?". Poate pentru ca mi-e dor de pletosul grizonat si de "bufonii" lui, sau de visele de fata mare iubita de motociclist pletos si "periculos' care imbina iubirea cu legendarele "doua peste ochi din cind in cind" (aveam 16 ani !!)...
Asadar: in eventualitatea fericita in care brusc va aparea cineva care sa faca misto de mine, sinteti pusi in garda: e personajul meu pereche.
In viata mea exista un personaj destul de ciudat, care nu se hotaraste sa se autodefineasca odata, ca sa stiu si eu cu cine stau de vorba. Desi stiu ca va uri comparatia, uneori cind ne aflam in aceeasi incapere am senzatia ca sintem un fel de Stan si Bran. Bonnie si Clyde, Tom si Jerry, Tweety si Sylvester, Frumoasa si Bestia, Cenusareasa si pantoful, si ....da, mai pot continua, dar ma opresc aici.
Desi supravietuim foarte bine independent, cind se intimpla sa ne intersectam in aceeasi camera incep sa cred ca, individual, sintem, atit eu cit si personajul cu pricina, absolut lipsite de sare si piper. Luate separat nu sintem in stare sa spunem un banc, dar puse una linga alta de obicei ne iese chestia cu "entertaining the audience". Nu ca ne-am fi propus vreodata chestia asta.
Intr-o jonglerie de zile mari, ne oferim pe rind privilegiul de a ne ridiculiza reciproc, doar pentru ca, 5 secunde mai tirziu, calaul sa se arunce la pamint, primind cu voie buna citeva sfichiuiri verbale savuroase.
Ca sin in exemplele de mai sus, uneori lucrurile degenereaza. Uneori satenii vin sa arda Bestia in propriul castel, Sylvester sfirseste aruncat in ploaie, iar vatraiele capata forme ciudate, care amintesc de un Jerry in plina cursa. Ca personaje ce sintem insa, accidentele nu sint definitive, nici grave, iar convalescenta trebuie sa incapa si ea in cele 4-5 minute de spectacol (ce vreti, u toata lumea poate fi lung metraj Disney...).
Ei bine, am ispitit acest personaj sa dam citeva 'reprezentatii"gratuite si aici; nu de alta, dar poate se mai gaseste cite cineva care sa citeasca blogul. Personajul a zis un "da" destul de convins (dar eu pina nu vad nu cred) si a adaugat un emoticon diavolesc, intrebindu-ma "de ce ar vrea cineva sa vina altcineva sa isi bata joc de el intr-un loc public?". Poate pentru ca mi-e dor de pletosul grizonat si de "bufonii" lui, sau de visele de fata mare iubita de motociclist pletos si "periculos' care imbina iubirea cu legendarele "doua peste ochi din cind in cind" (aveam 16 ani !!)...
Asadar: in eventualitatea fericita in care brusc va aparea cineva care sa faca misto de mine, sinteti pusi in garda: e personajul meu pereche.
Filosofeala de 2 bani jumate...
E tare ciudat ce importanta capitala capata unele chestii; asa, brusc, instantaneu si deodata...
O sa fiu sinceritatea intruchipata azi, cu riscul de a-mi atrage ceva antipatii (eufemistic vorbind)...
Am inceput acum ceva vreme sa citesc un forum cu si despre copii; mai mult despre decit cu. Fireste ca la vremea aia eram complet dezinteresata de topicurile legate de copii; erau insa destule discutii generale de luat in seama, destule dispute pe teme sensibile (sex, religie si politica - dar la asta nu m-am bagat ca nu ma pricep) la care sa arunci un ochi si doua vorbe...
Dupa asta, ne-am gindit noi asa, deodata, ca ar fi dragut sa ne apucam sa avem un bebe. De-o schimbare, ca ne-am plictisit de crescut pisici....si cum, din motive obiective ( pe care nu le voi prezenta aici, sinceritatea mea are niste limite), bebe a intirziat sa apara, m-am apucat de lecturat cum se chinuie unele femei cu teste de ovulatie, temperaturi bazale, invoit sot de la job azi ca ovulez, tratamente hormonale, analize si para-analize, bani dati pe inseminari artificiale, fertilizari in vitro etcetc...
Cosmar. Toate aceste relatari, presarate fireste cu povesti triste (mi-a venit azi desi imi intirziase 2 zile si credeam ca am reusit) sau dureroase de-a dreptul, cu antecedente de sarcini pierdute...
Nu m-am ambalat prea tare; noi refuzam sa calculam empiric cam care ar fi zilele fertile (mai "calculam" eu cu un programel de pe net, dar pe ascuns), nu facusem nici o analiza mai simandicoasa, menita sa descopere daca avem sau nu vreo problema...ce pretentii puteam sa am??
O foarte buna prietena, care de altfel descoperise forumul cu pricina si activase cu mult inainte sa ma "prinda" si pe mine, mi-a spus de citeva ori: potoleste-te cu cititul, iti faci rau singura. Femeile fericite, implinite si fara probleme nu au timp sa stea pe forum, sint ocupate sa fie gravide sau sa isi creasca (,) copiii. Si majoritatea femeilor de pe lumea asta SINT fericite, implicite si fara probleme, si ocupate cu proprii puradei. Proportia de esecuri si nenorociri este mare acolo TOCMAI pentru ca s-au adunat femeile care au nevoie de sprijin, consolare, incurajare. In afara celor care cauta povesti mai triste decit ale lor, mai este o mina de sadice care se simt mai implinite cind vad cita nefericire par sa atraga altele.
Din pacate, draga A., ai avut dreptate intr-o proportie mai mare decit as fi vrut sa cred, mai ales pe la unele topicuri dedicate taiatului venelor. Ca exista si topicuri utile, nu neaga nimeni. Utile adica tuturor, ca nu neaga nimeni utilitatea doliului pentru cel care are nevoie sa jeleasca...Dar din pacate, raul a fost deja comis - buhuhuhu - se vroia ris sardonic dar n-a iesit.
Daca tot o sa am (cred) mai mult timp de acum inainte, citeva saptamini, o sa incerc sa fac un fel de sinteza a felului in care par sa priveasca romancele forumiste sarcina, in comparatie cu forumistele imprastiate de soarta pe alte meleaguri. De asemeni, consider interesant de spicuit si rezumat modul in care este "manageriata" o sarcina pe alte meleaguri, si cum se "desfasoara" la noi.
De ce?
Paaaaiii....in primul rind pentru ca am spus ca o sa am timp liber,
in al doilea rind pentru ca ma privesc pe mine insami, cum am ajuns sa caut mai multe informatii decit are nevoie sa stie medicul meu, cum nu dorm noaptea de grija sa nu se intimple ceva, cum in fiecare zi in care deschid computerul par sa mai aflu cite ceva nou si....vital, fireste, despre ce ar trebui sau nu ar trebui sa fac in perioada asta,
in al treilea rind pentru ca din informatiile disparate pe care le-am cules pina acum, se pare ca da, femeile erau capabile sa poarte sarcini si sa procreeze si pe vremea cind de fapt nimeni nu stia mai nimic despre chestia asta,
in al patrulea rind pentru ca exista tari in care politica universal valabila este ca NU SE INTERVINE intr-o sarcina decit daca apar probleme grave
in al cincilea rind pentru ca in alte parti singura asistenta medicala a gravidei este furnizata de moase specializate, care mai degraba stiu daca se intimpla ceva care reclama cu adevarat interventia medicului, decit sa intervina ele insele in situatii limita;
in al saselea rind pentru ca mi se pare ca asa cum s-a dezvoltat obsesia pentru un anumit standard de frumusete feminina, s-a implementat si un anumit standard de "cunostinte minime' si "obsesii elementare" pentru meseria de gravida si, apoi, de mama....
...si as putea continua. Dar nu este relevant. Sper sa apar in scurt timp cu "sinteza".
O sa fiu sinceritatea intruchipata azi, cu riscul de a-mi atrage ceva antipatii (eufemistic vorbind)...
Am inceput acum ceva vreme sa citesc un forum cu si despre copii; mai mult despre decit cu. Fireste ca la vremea aia eram complet dezinteresata de topicurile legate de copii; erau insa destule discutii generale de luat in seama, destule dispute pe teme sensibile (sex, religie si politica - dar la asta nu m-am bagat ca nu ma pricep) la care sa arunci un ochi si doua vorbe...
Dupa asta, ne-am gindit noi asa, deodata, ca ar fi dragut sa ne apucam sa avem un bebe. De-o schimbare, ca ne-am plictisit de crescut pisici....si cum, din motive obiective ( pe care nu le voi prezenta aici, sinceritatea mea are niste limite), bebe a intirziat sa apara, m-am apucat de lecturat cum se chinuie unele femei cu teste de ovulatie, temperaturi bazale, invoit sot de la job azi ca ovulez, tratamente hormonale, analize si para-analize, bani dati pe inseminari artificiale, fertilizari in vitro etcetc...
Cosmar. Toate aceste relatari, presarate fireste cu povesti triste (mi-a venit azi desi imi intirziase 2 zile si credeam ca am reusit) sau dureroase de-a dreptul, cu antecedente de sarcini pierdute...
Nu m-am ambalat prea tare; noi refuzam sa calculam empiric cam care ar fi zilele fertile (mai "calculam" eu cu un programel de pe net, dar pe ascuns), nu facusem nici o analiza mai simandicoasa, menita sa descopere daca avem sau nu vreo problema...ce pretentii puteam sa am??
O foarte buna prietena, care de altfel descoperise forumul cu pricina si activase cu mult inainte sa ma "prinda" si pe mine, mi-a spus de citeva ori: potoleste-te cu cititul, iti faci rau singura. Femeile fericite, implinite si fara probleme nu au timp sa stea pe forum, sint ocupate sa fie gravide sau sa isi creasca (,) copiii. Si majoritatea femeilor de pe lumea asta SINT fericite, implicite si fara probleme, si ocupate cu proprii puradei. Proportia de esecuri si nenorociri este mare acolo TOCMAI pentru ca s-au adunat femeile care au nevoie de sprijin, consolare, incurajare. In afara celor care cauta povesti mai triste decit ale lor, mai este o mina de sadice care se simt mai implinite cind vad cita nefericire par sa atraga altele.
Din pacate, draga A., ai avut dreptate intr-o proportie mai mare decit as fi vrut sa cred, mai ales pe la unele topicuri dedicate taiatului venelor. Ca exista si topicuri utile, nu neaga nimeni. Utile adica tuturor, ca nu neaga nimeni utilitatea doliului pentru cel care are nevoie sa jeleasca...Dar din pacate, raul a fost deja comis - buhuhuhu - se vroia ris sardonic dar n-a iesit.
Daca tot o sa am (cred) mai mult timp de acum inainte, citeva saptamini, o sa incerc sa fac un fel de sinteza a felului in care par sa priveasca romancele forumiste sarcina, in comparatie cu forumistele imprastiate de soarta pe alte meleaguri. De asemeni, consider interesant de spicuit si rezumat modul in care este "manageriata" o sarcina pe alte meleaguri, si cum se "desfasoara" la noi.
De ce?
Paaaaiii....in primul rind pentru ca am spus ca o sa am timp liber,
in al doilea rind pentru ca ma privesc pe mine insami, cum am ajuns sa caut mai multe informatii decit are nevoie sa stie medicul meu, cum nu dorm noaptea de grija sa nu se intimple ceva, cum in fiecare zi in care deschid computerul par sa mai aflu cite ceva nou si....vital, fireste, despre ce ar trebui sau nu ar trebui sa fac in perioada asta,
in al treilea rind pentru ca din informatiile disparate pe care le-am cules pina acum, se pare ca da, femeile erau capabile sa poarte sarcini si sa procreeze si pe vremea cind de fapt nimeni nu stia mai nimic despre chestia asta,
in al patrulea rind pentru ca exista tari in care politica universal valabila este ca NU SE INTERVINE intr-o sarcina decit daca apar probleme grave
in al cincilea rind pentru ca in alte parti singura asistenta medicala a gravidei este furnizata de moase specializate, care mai degraba stiu daca se intimpla ceva care reclama cu adevarat interventia medicului, decit sa intervina ele insele in situatii limita;
in al saselea rind pentru ca mi se pare ca asa cum s-a dezvoltat obsesia pentru un anumit standard de frumusete feminina, s-a implementat si un anumit standard de "cunostinte minime' si "obsesii elementare" pentru meseria de gravida si, apoi, de mama....
...si as putea continua. Dar nu este relevant. Sper sa apar in scurt timp cu "sinteza".
24.12.2008
...Dar Motanul !...
Brad mic impodobit, cald in casa, ginduri "neortodoxe" la cirnatii pegatiti de bunica, intrebari legate de cadouri, liniste si pace.
Linga mine ghemuit, cu o labuta asezata peste nas, toarce Motanu. Alias PorcuLE, MagaruLE, Motanoi, Purcel. Toarce e un fel de a spune, Motanu toarce doar in soapte abia vibrate, pe care doar le simti daca sta lipit de tine. Dar el nu prea sta lipit de nimeni, decit rar, cind are el chef, si nu toarce de fiecare data. Tocmai de asta, fiecare sfir marunt al lui este atit de pretios.
Motanu imbatrineste incet incet. Nu vrea si nu vrem nici noi sa recunoastem asta, asa ca ne prefacem ca e tot pisicul marunt, ud si urlacios scos de sub o masina intr-o dimineata de noiembrie friguroasa si ploioasa, si plimbat cu tramvaiul pina acasa la tatal lui.
De fapt, Motanu a devenit un adevarat domn. Dupa ce a sfisiat, muscat, zgiriat tot si pe toata lumea cit a fost mic, brusc a decis ca e cazul sa isi schimbe stilul de viata. Si l-a schimbat saracul de mai multe ori, ca a schimbat si mame, si case; doar tatal a ramas singurul element de siguranta din viata lui, tatal cu cantitati nesfirsite de ciocolata ascunse in sertarul noptierelor de linga diverse paturi.
Devenit intelept indata dupa implinirea unui an de viata, Motanu n-a avut de ales si s-a "mulat" dupa obiceiurile de neam prost ale parintilor sai. Demnitatea sa de gentleman nu i-a permis sa reactioneze altfel decit cu raceala tacuta atunci cind in viata sa a aparut Tamica. Tamica era cu adevarat mica, oracaitoare, speriata si zapacita, si dormea intr-un lighean linga patul parintilor. Dupa cum se asteptase Motanu, dormitul asta linga pat a tinut fix 2 nopti, asa ca Motanu si-a vazut invadat si acest spatiu. Dupa vreo saptamina de adulmecat de la distanta si de urmarit circumspect prin casa, Motanu si-a calcat pe inima si s-a apucat sa spele oratania mica, ce avea atita nevoie de o baie...
Si nu avea sa se termine aici. Dupa Tamica a urmat ciinele-omida, adus acasa intempestiv, fara nici un avertisment. In marea sa generozitate insa, Motanu a adoptat si potaia, care de altfel s-a dovedit destul de docila, acceptindu-si cu usurinta statutul care i-a fost desemnat de la bun inceput.
Prima (si poate singura) razvratire a Motanului s-a petrecut cind cineva a venit intr-o vizita neanuntata cu o alta potaie in lesa. Motanu se facuse de 2 ori mai mare decit e el in zilele lui bune si nu putea fi stapinit de nimeni in sariturile sale semi-sinucigase orientate direct catre capul ciinelui. Nu au putut fi domolite spiritele, Motanu nu a putut fi prins si inchis, singura rezolvare a situatiei de criza fiind invitarea musafirilor pe usa afara, cu rugamintea expresa de a anunta inainte de a se hotari sa vina cu tot cu potaie.
Motanu nu prea a avut ocazia sa faca multe alegeri in viata, dar si cind a pus piciorul in prag nu a lasat loc de-ntors. A expulzat fara menajamente 2 pui de pisica, gasiti pe rind si adusi in casa. Desi a "crescut" multi alti pisoi, pe astia nu i-a inghitit nici o clipa. A dormit in pat cu ciinele sau. A trait in aceeasi casa cu 2 pisici mame a 9 pui. S-a mutat de 4 ori in 2 ani, si nu s-a plins.
Sint lucruri pe care nu le-am putea uita niciodata la Motanu. Felul in care se culca pe covor, fie cu burta in sus si cu labutele din fata strinse la piept, fie in pozitia "ghilotina", pe burta, cu gitul intins in prelungirea trupului vargat, intr-o pozitie indecent de vulnerabila.
Motanu te asteapta la usa cind vii acasa, cu fidelitatea unui ciine, doar pentru a se tolani pe o parte si a se intinde cit e el de lung, impiedicindu-te sa mai faci vreo miscare de teama sa nu il calci.
Motanu iubeste sa se cuibareasca in geanta de la laptop, in care se face ca se ascunde, si e cu atit mai induiosator cu cit la cele peste 5 kg ale lui ii e cam greu sa mai incapa undeva.
Motanu se chinuie sa intre in toate cutiile de carton pe care destinul i le scoate in cale. Nu il deranjeaza rautatea cu care se ride de el, cind, cu capul bagat intr-o cutie mult prea mica, o plimba prin toata casa, pina reuseste sa o propteasca intr-un perete, si acolo descopera ca nu va reusi niciodata sa isi ingramadeasca burta cea rotunda inauntru.
Motanu vine din orice colt de casa s-ar afla, imediat ce aude deschizindu-se sertarul noptierei cu ciocolata. Nici un alt sertar nu il mobilizeaza, nici un alt staniol fosnit nu il intereseaza. Se urca in pat cu un "mrrrt" scurt si incet, se aseaza pe coada undeva la vedere si te priveste atent in ochi asteptind farima de ciocolata care ii place atit. Nu a cersit in viata lui nimic altceva, nici nu a furat nimic de mincare vreodata.
Are si tabieturi. E invatat ca dimineata sa se trezeasca odata cu tatal sau, sa il insoteasca la baie. Stie ca tata iese din dormitor (un moment propice pentru a i te incurca in picioare) si se indreapta direct catre baie. Merge in urma lui pina la jumatea holului, apoi nerabdarea il impige sa o ia la trap usor pina in usa de la baie, unde se opreste si te asteapta. Politicos si rabdator, te lasa sa te instalezi confortabil, apoi te mingiie usor cu coada peste picioare cersind alintari. Abia dupa scarpinatul de rigoare se duce sa manince, apoi se urca pe chiuveta si asteapta cu demnitate si in tacere sa ii dai drumul la apa.
Daca te pune naiba sa iesi din dormitor si sa alegi alta directie, sau sa faci vreo oprire in drumul spre baie, intra in actiune acel rar "mau". La fel de incet ca torsul, "mau"-ul este rezervat unor momente de maxima intensitate sau tandrete, obiceiurilor stravechi pe care nu poate accepta sa le incalci fara motiv.
Motanu nu se catara in brad si nu roade cabluri. Nu face pipi prin casa si nu cerseste la bucatarie. Motanu mare si fioros isi face uneori fiori si iese singur pe usa de la intrare, dar se opreste pe pres, si daca din neatentie ai inchis usa in urma lui, plinge jalnic si se intoarce in casa tiris, zburlit si infricosat. Motanu iubeste alunele si maslinele (pe care nu le primeste niciodata, pentru ca nu are voie) si a refuzat sa pescuiasca din bolul de sticla carasul mic cit un degetar pe care i l-am adus pentru distractie.
Rareori, in momente cu adevarat speciale, Motanu se strecoara incet si se aseaza pe pieptul tau. Nu se instaleaza decit daca te prefaci ca nici nu i-ai observat manevrele; daca ii vorbesti sau il atingi inainte de a se fi asezat confortabil, se simte in plus si pleaca. Dupa ce s-a asezat insa in pozitia lui pisiceasca, pe burta, cu labele sub el, asteapta mingiiat si scarpinat; daca ii soptesti incet, isi lipeste nasul lat de barbia sau de nasul tau si incepe iar torsul sau soptit. Momentele astea de dragoste sint rare, si desi te sufoci sub greutatea lui, nu te induri sa te misti nici macar un centimetru; o percepe ca pe un "m-am saturat de tine" si se indeparteaza, si nimic nu il poate convinge sa se razgindeasca.
Motanu nu mai zgirie si nu mai musca decit daca tii musai sa muncesti sa il provoci. Motanu s-a obisnuit cu un ritm zilnic si si-a inventat propriile tabieturi in jurul acestuia. Motanu spala stoic cele 3 pisici carora nu le gasesc stapini, fara a incerca sa se ascunda sau sa se sustraga acestei indatoriri. Motanu e fericit cred in aceasta ultima casa, si nu pare sa mai fie dispus sa se mute iar; nici noi nu mai vrem sa il mai chinuim. Motanu inspecteaza fiecare musafir si il marcheaza frecindu-se bine de el, dar nu accepta mingiieri decit de la cei care revin la noi in repetate rinduri. Motanu alearga prin casa si derapeaza pe gresie si pe parchet, oprindu-se cu fundul in cite un toc de usa sau perete, din care decoleaza iar doar pentru a derapa din nou. Motanului nu ii plac cum miros bananele si portocalele, si de cite ori ajunge din greseala prea aproape de ele isi da urechile pe spate si stringe incet ochii, profund scirbit. Motanu este prezent la orice treaba se face in casa, si sare indata in ajutor daca simte ca e nevoie de o labuta in plus; daca nu, se multumeste sa supravegheze totul.
Motanu e MOTANU. A trecut prin multe alaturi de noi. Cere doar putina dragoste si putin respect, si isi ascunde si el virsta; nu ne place sa ne amintim ca cel putin teoretic si-a depasit jumatate din media de viata a motanilor.
Te iubim, Motane !
Linga mine ghemuit, cu o labuta asezata peste nas, toarce Motanu. Alias PorcuLE, MagaruLE, Motanoi, Purcel. Toarce e un fel de a spune, Motanu toarce doar in soapte abia vibrate, pe care doar le simti daca sta lipit de tine. Dar el nu prea sta lipit de nimeni, decit rar, cind are el chef, si nu toarce de fiecare data. Tocmai de asta, fiecare sfir marunt al lui este atit de pretios.
Motanu imbatrineste incet incet. Nu vrea si nu vrem nici noi sa recunoastem asta, asa ca ne prefacem ca e tot pisicul marunt, ud si urlacios scos de sub o masina intr-o dimineata de noiembrie friguroasa si ploioasa, si plimbat cu tramvaiul pina acasa la tatal lui.
De fapt, Motanu a devenit un adevarat domn. Dupa ce a sfisiat, muscat, zgiriat tot si pe toata lumea cit a fost mic, brusc a decis ca e cazul sa isi schimbe stilul de viata. Si l-a schimbat saracul de mai multe ori, ca a schimbat si mame, si case; doar tatal a ramas singurul element de siguranta din viata lui, tatal cu cantitati nesfirsite de ciocolata ascunse in sertarul noptierelor de linga diverse paturi.
Devenit intelept indata dupa implinirea unui an de viata, Motanu n-a avut de ales si s-a "mulat" dupa obiceiurile de neam prost ale parintilor sai. Demnitatea sa de gentleman nu i-a permis sa reactioneze altfel decit cu raceala tacuta atunci cind in viata sa a aparut Tamica. Tamica era cu adevarat mica, oracaitoare, speriata si zapacita, si dormea intr-un lighean linga patul parintilor. Dupa cum se asteptase Motanu, dormitul asta linga pat a tinut fix 2 nopti, asa ca Motanu si-a vazut invadat si acest spatiu. Dupa vreo saptamina de adulmecat de la distanta si de urmarit circumspect prin casa, Motanu si-a calcat pe inima si s-a apucat sa spele oratania mica, ce avea atita nevoie de o baie...
Si nu avea sa se termine aici. Dupa Tamica a urmat ciinele-omida, adus acasa intempestiv, fara nici un avertisment. In marea sa generozitate insa, Motanu a adoptat si potaia, care de altfel s-a dovedit destul de docila, acceptindu-si cu usurinta statutul care i-a fost desemnat de la bun inceput.
Prima (si poate singura) razvratire a Motanului s-a petrecut cind cineva a venit intr-o vizita neanuntata cu o alta potaie in lesa. Motanu se facuse de 2 ori mai mare decit e el in zilele lui bune si nu putea fi stapinit de nimeni in sariturile sale semi-sinucigase orientate direct catre capul ciinelui. Nu au putut fi domolite spiritele, Motanu nu a putut fi prins si inchis, singura rezolvare a situatiei de criza fiind invitarea musafirilor pe usa afara, cu rugamintea expresa de a anunta inainte de a se hotari sa vina cu tot cu potaie.
Motanu nu prea a avut ocazia sa faca multe alegeri in viata, dar si cind a pus piciorul in prag nu a lasat loc de-ntors. A expulzat fara menajamente 2 pui de pisica, gasiti pe rind si adusi in casa. Desi a "crescut" multi alti pisoi, pe astia nu i-a inghitit nici o clipa. A dormit in pat cu ciinele sau. A trait in aceeasi casa cu 2 pisici mame a 9 pui. S-a mutat de 4 ori in 2 ani, si nu s-a plins.
Sint lucruri pe care nu le-am putea uita niciodata la Motanu. Felul in care se culca pe covor, fie cu burta in sus si cu labutele din fata strinse la piept, fie in pozitia "ghilotina", pe burta, cu gitul intins in prelungirea trupului vargat, intr-o pozitie indecent de vulnerabila.
Motanu te asteapta la usa cind vii acasa, cu fidelitatea unui ciine, doar pentru a se tolani pe o parte si a se intinde cit e el de lung, impiedicindu-te sa mai faci vreo miscare de teama sa nu il calci.
Motanu iubeste sa se cuibareasca in geanta de la laptop, in care se face ca se ascunde, si e cu atit mai induiosator cu cit la cele peste 5 kg ale lui ii e cam greu sa mai incapa undeva.
Motanu se chinuie sa intre in toate cutiile de carton pe care destinul i le scoate in cale. Nu il deranjeaza rautatea cu care se ride de el, cind, cu capul bagat intr-o cutie mult prea mica, o plimba prin toata casa, pina reuseste sa o propteasca intr-un perete, si acolo descopera ca nu va reusi niciodata sa isi ingramadeasca burta cea rotunda inauntru.
Motanu vine din orice colt de casa s-ar afla, imediat ce aude deschizindu-se sertarul noptierei cu ciocolata. Nici un alt sertar nu il mobilizeaza, nici un alt staniol fosnit nu il intereseaza. Se urca in pat cu un "mrrrt" scurt si incet, se aseaza pe coada undeva la vedere si te priveste atent in ochi asteptind farima de ciocolata care ii place atit. Nu a cersit in viata lui nimic altceva, nici nu a furat nimic de mincare vreodata.
Are si tabieturi. E invatat ca dimineata sa se trezeasca odata cu tatal sau, sa il insoteasca la baie. Stie ca tata iese din dormitor (un moment propice pentru a i te incurca in picioare) si se indreapta direct catre baie. Merge in urma lui pina la jumatea holului, apoi nerabdarea il impige sa o ia la trap usor pina in usa de la baie, unde se opreste si te asteapta. Politicos si rabdator, te lasa sa te instalezi confortabil, apoi te mingiie usor cu coada peste picioare cersind alintari. Abia dupa scarpinatul de rigoare se duce sa manince, apoi se urca pe chiuveta si asteapta cu demnitate si in tacere sa ii dai drumul la apa.
Daca te pune naiba sa iesi din dormitor si sa alegi alta directie, sau sa faci vreo oprire in drumul spre baie, intra in actiune acel rar "mau". La fel de incet ca torsul, "mau"-ul este rezervat unor momente de maxima intensitate sau tandrete, obiceiurilor stravechi pe care nu poate accepta sa le incalci fara motiv.
Motanu nu se catara in brad si nu roade cabluri. Nu face pipi prin casa si nu cerseste la bucatarie. Motanu mare si fioros isi face uneori fiori si iese singur pe usa de la intrare, dar se opreste pe pres, si daca din neatentie ai inchis usa in urma lui, plinge jalnic si se intoarce in casa tiris, zburlit si infricosat. Motanu iubeste alunele si maslinele (pe care nu le primeste niciodata, pentru ca nu are voie) si a refuzat sa pescuiasca din bolul de sticla carasul mic cit un degetar pe care i l-am adus pentru distractie.
Rareori, in momente cu adevarat speciale, Motanu se strecoara incet si se aseaza pe pieptul tau. Nu se instaleaza decit daca te prefaci ca nici nu i-ai observat manevrele; daca ii vorbesti sau il atingi inainte de a se fi asezat confortabil, se simte in plus si pleaca. Dupa ce s-a asezat insa in pozitia lui pisiceasca, pe burta, cu labele sub el, asteapta mingiiat si scarpinat; daca ii soptesti incet, isi lipeste nasul lat de barbia sau de nasul tau si incepe iar torsul sau soptit. Momentele astea de dragoste sint rare, si desi te sufoci sub greutatea lui, nu te induri sa te misti nici macar un centimetru; o percepe ca pe un "m-am saturat de tine" si se indeparteaza, si nimic nu il poate convinge sa se razgindeasca.
Motanu nu mai zgirie si nu mai musca decit daca tii musai sa muncesti sa il provoci. Motanu s-a obisnuit cu un ritm zilnic si si-a inventat propriile tabieturi in jurul acestuia. Motanu spala stoic cele 3 pisici carora nu le gasesc stapini, fara a incerca sa se ascunda sau sa se sustraga acestei indatoriri. Motanu e fericit cred in aceasta ultima casa, si nu pare sa mai fie dispus sa se mute iar; nici noi nu mai vrem sa il mai chinuim. Motanu inspecteaza fiecare musafir si il marcheaza frecindu-se bine de el, dar nu accepta mingiieri decit de la cei care revin la noi in repetate rinduri. Motanu alearga prin casa si derapeaza pe gresie si pe parchet, oprindu-se cu fundul in cite un toc de usa sau perete, din care decoleaza iar doar pentru a derapa din nou. Motanului nu ii plac cum miros bananele si portocalele, si de cite ori ajunge din greseala prea aproape de ele isi da urechile pe spate si stringe incet ochii, profund scirbit. Motanu este prezent la orice treaba se face in casa, si sare indata in ajutor daca simte ca e nevoie de o labuta in plus; daca nu, se multumeste sa supravegheze totul.
Motanu e MOTANU. A trecut prin multe alaturi de noi. Cere doar putina dragoste si putin respect, si isi ascunde si el virsta; nu ne place sa ne amintim ca cel putin teoretic si-a depasit jumatate din media de viata a motanilor.
Te iubim, Motane !
Windows, sau distanta dintre urechi in dimineata de Ajun
Am inceput ieri seara o postare pe care nu am apucat sa o temin, dar am avut maaaare grija sa nu inchid computerul peste noapte, sa nu intre mitzele sa il inchida, sa nu se intrerupa curentul, sa nu fete prematur vitica vecinului sau Doamne-fereste! sa moara vreun locatar din blocul de vis-a-vis - ma rog, chestii de-astea care ar fi putut cumva interfera cu postarea minunata.
Am fost incintata acum, dimineata, cind am constatat ca masurile mele de precautie au dat roade, laptopul se relaxa intr-un "sleep" cuminte, torentele inca mergeau (desi, nesupravegheate, si-au facut de cap, asa ca filmul care se descarca aseara se descarca si acum, si l-am surprins cu o privire fugara crescind tiptil si miselesc viteza, de ochii lumii, de la 2 amariti de biti la....cit s-o putea)... YM s-a reconectat vioi si mi-a indicat cu zimbetul ala galben si timp(it) ca am iar nu stiu cite mesaje necitite, de pe grupuri de discutii pe care de fapt nu am chiar vrut sa ma inscriu, dar de pe care mi-e lene de mai bine de o luna sa ma dez-inscriu, desi bodoganesc in fiecare dimineata impotriva celor 25-35 de mesaje cu care imi este ticsita casuta postala.
Si, tributara obiceiului de la scoala, de a face intii si-ntii curat in mail, "I follow the link" cumintica, si deschis mail-ul, mai exact "open a new tab" (de ce sa incarcam bara cu prea multe "windows"? In fond, si-asa se observa un trend de migrare a utilizatorilor catre Apple si Mac, toti desteptii stiu ca "windows sux", deci omenirea mai are un pic si isi zideste si geamurile de la casa doar-doar o scapa de blestemul acestör "windows"), bifez frumos ce am de sters (asa se uzeaza shoarecii, mai precis butonul din stinga pe care ajungi la un moment dat sa clicai nervos) si imi trece un avion prin spatiul dintre urechi: sa NU inchid ambele pagini....
Fac curat si la spam, fireste ca nu gasesc nici macar un mail care sa se ceara a fi citit, nici colo nici dincolo....si sageata alba se indreapta grabita (grabita, ca aveam de scris pe blog) catre coltul dreapta sus, catre o caseta mica, dreptunghiulara, de culoare rosie, in care mina lui Bill Gates a desenat un banal "X".
Cam asa s-a dus pe.... apa simbetei (e Ajunul, ce naiba...) bunatate de elogiu adus neamului pisicesc, compus, citit si rascitit aseara, continuat in vise agitate azi-noapte (agitate, ca nu ma puteam hotari la un final apoteotic). Cu un click.
Ce ma enerveaza DE TOT este ca sistemul de operare de pe laptop-ul asta este acelasi cu cel cu care a fost cumparat, acum ...un an jumate? Ca eu sint cuminte, nu am nevoie de mari performante, nu "navighez" decit in "ape linistite" (avem filtre la scoala, unde se petrece aceasta navigare...). Si, de la mama lui (tatal lui...) acest sistem de operare avea un IE (da, da, inca folosesc IE pe laptop, pentru ca imi place Vista - uuuuups !!! gafa dupa gafa dupa gafa!!!! - si nu vreau sa fac nimic care ar putea-o supara, si pentru ca IE nu a reusit inca sa dea erori de neam prost pe laptopu meu) care, cind vroiai sa inchizi mai multe tab-uri, te intreba de vreo 15 ori daca esti SIGUR?, 100% SIGUR?, nimic nu te poate face sa te razgindesti? CHIAR cunosti implicatiile acestei decizii?. Ei, dintr-o data, IE s-a gindit ca sint fata majora si vaccinata si ca am invatat ceva din toate intrebarile astea, asa ca a decis brusc (fara a-mi permite sa ii adresez la rindul meu citeva intrebari) sa ma lase pe picioarele mele, in asa fel incit un simplu clic sa inchida EXACT cite FERESTRE vreau eu catre Lume.
Dupa cum stiti (sau banuiti sau nu v-ati gindit niciodata la asta) fiecare scriitor (aham) intimpina ceva probleme la o anumita parte a scrierilor lui. Unii nu se apuca nici sa completeze bonuri de masa daca nu stiu care este mesajul ultimelor curburi generoase ale pixului. Eu am probleme cu introducerile. La scoala luam numai 9 si 10 la romana, dar o disperam pe profa pentru ca de fiecare data stateam si ma uitam pe geam in primele 15 minute ale lucrarii/tezei. Compunerile mele preferate (pe vremea cind eram in clasele primare, si ne dadea cineva sa scriem compuneri...) erau alea cu inceputul gata dat. Nu intimpinam nici o greutate in a continua in modurile cele mai fanteziste un inceput ca "Ploua de dimineata, iar pe geamul camerei lui Gigel se vedeau macaralele, ca niste berze harnice, infruntind curajoase vremea potrivnica"; Gigel se putea dovedi pina la urma explorator in jungla amazoniana, nu era nici o problema... dar in absenta acelei fraze stupide eram complet paralizata.
Ar trebui sa imi serveasca pe post de lectie. Dar mi-e ca pina la uma tot Motanul ramine fara elogiu....
Am fost incintata acum, dimineata, cind am constatat ca masurile mele de precautie au dat roade, laptopul se relaxa intr-un "sleep" cuminte, torentele inca mergeau (desi, nesupravegheate, si-au facut de cap, asa ca filmul care se descarca aseara se descarca si acum, si l-am surprins cu o privire fugara crescind tiptil si miselesc viteza, de ochii lumii, de la 2 amariti de biti la....cit s-o putea)... YM s-a reconectat vioi si mi-a indicat cu zimbetul ala galben si timp(it) ca am iar nu stiu cite mesaje necitite, de pe grupuri de discutii pe care de fapt nu am chiar vrut sa ma inscriu, dar de pe care mi-e lene de mai bine de o luna sa ma dez-inscriu, desi bodoganesc in fiecare dimineata impotriva celor 25-35 de mesaje cu care imi este ticsita casuta postala.
Si, tributara obiceiului de la scoala, de a face intii si-ntii curat in mail, "I follow the link" cumintica, si deschis mail-ul, mai exact "open a new tab" (de ce sa incarcam bara cu prea multe "windows"? In fond, si-asa se observa un trend de migrare a utilizatorilor catre Apple si Mac, toti desteptii stiu ca "windows sux", deci omenirea mai are un pic si isi zideste si geamurile de la casa doar-doar o scapa de blestemul acestör "windows"), bifez frumos ce am de sters (asa se uzeaza shoarecii, mai precis butonul din stinga pe care ajungi la un moment dat sa clicai nervos) si imi trece un avion prin spatiul dintre urechi: sa NU inchid ambele pagini....
Fac curat si la spam, fireste ca nu gasesc nici macar un mail care sa se ceara a fi citit, nici colo nici dincolo....si sageata alba se indreapta grabita (grabita, ca aveam de scris pe blog) catre coltul dreapta sus, catre o caseta mica, dreptunghiulara, de culoare rosie, in care mina lui Bill Gates a desenat un banal "X".
Cam asa s-a dus pe.... apa simbetei (e Ajunul, ce naiba...) bunatate de elogiu adus neamului pisicesc, compus, citit si rascitit aseara, continuat in vise agitate azi-noapte (agitate, ca nu ma puteam hotari la un final apoteotic). Cu un click.
Ce ma enerveaza DE TOT este ca sistemul de operare de pe laptop-ul asta este acelasi cu cel cu care a fost cumparat, acum ...un an jumate? Ca eu sint cuminte, nu am nevoie de mari performante, nu "navighez" decit in "ape linistite" (avem filtre la scoala, unde se petrece aceasta navigare...). Si, de la mama lui (tatal lui...) acest sistem de operare avea un IE (da, da, inca folosesc IE pe laptop, pentru ca imi place Vista - uuuuups !!! gafa dupa gafa dupa gafa!!!! - si nu vreau sa fac nimic care ar putea-o supara, si pentru ca IE nu a reusit inca sa dea erori de neam prost pe laptopu meu) care, cind vroiai sa inchizi mai multe tab-uri, te intreba de vreo 15 ori daca esti SIGUR?, 100% SIGUR?, nimic nu te poate face sa te razgindesti? CHIAR cunosti implicatiile acestei decizii?. Ei, dintr-o data, IE s-a gindit ca sint fata majora si vaccinata si ca am invatat ceva din toate intrebarile astea, asa ca a decis brusc (fara a-mi permite sa ii adresez la rindul meu citeva intrebari) sa ma lase pe picioarele mele, in asa fel incit un simplu clic sa inchida EXACT cite FERESTRE vreau eu catre Lume.
Dupa cum stiti (sau banuiti sau nu v-ati gindit niciodata la asta) fiecare scriitor (aham) intimpina ceva probleme la o anumita parte a scrierilor lui. Unii nu se apuca nici sa completeze bonuri de masa daca nu stiu care este mesajul ultimelor curburi generoase ale pixului. Eu am probleme cu introducerile. La scoala luam numai 9 si 10 la romana, dar o disperam pe profa pentru ca de fiecare data stateam si ma uitam pe geam in primele 15 minute ale lucrarii/tezei. Compunerile mele preferate (pe vremea cind eram in clasele primare, si ne dadea cineva sa scriem compuneri...) erau alea cu inceputul gata dat. Nu intimpinam nici o greutate in a continua in modurile cele mai fanteziste un inceput ca "Ploua de dimineata, iar pe geamul camerei lui Gigel se vedeau macaralele, ca niste berze harnice, infruntind curajoase vremea potrivnica"; Gigel se putea dovedi pina la urma explorator in jungla amazoniana, nu era nici o problema... dar in absenta acelei fraze stupide eram complet paralizata.
Ar trebui sa imi serveasca pe post de lectie. Dar mi-e ca pina la uma tot Motanul ramine fara elogiu....
23.12.2008
E ajunul Ajunului...
Avem cel mai frumos bradut din oras. Din tara. Din lume.
E cu 10 cm mai inalt decit mine si e zburlit, si are niste crengi mici care au crescut foarte jos, foarte aproape de suport, deci stau pe jos. De aceea este foarte dulce, induiosator, are lipici si este al nostru. Pentru ca seamana un pic cu mine, cea din perioada asta. Probabil ca dupa o luna de stat in casa la caldura (eventual cu aventuri pisicoase) va semana si mai bine cu mine, cea de peste o luna.... Poate daca ma prind in timp util cum se face chestia asta (sora-mea sa traiasca si sa stea mai mult on-line, sa-mi sprijine neuronul gravid) o sa pun si poze cu el. Mititelul....
Asta e momentul ala care imi place mie muuuult (yuk) si pe care personal il evit cu obstinatie de ceva timp incoace: toata lumea face bilanturi. Mi-e oarecum greu sa pricep pasiunea asta de a stirni trecutul (a se citi rahatul) intr-un moment in care ORICUM e prea tirziu sa mai schimbi ceva. Prea putini dintre noi ajungem la o "Metoda celor 10 pasi - reloaded" ca sa ne simtim impacati pentru ca ne cerem scuze de la cei fata de care am gresit. Dar devreme ce, ca si fumatul, aceste bilanturi par a fi asociate cu o anumita doza de maturitate (a autorilor care gasesc un foarte bun prilej de a se auto-flata "Priviti-ma ce de-a chestii faine am facut eu anul asta, si oricum nu va spun tot ce nu mi-a iesit, dar in marea mea generozitate si modestie o sa va dau voie sa zimbiti in coltul gurii citind citeva dintre gafele mele - oh, cit de dragalase! "), o sa ma apuc si eu de...fumat anul asta.
Ce am facut (in nici o ordine):
- Am terminat de renovat apartamentul in care stam acum
- Am fost plecata in Franta cu o bursa Erasmus
- Am ramas insarcinata in prima luna dupa intoarcerea din Franta
- Se pare ca facem o fetita
- Am luat un fel de tzeapa la scoala cu noua disciplina care se va infiinta "SPECIAL" pentru mine
- Am identificat macar un prieten in minus
- Am petrecut un concediu minunat, exclusiv cu cortul
- Am sustinut primul referat la doctorat, mi-am facut niste "contacte"
- Am invatat ce important este sa zimbesti
- Am inceput sa ma antrenez sa ma doara undeva pe la 2 metri in spate de diverse chestii pe care oricum nu le pot schimba.
Ce nu am facut:
- Nu mi-a placut in Franta deloc si nu am stat acolo cit as fi putut
- Nu mi-au trecut atacurile de panica si ipohondria cu care m-am procopsit in Paris
- Nu am invatat sa fiu ordonata
- Continui sa "nu-mi fac curat in camera", numai ca acum "camera mea" e mult mai mare
- Nu am gasit stapin pentru toti pisoii pe care i-a crescut sora-mea, asa ca mai am in casa 3 teroristi care m-au scos din pepeni si rabdari mai rau decit orice alta pisica am avut vreodata
- Nu am invatat sa fiu toleranta si sa am rabdare cu TOTI cei din jurul meu
- Nu le spun celor dragi cit de mult ii iubesc
- Nu sint nici mai meticuloasa, nici mai atenta, nici mai organizata, nici mai harnica (ba incep sa pierd orice speranta).
Lista de "TO DO" mai are de asteptat..... :D
Avem cel mai frumos bradut din oras. Din tara. Din lume.
E cu 10 cm mai inalt decit mine si e zburlit, si are niste crengi mici care au crescut foarte jos, foarte aproape de suport, deci stau pe jos. De aceea este foarte dulce, induiosator, are lipici si este al nostru. Pentru ca seamana un pic cu mine, cea din perioada asta. Probabil ca dupa o luna de stat in casa la caldura (eventual cu aventuri pisicoase) va semana si mai bine cu mine, cea de peste o luna.... Poate daca ma prind in timp util cum se face chestia asta (sora-mea sa traiasca si sa stea mai mult on-line, sa-mi sprijine neuronul gravid) o sa pun si poze cu el. Mititelul....
Asta e momentul ala care imi place mie muuuult (yuk) si pe care personal il evit cu obstinatie de ceva timp incoace: toata lumea face bilanturi. Mi-e oarecum greu sa pricep pasiunea asta de a stirni trecutul (a se citi rahatul) intr-un moment in care ORICUM e prea tirziu sa mai schimbi ceva. Prea putini dintre noi ajungem la o "Metoda celor 10 pasi - reloaded" ca sa ne simtim impacati pentru ca ne cerem scuze de la cei fata de care am gresit. Dar devreme ce, ca si fumatul, aceste bilanturi par a fi asociate cu o anumita doza de maturitate (a autorilor care gasesc un foarte bun prilej de a se auto-flata "Priviti-ma ce de-a chestii faine am facut eu anul asta, si oricum nu va spun tot ce nu mi-a iesit, dar in marea mea generozitate si modestie o sa va dau voie sa zimbiti in coltul gurii citind citeva dintre gafele mele - oh, cit de dragalase! "), o sa ma apuc si eu de...fumat anul asta.
Ce am facut (in nici o ordine):
- Am terminat de renovat apartamentul in care stam acum
- Am fost plecata in Franta cu o bursa Erasmus
- Am ramas insarcinata in prima luna dupa intoarcerea din Franta
- Se pare ca facem o fetita
- Am luat un fel de tzeapa la scoala cu noua disciplina care se va infiinta "SPECIAL" pentru mine
- Am identificat macar un prieten in minus
- Am petrecut un concediu minunat, exclusiv cu cortul
- Am sustinut primul referat la doctorat, mi-am facut niste "contacte"
- Am invatat ce important este sa zimbesti
- Am inceput sa ma antrenez sa ma doara undeva pe la 2 metri in spate de diverse chestii pe care oricum nu le pot schimba.
Ce nu am facut:
- Nu mi-a placut in Franta deloc si nu am stat acolo cit as fi putut
- Nu mi-au trecut atacurile de panica si ipohondria cu care m-am procopsit in Paris
- Nu am invatat sa fiu ordonata
- Continui sa "nu-mi fac curat in camera", numai ca acum "camera mea" e mult mai mare
- Nu am gasit stapin pentru toti pisoii pe care i-a crescut sora-mea, asa ca mai am in casa 3 teroristi care m-au scos din pepeni si rabdari mai rau decit orice alta pisica am avut vreodata
- Nu am invatat sa fiu toleranta si sa am rabdare cu TOTI cei din jurul meu
- Nu le spun celor dragi cit de mult ii iubesc
- Nu sint nici mai meticuloasa, nici mai atenta, nici mai organizata, nici mai harnica (ba incep sa pierd orice speranta).
Lista de "TO DO" mai are de asteptat..... :D
30.11.2008
Coltul meu de suflet...
Am decis (am fost...impulsionata) sa postez si aici ceva ce am scris in alta parte... Iau cu copy-paste si mut aici, chiar daca unele fraze pot parea usor rupte din context.
M-am gindit sa intrerup putin seria "Paris" pentru ca la cit sint de satula de orasul asta, nu am nici un chef sa mai scriu despre el si intr-o simbata insorita...
Coltul meu de suflet e undeva la "un" munte. Un munte cu finete nesfirsite, cu fragi si ursi. Cu paduri de brazi si fagi cum numai acolo am vazut. Cu un lac cit lumea in mintea mea de copil de altadata, al carui nivel imi indica pe vremea aia cu mare precizie daca e "seceta" sau nu. Cu ciuperci de padure din care cunosteam cu totii vreo 4 soiuri comestibile, pe care insa le mincam fara stringeri de suflet ca ajungem la spital. Cu braduti care aratau ca brazii de Craciun din desenele animate cu Mickey Mouse. Cu caprioare cu iezi, pe care le-am vazut cu ochii mei...singurele caprioare salbatice pe care le-am vazut vreodata in libertate. Cu temutii ursi care sigur existau, pentru ca nu numai ca ii vazusera oamenii din sat, dar gasisem un cadavru de caprioara pe jumatate mincat...Cu laptele cumparat de la aceeasi femeie din sat, an de an, pe care il beam strecurat imediat dupa muls, cind era caldut si mirosea a vaca si a iarba.
Muntele meu a fost descoperit alaturi de cel care va ramine ciinele meu pentru totdeauna. Ne nascusem in acelasi an. Eu in iunie, el nu stiu cind. Pentru ca parintii mei nu erau foarte... "sanatosi la cap" primul meu munte s-a intimplat in august. In august, Haiduc nu stia ca il cheama Haiduc, pentru ca era un "sobolan" care ramasese singur la mamica lui. Noi stateam la un canton, unde locuia si seful de canton cu sotia si fiica. Si cum pe vremea aia nu se discuta de sterilizat catele....s-a intimplat pur si simplu sa hotarasca sa pastreze un pui de data asta, taman pe Haiduc, ca mama lui imbatrinise de acum...
La munte se pleca in felul urmator: eu, parintii, bunicii (toti 4 la inceput, apoi doar parintii mamei), ceva prieteni de familie. Doua masini ale familiei, inca una sau doua in functie de numarul de prieteni. Plus o remorca.Masinile erau umplute la refuz. Singurul care nu statea calare pe bagaje era soferul, desi uneori i se indesau si lui o geaca si 3 pulovere sub fund. Portbagajul pus pe masini (fiecare masina avea portbagajul ei) era atit de incarcat incit masina arata ca un melc ghebos. Remorca devenea o chestie rotunda, cu 4 roti care abia se mai zareau...Ce se transporta? Pai...pe linga un numar absolut jenant de haine pentru toata lumea, tot ce era necesar pentru bucatarie. Acolo nu exista vesela. In capatul celalalt al curtii, la vreo 70 de metri de locul unde era "viluta" era o anexa cu o plita cu lemne. Si nu vreti sa stiti ce mincaruri se faceau. Stateam in general 10 zile, maxim doua saptamini, dar in perioada asta se gateau inclusiv ardei umpluti si sarmale. Cum sa maninci numai gratar, piine cu unt si alte de-astea?? Doamne fereste...Se pleca de la Iasi cu borcanele de 10 kile de muraturi, pe alese, cu saci de cartofi si un sac de ceapa, cu sacul de vinete si de ardei pentru copt si mincat. Cu carne de toate animalurile, numarata si cintarita: gratarul de purcel in fiecare seara, facut pe deal, vacuta pentru mincarica, puii pentru tocanita...Cite unu mai destept aducea cite o rata sa o facem pe varza. Pentru ca fireste, nu lipsea sacul cu varza, cel cu rosii...Se luau 3 feluri de cacao, pentru ca fiecare mai avea si PREFERINTE seara, cind se bea laptele cu cacao. Se lua un numar nedefinit de cofraje cu oua pentru micul dejun si pentru snitele. Se lua separat carne tocata pentru pirjoale si pentru facut mici...ca nu se gaseau gata facuti (banuiesc), si oricum sint mai buni cei condimentati in casa...
Privind acum in urma, era o completa nebunie. Si lucrurile nu se opreau aici. Cadita pentru mine, lighene pentru spalat pentru fiecare. Apa era la fintina in curtea de alaturi. Nu exista decit curent electric acolo, in rest nici un fel de utilitati. Carti de citit, carti de joc. Doua seturi de rummy, doua seturi de sah si table ca eram muuulti. Hirtie igienica pentru un sat intreg (buda in capatul celalalt de curte). Asternuturi de pat pentru copil. Costume de baie, cearsafuri si rogojini de plaja, farfurii, cratite, tacimuri, ceaune (mamaliga de dimineata nu putea lipsi, alaturi de ochiuri), cani....se cara cite jumatate din casa fiecaruia...fireste ca in prima faza, cit eram mica-mica, PELINCI...multe multe pelinci, pe care nuvreau sa intreb cit munceau sa le spele.
Programul zilnic era simplu. Ca intotdeauna ma trezeam prima (nu discut aici de primul an, si nici de al doilea, ca de pe vremea cind aveam un an si ceva nu am amintiri, am doar niste poze cu mine "calare" pe Haiduc, care ma iubea la nebunie), dadeam desteptarea, incepea agitatia cu mamaliga si ochiurile si toate cele pentru micul dejun...dupa care toata lumea, in afara de bunica, pleca in codru la "cules ciuperci". In aceasta activitate eram implicati cu adevarat pasiune doar mama, bunicul si cu mine. Pasiune insemnind ca ...parca nu urma sa mincam decit ceea ce reuseam sa gasim prin padure.
Deci bunica raminea sa faca mincare la plita cu pricina, facind nenumarate drumuri sa spele, taie si sa care diverse "materii prime" ca la prinz sa mincam bors si felul doi cu garnitura si clatite cu dulceata. Cred ca am uitat sa mentionez larga varietate de dulceturi si gemuri pe care le caram cu noi...
Intre timp restul lumii pleca sa haladuiasca prin codru, cu cite una sau doua sacose si cu cite un cutit, inarmati deci pentru recolte bogate de bureti.
Dupa cum poate stiu cei care au fost cuprinsi cindva de frenezia asta a buretilor, nu poti sa culegi bureti daca te plimbi in grup organizat. Relieful in padure era destul de simplu: se cobora spre lac, erau ripe si culmi care coborau perpendicular pe lacul cu pricina, intersectate din loc in loc de serpuiri ale drumului forestier care cobora si el pina spre lac.Fiecare dintre noi pornea pe cite una din aceste ripe, avind in "observatie" si cele doua "culmi" aferente. Fireste ca si eu aveam repartizata (ma rog...la cererea mea expresa, care mergea ca insistenta pina la fugit de una singura prin padure) zona mea. Adica a mea si a lui Haiduc.
Singurul consemn era sa ne fluieram/strigam din cind in cind, ca macar pe copil sa il aduca sigur careva acasa. Desi copilul in repetate rinduri a fost mai orientat decit diversii prieteni de familie care ne insoteau, care cind sustineau ca ne-am ratacit ( desi erau cu mine !!) ma priveau cu multa neincredere cind le explicam ca "acasa" este la deal si apoi la stinga...deci cum sa te ratacesti??
Ei, se cobora asa pina la lac, se lenevea la soare cu picioarele in apa, apoi se pornea la deal, fireste pe ALT drum, ca sa gasim...ciuperci. Fireste ca de fiecare data ajungeam inapoi acasa in grupuri mici de cite unul-doi, cu limba de un cot (drumul chiar era la deal, nu spuneam prostii), intirziam la masa si bunica era foc si para...
Dupa masa trageam cel mai bun somn la prinz pe care l-am dormit vreodata, in timp ce femeile se apucau de spalat, curatat si ales recolta de ciuperci. Dupa-amiaza era in general program de voie, numai eu o mai tuleam din cind in cind inapoi in padure dupa fragi, cu Haiduc...ceea ce mi-a adus in multe cazuri palme la fund, nemeritate dupa mintea mea de atunci...
Cind se apropia inserarea, ne incarcam cu totii ca niste catiri si plecam pe deal la gratar. Alta aventura, strins lemne, facut focul...ne mai prindea cite o ploaie torentiala care ne facea fleasca, dar ne uscam la foc, oricum nu aveam de ales...fireste ca mujdeiul trebuia facut pe deal, fireste ca se carau sticle cu vin (facut la bunica in balcon...) alb si rosu, sticla cu tuica (facuta la bunica, in apartament, cazanu pe aragaz)....si tot ce trebuie ca sa maninci civilizat chiar daca asta se intimpla pe o patura...
Noaptea eram fireste foarte competitiva la rummy si la carti....tineam scorul si nu se culca nimeni pina nu eram eu satula de jucat...
Nu stiu cum era pentru ai mei, cred ca se intorceau din concediul asta mai obositi decit plecasera. Dar au continuat sa faca asta mult timp, an de an, de gura mea. Cit eram acasa nu trancaneam decit despre Haiduc, despre munte...am invatat sa citesc si sa scriu cu litere de tipar ci ajutorul biscuitilor Danut, mult inainte de a merge la scoala, asa ca scriam zeci de scrisori si lui Haiduc si stapinilor lui, in care le explicam cum sa aiba grija de el...
Haiduc a fost un fenomen. A fost un ciine care s-a nascut ca sa imi pecetluiasca mie destinul. In mod normal, era un ciine de curte, liber tot anul sa haladuiasca pe unde vrea, sa il manince lupii sau sa se intoxice cu otrava de vulpi. Cu otrava a patit-o, dar fiind atit de...special, stapinii s-au indurat sa il duca la veterinar si a scapat. Ma indoiesc ca ar fi facut asta pentru un alt ciine, mentalitatea oamenilor de la munte fiind alta in mod normal. Cit eram eu acolo, Haiduc si cu mine eram nedespartiti. Activitatile de "acasa" se desfasurau pe o terasa acoperita cu iedera, pe care urca o scara in spirala care se "deschidea" printr-un spatiu cit cadrul unei usi. Cum usa era inexistenta, iar terasa era plina de diverse chestii comestibile, ai mei au fost uriciosi la inceput, si puneau un gratar de plasa in 'usa", sa nu isi bage ciinele botul peste tot. Asta a durat pina la prima furtuna, cind eu urlam ca din gura de sarpe pentru ca Haiduc se temea de tunete, dar statea ghemuit in ploaie la "usa" noastra, si scincea ud leoarca. Au incercat sa il alunge in cusca lui, nu a fost chip. Asa ca ciobanescul meu latos a fost primit pe terasa, unde s-a ghemuit la picioarele mele...Noaptea, cind am plecat la culcare, ploaia de oprise asa ca a fost expulzat inapoi afara si s-a pus la loc gratarul cu pricina...Dimineata, gratarul si scaunele care il sprijineau erau la loc, dar Haiduc dormea ghem pe presul de la usa camerei mele, cu carnea scoasa la dezghetat sub nas, pe o masuta scunda, fara sa se fi atins de ea...
De atunci Haiduc nu a mai avut restrictii de genul asta...
Desi total nedresat, in nici un fel, Haiduc era "ciine utilitar". Firste ca atunci cind lasi copilul sa bintuie de capul lui prin padure, de indiferent cite ori ii repeti sa strige si sa raspunda cind este strigat, copilul va gasi "ciuperca vietii lui", mai mare si mai frumoasa decit orice ciuperca descoperita pina atunci, undeva la dracu in praznic, si se va porni in acea directie bine determinata, pina cind ajunge la "destinatie" unde nu mai aude si nu mai este auzit de nimeni. Dar cum eu la muntele meu eram mai acasa decit oriunde in alta parte, eram de un calm desavirsit...cred ca cele mai crunte mustruluieli din viata mea le primeam in concediul anual la munte, ca acasa eram de o cumintenie ireala...Ei bine, pentru ca, atunci cind realizam ca m-am indepartat prea tare nu aveam nici un chef sa dau ochii cu mama, care probabil ca era deja super nervoasa si panicata, ii spuneam lui Haiduc "hai sa mergem la bubu", adica la bunicul (unde s-a vazut barbat la fel de ingrijorat ca o femeie, sau bunic care sa isi certe nepoata??). Ei bine, Haiduc o pornea cu coada pe spinare, iar eu ma tineam dupa el si ajungeam, invariabil, la bunicul. Habar nu am de unde stia Haiduc care e "bubu", sau de unde pricepea el ce vroiam eu deodata de la el. Explicatiile pe care le gasesc frizeaza...misticismul, asa ca ma abtin. Dar scapam de 'ciufuleala", pentru ca la primul strigat al mamei, bunicul raspundea calm ca "da draga, e cu mine"...
Multe s-au schimbat intre timp la munte...Acum trec des camioane incarcate cu busteni pe drumul forestier cu fragi. Utilajele au fost bagate in curte si te lovesti de portocaliul lor mereu. Portita de lemn pe jumatate putreda a fost inlocuita. La fel si poarta mare pentru masini. Iedera a fost curatata de pe casa ca sa nu urce soarecii. In mijocul curtii a fost proptit un foisor oribil alb cu rosu, alaturi de un gratar de piatra. Nu mai locuieste nimeni acolo, casa a ramas canton, "servici" pentru unii si "casa de vacanta" pentru altii. Gazul nu a fost tras, dar cind ajungi acolo te asteapta butelia incarcata si aragazul. Exista si combina frigorifica. A fost facuta fintina in curte, iar in bucatarie ai vesela cita vrei. Un intreprinzator a plantat intr-un rond facut artistic, cartofi si floarea soarelui. In curte iarba e cosita si nu mai ai nici o sansa sa gasesti vreo ciuperca ratacita...bine ca macar curtea este inca inconjurata de padure, pe 3 laturi...
Pe Haiduc l-am tradat. Cind aveam aproape 7 ani, in aprilie s-a nascut sora-mea. Fiind un copil nascut prematur, mic si cu intoleranta la lactoza, ai mei fiind trecuti prin experienta "munte cu un copil de citeva luni", in acel an nu am mers la munte...In toamna eu am inceput scoala, si am invatat sa scriu si cu litere de mina...sora-mea de multe ori nu se linistea in crizele de colici decit la mine in brate...asa ca nici eu nu am mai trimis scrisori...iar pe sora-mea eu am "comandat-o"...Anul urmator a fost prea tirziu... Haiduc avea deja o virsta venerabila pentru un ciine care traia afara pe cele mai cumplite geruri si in cei mai inalti nameti...si care nu mergea niciodata la veterinar, si care minca aceleasi laturi ca si porcul...Mi s-a spus initial ca a fugit, ca a murit de batrinete...intr-un final am auzit doua alte variante mai plauzibile, cind deja crescusem ceva mai mare...una legata de cretina metoda de a stirpi vulpile cu momeli otravite, alta care implica niste lupi care ajung in sfirsit la ciinele mare si alb cu care se luptasera pe timp de iarna de atitea ori...
Nu stiu care este cea adevarata. Nici nu vreau sa "optez" pentru una...eu atunci mi-am pierdut primul si cel mai bun prieten, pe care l-as mai fi vazut inca 10 zile-doua saptamini daca nu as fi sarit muntele din anul acela..
Stiu insa ca el nu se putea supara pe mine. Doar eu sint suparata pe mine, si nu ma consoleaza cu nimic faptul ca la 7 ani nu as fi avut cum sa optez sa ma intorc la el, singura.
Haiduc m-a invatat sa inteleg ciinele. Haiduc m-a facut ceea ce sint azi. Haiduc mi-a ales meseria. Haiduc este si azi intr-o poza mica, alb negru, suficienta ca sa il redea asa cum era, stind in fund si privind un pic in jos spre o fetita ghemuita pe vine, care la rindul ei il priveste in ochi.
Il caut an de an. Simt jena aia de om mare acum, nu pot explica de ce de cite ori trecem cu masina pe acolo, in drum spre un alt munte, stau cu ochii atintiti pe geamul masinii si nu mai aud nimic. Nu pot explica de ce as vrea sa merg de fiecare data pe bucata aia de drum, desi ocoleste si asfaltul e prost. Nu pot explica ce am cautat mereu si mai tirziu, cind am crescut destul incit sa merg la muntele acela impreuna cu prietenii.
Sint mofturi de copil mic....
M-am gindit sa intrerup putin seria "Paris" pentru ca la cit sint de satula de orasul asta, nu am nici un chef sa mai scriu despre el si intr-o simbata insorita...
Coltul meu de suflet e undeva la "un" munte. Un munte cu finete nesfirsite, cu fragi si ursi. Cu paduri de brazi si fagi cum numai acolo am vazut. Cu un lac cit lumea in mintea mea de copil de altadata, al carui nivel imi indica pe vremea aia cu mare precizie daca e "seceta" sau nu. Cu ciuperci de padure din care cunosteam cu totii vreo 4 soiuri comestibile, pe care insa le mincam fara stringeri de suflet ca ajungem la spital. Cu braduti care aratau ca brazii de Craciun din desenele animate cu Mickey Mouse. Cu caprioare cu iezi, pe care le-am vazut cu ochii mei...singurele caprioare salbatice pe care le-am vazut vreodata in libertate. Cu temutii ursi care sigur existau, pentru ca nu numai ca ii vazusera oamenii din sat, dar gasisem un cadavru de caprioara pe jumatate mincat...Cu laptele cumparat de la aceeasi femeie din sat, an de an, pe care il beam strecurat imediat dupa muls, cind era caldut si mirosea a vaca si a iarba.
Muntele meu a fost descoperit alaturi de cel care va ramine ciinele meu pentru totdeauna. Ne nascusem in acelasi an. Eu in iunie, el nu stiu cind. Pentru ca parintii mei nu erau foarte... "sanatosi la cap" primul meu munte s-a intimplat in august. In august, Haiduc nu stia ca il cheama Haiduc, pentru ca era un "sobolan" care ramasese singur la mamica lui. Noi stateam la un canton, unde locuia si seful de canton cu sotia si fiica. Si cum pe vremea aia nu se discuta de sterilizat catele....s-a intimplat pur si simplu sa hotarasca sa pastreze un pui de data asta, taman pe Haiduc, ca mama lui imbatrinise de acum...
La munte se pleca in felul urmator: eu, parintii, bunicii (toti 4 la inceput, apoi doar parintii mamei), ceva prieteni de familie. Doua masini ale familiei, inca una sau doua in functie de numarul de prieteni. Plus o remorca.Masinile erau umplute la refuz. Singurul care nu statea calare pe bagaje era soferul, desi uneori i se indesau si lui o geaca si 3 pulovere sub fund. Portbagajul pus pe masini (fiecare masina avea portbagajul ei) era atit de incarcat incit masina arata ca un melc ghebos. Remorca devenea o chestie rotunda, cu 4 roti care abia se mai zareau...Ce se transporta? Pai...pe linga un numar absolut jenant de haine pentru toata lumea, tot ce era necesar pentru bucatarie. Acolo nu exista vesela. In capatul celalalt al curtii, la vreo 70 de metri de locul unde era "viluta" era o anexa cu o plita cu lemne. Si nu vreti sa stiti ce mincaruri se faceau. Stateam in general 10 zile, maxim doua saptamini, dar in perioada asta se gateau inclusiv ardei umpluti si sarmale. Cum sa maninci numai gratar, piine cu unt si alte de-astea?? Doamne fereste...Se pleca de la Iasi cu borcanele de 10 kile de muraturi, pe alese, cu saci de cartofi si un sac de ceapa, cu sacul de vinete si de ardei pentru copt si mincat. Cu carne de toate animalurile, numarata si cintarita: gratarul de purcel in fiecare seara, facut pe deal, vacuta pentru mincarica, puii pentru tocanita...Cite unu mai destept aducea cite o rata sa o facem pe varza. Pentru ca fireste, nu lipsea sacul cu varza, cel cu rosii...Se luau 3 feluri de cacao, pentru ca fiecare mai avea si PREFERINTE seara, cind se bea laptele cu cacao. Se lua un numar nedefinit de cofraje cu oua pentru micul dejun si pentru snitele. Se lua separat carne tocata pentru pirjoale si pentru facut mici...ca nu se gaseau gata facuti (banuiesc), si oricum sint mai buni cei condimentati in casa...
Privind acum in urma, era o completa nebunie. Si lucrurile nu se opreau aici. Cadita pentru mine, lighene pentru spalat pentru fiecare. Apa era la fintina in curtea de alaturi. Nu exista decit curent electric acolo, in rest nici un fel de utilitati. Carti de citit, carti de joc. Doua seturi de rummy, doua seturi de sah si table ca eram muuulti. Hirtie igienica pentru un sat intreg (buda in capatul celalalt de curte). Asternuturi de pat pentru copil. Costume de baie, cearsafuri si rogojini de plaja, farfurii, cratite, tacimuri, ceaune (mamaliga de dimineata nu putea lipsi, alaturi de ochiuri), cani....se cara cite jumatate din casa fiecaruia...fireste ca in prima faza, cit eram mica-mica, PELINCI...multe multe pelinci, pe care nuvreau sa intreb cit munceau sa le spele.
Programul zilnic era simplu. Ca intotdeauna ma trezeam prima (nu discut aici de primul an, si nici de al doilea, ca de pe vremea cind aveam un an si ceva nu am amintiri, am doar niste poze cu mine "calare" pe Haiduc, care ma iubea la nebunie), dadeam desteptarea, incepea agitatia cu mamaliga si ochiurile si toate cele pentru micul dejun...dupa care toata lumea, in afara de bunica, pleca in codru la "cules ciuperci". In aceasta activitate eram implicati cu adevarat pasiune doar mama, bunicul si cu mine. Pasiune insemnind ca ...parca nu urma sa mincam decit ceea ce reuseam sa gasim prin padure.
Deci bunica raminea sa faca mincare la plita cu pricina, facind nenumarate drumuri sa spele, taie si sa care diverse "materii prime" ca la prinz sa mincam bors si felul doi cu garnitura si clatite cu dulceata. Cred ca am uitat sa mentionez larga varietate de dulceturi si gemuri pe care le caram cu noi...
Intre timp restul lumii pleca sa haladuiasca prin codru, cu cite una sau doua sacose si cu cite un cutit, inarmati deci pentru recolte bogate de bureti.
Dupa cum poate stiu cei care au fost cuprinsi cindva de frenezia asta a buretilor, nu poti sa culegi bureti daca te plimbi in grup organizat. Relieful in padure era destul de simplu: se cobora spre lac, erau ripe si culmi care coborau perpendicular pe lacul cu pricina, intersectate din loc in loc de serpuiri ale drumului forestier care cobora si el pina spre lac.Fiecare dintre noi pornea pe cite una din aceste ripe, avind in "observatie" si cele doua "culmi" aferente. Fireste ca si eu aveam repartizata (ma rog...la cererea mea expresa, care mergea ca insistenta pina la fugit de una singura prin padure) zona mea. Adica a mea si a lui Haiduc.
Singurul consemn era sa ne fluieram/strigam din cind in cind, ca macar pe copil sa il aduca sigur careva acasa. Desi copilul in repetate rinduri a fost mai orientat decit diversii prieteni de familie care ne insoteau, care cind sustineau ca ne-am ratacit ( desi erau cu mine !!) ma priveau cu multa neincredere cind le explicam ca "acasa" este la deal si apoi la stinga...deci cum sa te ratacesti??
Ei, se cobora asa pina la lac, se lenevea la soare cu picioarele in apa, apoi se pornea la deal, fireste pe ALT drum, ca sa gasim...ciuperci. Fireste ca de fiecare data ajungeam inapoi acasa in grupuri mici de cite unul-doi, cu limba de un cot (drumul chiar era la deal, nu spuneam prostii), intirziam la masa si bunica era foc si para...
Dupa masa trageam cel mai bun somn la prinz pe care l-am dormit vreodata, in timp ce femeile se apucau de spalat, curatat si ales recolta de ciuperci. Dupa-amiaza era in general program de voie, numai eu o mai tuleam din cind in cind inapoi in padure dupa fragi, cu Haiduc...ceea ce mi-a adus in multe cazuri palme la fund, nemeritate dupa mintea mea de atunci...
Cind se apropia inserarea, ne incarcam cu totii ca niste catiri si plecam pe deal la gratar. Alta aventura, strins lemne, facut focul...ne mai prindea cite o ploaie torentiala care ne facea fleasca, dar ne uscam la foc, oricum nu aveam de ales...fireste ca mujdeiul trebuia facut pe deal, fireste ca se carau sticle cu vin (facut la bunica in balcon...) alb si rosu, sticla cu tuica (facuta la bunica, in apartament, cazanu pe aragaz)....si tot ce trebuie ca sa maninci civilizat chiar daca asta se intimpla pe o patura...
Noaptea eram fireste foarte competitiva la rummy si la carti....tineam scorul si nu se culca nimeni pina nu eram eu satula de jucat...
Nu stiu cum era pentru ai mei, cred ca se intorceau din concediul asta mai obositi decit plecasera. Dar au continuat sa faca asta mult timp, an de an, de gura mea. Cit eram acasa nu trancaneam decit despre Haiduc, despre munte...am invatat sa citesc si sa scriu cu litere de tipar ci ajutorul biscuitilor Danut, mult inainte de a merge la scoala, asa ca scriam zeci de scrisori si lui Haiduc si stapinilor lui, in care le explicam cum sa aiba grija de el...
Haiduc a fost un fenomen. A fost un ciine care s-a nascut ca sa imi pecetluiasca mie destinul. In mod normal, era un ciine de curte, liber tot anul sa haladuiasca pe unde vrea, sa il manince lupii sau sa se intoxice cu otrava de vulpi. Cu otrava a patit-o, dar fiind atit de...special, stapinii s-au indurat sa il duca la veterinar si a scapat. Ma indoiesc ca ar fi facut asta pentru un alt ciine, mentalitatea oamenilor de la munte fiind alta in mod normal. Cit eram eu acolo, Haiduc si cu mine eram nedespartiti. Activitatile de "acasa" se desfasurau pe o terasa acoperita cu iedera, pe care urca o scara in spirala care se "deschidea" printr-un spatiu cit cadrul unei usi. Cum usa era inexistenta, iar terasa era plina de diverse chestii comestibile, ai mei au fost uriciosi la inceput, si puneau un gratar de plasa in 'usa", sa nu isi bage ciinele botul peste tot. Asta a durat pina la prima furtuna, cind eu urlam ca din gura de sarpe pentru ca Haiduc se temea de tunete, dar statea ghemuit in ploaie la "usa" noastra, si scincea ud leoarca. Au incercat sa il alunge in cusca lui, nu a fost chip. Asa ca ciobanescul meu latos a fost primit pe terasa, unde s-a ghemuit la picioarele mele...Noaptea, cind am plecat la culcare, ploaia de oprise asa ca a fost expulzat inapoi afara si s-a pus la loc gratarul cu pricina...Dimineata, gratarul si scaunele care il sprijineau erau la loc, dar Haiduc dormea ghem pe presul de la usa camerei mele, cu carnea scoasa la dezghetat sub nas, pe o masuta scunda, fara sa se fi atins de ea...
De atunci Haiduc nu a mai avut restrictii de genul asta...
Desi total nedresat, in nici un fel, Haiduc era "ciine utilitar". Firste ca atunci cind lasi copilul sa bintuie de capul lui prin padure, de indiferent cite ori ii repeti sa strige si sa raspunda cind este strigat, copilul va gasi "ciuperca vietii lui", mai mare si mai frumoasa decit orice ciuperca descoperita pina atunci, undeva la dracu in praznic, si se va porni in acea directie bine determinata, pina cind ajunge la "destinatie" unde nu mai aude si nu mai este auzit de nimeni. Dar cum eu la muntele meu eram mai acasa decit oriunde in alta parte, eram de un calm desavirsit...cred ca cele mai crunte mustruluieli din viata mea le primeam in concediul anual la munte, ca acasa eram de o cumintenie ireala...Ei bine, pentru ca, atunci cind realizam ca m-am indepartat prea tare nu aveam nici un chef sa dau ochii cu mama, care probabil ca era deja super nervoasa si panicata, ii spuneam lui Haiduc "hai sa mergem la bubu", adica la bunicul (unde s-a vazut barbat la fel de ingrijorat ca o femeie, sau bunic care sa isi certe nepoata??). Ei bine, Haiduc o pornea cu coada pe spinare, iar eu ma tineam dupa el si ajungeam, invariabil, la bunicul. Habar nu am de unde stia Haiduc care e "bubu", sau de unde pricepea el ce vroiam eu deodata de la el. Explicatiile pe care le gasesc frizeaza...misticismul, asa ca ma abtin. Dar scapam de 'ciufuleala", pentru ca la primul strigat al mamei, bunicul raspundea calm ca "da draga, e cu mine"...
Multe s-au schimbat intre timp la munte...Acum trec des camioane incarcate cu busteni pe drumul forestier cu fragi. Utilajele au fost bagate in curte si te lovesti de portocaliul lor mereu. Portita de lemn pe jumatate putreda a fost inlocuita. La fel si poarta mare pentru masini. Iedera a fost curatata de pe casa ca sa nu urce soarecii. In mijocul curtii a fost proptit un foisor oribil alb cu rosu, alaturi de un gratar de piatra. Nu mai locuieste nimeni acolo, casa a ramas canton, "servici" pentru unii si "casa de vacanta" pentru altii. Gazul nu a fost tras, dar cind ajungi acolo te asteapta butelia incarcata si aragazul. Exista si combina frigorifica. A fost facuta fintina in curte, iar in bucatarie ai vesela cita vrei. Un intreprinzator a plantat intr-un rond facut artistic, cartofi si floarea soarelui. In curte iarba e cosita si nu mai ai nici o sansa sa gasesti vreo ciuperca ratacita...bine ca macar curtea este inca inconjurata de padure, pe 3 laturi...
Pe Haiduc l-am tradat. Cind aveam aproape 7 ani, in aprilie s-a nascut sora-mea. Fiind un copil nascut prematur, mic si cu intoleranta la lactoza, ai mei fiind trecuti prin experienta "munte cu un copil de citeva luni", in acel an nu am mers la munte...In toamna eu am inceput scoala, si am invatat sa scriu si cu litere de mina...sora-mea de multe ori nu se linistea in crizele de colici decit la mine in brate...asa ca nici eu nu am mai trimis scrisori...iar pe sora-mea eu am "comandat-o"...Anul urmator a fost prea tirziu... Haiduc avea deja o virsta venerabila pentru un ciine care traia afara pe cele mai cumplite geruri si in cei mai inalti nameti...si care nu mergea niciodata la veterinar, si care minca aceleasi laturi ca si porcul...Mi s-a spus initial ca a fugit, ca a murit de batrinete...intr-un final am auzit doua alte variante mai plauzibile, cind deja crescusem ceva mai mare...una legata de cretina metoda de a stirpi vulpile cu momeli otravite, alta care implica niste lupi care ajung in sfirsit la ciinele mare si alb cu care se luptasera pe timp de iarna de atitea ori...
Nu stiu care este cea adevarata. Nici nu vreau sa "optez" pentru una...eu atunci mi-am pierdut primul si cel mai bun prieten, pe care l-as mai fi vazut inca 10 zile-doua saptamini daca nu as fi sarit muntele din anul acela..
Stiu insa ca el nu se putea supara pe mine. Doar eu sint suparata pe mine, si nu ma consoleaza cu nimic faptul ca la 7 ani nu as fi avut cum sa optez sa ma intorc la el, singura.
Haiduc m-a invatat sa inteleg ciinele. Haiduc m-a facut ceea ce sint azi. Haiduc mi-a ales meseria. Haiduc este si azi intr-o poza mica, alb negru, suficienta ca sa il redea asa cum era, stind in fund si privind un pic in jos spre o fetita ghemuita pe vine, care la rindul ei il priveste in ochi.
Il caut an de an. Simt jena aia de om mare acum, nu pot explica de ce de cite ori trecem cu masina pe acolo, in drum spre un alt munte, stau cu ochii atintiti pe geamul masinii si nu mai aud nimic. Nu pot explica de ce as vrea sa merg de fiecare data pe bucata aia de drum, desi ocoleste si asfaltul e prost. Nu pot explica ce am cautat mereu si mai tirziu, cind am crescut destul incit sa merg la muntele acela impreuna cu prietenii.
Sint mofturi de copil mic....
MUSHC DACA...
... ma mai trezesc ca imi pune mina pe burta fara sa ceara voie altcineva decit Motanul-Sef;
... ma mai innebuneste cineva de cap punindu-ma sa ii cint copilului; nu sa-i spun poezii, nu sa-i citesc, nu sa vorbesc cu ea, nu sa-i scriu scrisori, nu sa mingii burtica, ci MUSAI sa CINT;
... ma mai intreaba oameni care nu tin minte bine data mea de nastere, desi ma cunosc de peste 3 ani, cite kilograme am pus pina acum in timpul sarcinii;
... se mai distreaza copios aceeasi categorie de persoane, care uita care este al doilea prenume al meu, constatind ca am inceput sa merg ca o ratza;
... mai aud pe cineva abuzind in mod gretos de diminutive din categoria "gravidutza"(de 100 kile), "burtica"(cu o circumferinta de 150cm); acceptam "papanash" si "gogoshica" de la barbatii pentru care acesti doi termeni pot avea dubla semnificatie: Motanul-Sef si ginecologul, nu musai in ordinea asta;
...imi mai cere cineva socoteala pentru faptul ca mincam seara dupa ora 18-19, si avem tupeul incomensurabil de a ingurgita la ore de-astea inclusiv cartofi prajiti;
... mi se mai explica mult ca INTREAGA mea viata viitoare TREBUIE sa se raporteze NUMAI la copil, pentru ca gata, s-a terminat cu "copilareala", de-acum am in sfirsit O (una bucata!!) RESPONSABILITATE;
... mai are cineva tupeul sa ma intrebe, mai mult sau mai putin admirativ (cel mai adesea "mai putin") cum de am avut CURAJUL sa fac un copil inainte de a termina doctoratul;
...se mai strimba cineva cind aude ca vom avea (cica) o fetita, cu expresia aia de compatimire intensa;
... mai primesc sfaturi referitoare la nastere de la persoane ale caror maxime cunostinte se rezuma la faptul ca "nu e clar cum nasc pisicile: au medici-pisici care le fac cezariene??"
...imi mai povesteste careva despre "cea mai minunata perioada din viata unei femei" (aia in care se simte si se misca la fel de gratios ca o balena esuata) si despre miracolul sarcinii; mentionez ca unele mamifere trec prin miracole de-astea de minim 2 ori/an si par sa supravietuiasca si in lipsa aplauzelor furtunoase, in caz ca a uitat cineva;
...isi mai aminteste cineva ca are un copil/nepot/copil de var/prietena/vecina cu care e MUSAI sa se marite fii-mea, chit ca "mirele" inca vomita in timp ce rigiie, si ca sa faca asta are nevoie de mingiieri pe spate, iar "mireasa" e in faza in care se cearta cu intestinele mele balonate care o inghiontesc;
";"(punctul si virgula) nu sint intimplatoare; lista poate continua, intoleranta (!!!) gravidelor este mare (chestie hormonala, confirma studii de specialitate) iar ...entuziasmul... cercului social in care ne invirtim fiecare este infinit (ca si Universul). Definitivam lista "MUSHC DACA...pofte culinare de sarcina" si revenim probabil cu o incitanta serie a doua, "MUSHC DACA... sau atacul pampersilor murdari".
... ma mai innebuneste cineva de cap punindu-ma sa ii cint copilului; nu sa-i spun poezii, nu sa-i citesc, nu sa vorbesc cu ea, nu sa-i scriu scrisori, nu sa mingii burtica, ci MUSAI sa CINT;
... ma mai intreaba oameni care nu tin minte bine data mea de nastere, desi ma cunosc de peste 3 ani, cite kilograme am pus pina acum in timpul sarcinii;
... se mai distreaza copios aceeasi categorie de persoane, care uita care este al doilea prenume al meu, constatind ca am inceput sa merg ca o ratza;
... mai aud pe cineva abuzind in mod gretos de diminutive din categoria "gravidutza"(de 100 kile), "burtica"(cu o circumferinta de 150cm); acceptam "papanash" si "gogoshica" de la barbatii pentru care acesti doi termeni pot avea dubla semnificatie: Motanul-Sef si ginecologul, nu musai in ordinea asta;
...imi mai cere cineva socoteala pentru faptul ca mincam seara dupa ora 18-19, si avem tupeul incomensurabil de a ingurgita la ore de-astea inclusiv cartofi prajiti;
... mi se mai explica mult ca INTREAGA mea viata viitoare TREBUIE sa se raporteze NUMAI la copil, pentru ca gata, s-a terminat cu "copilareala", de-acum am in sfirsit O (una bucata!!) RESPONSABILITATE;
... mai are cineva tupeul sa ma intrebe, mai mult sau mai putin admirativ (cel mai adesea "mai putin") cum de am avut CURAJUL sa fac un copil inainte de a termina doctoratul;
...se mai strimba cineva cind aude ca vom avea (cica) o fetita, cu expresia aia de compatimire intensa;
... mai primesc sfaturi referitoare la nastere de la persoane ale caror maxime cunostinte se rezuma la faptul ca "nu e clar cum nasc pisicile: au medici-pisici care le fac cezariene??"
...imi mai povesteste careva despre "cea mai minunata perioada din viata unei femei" (aia in care se simte si se misca la fel de gratios ca o balena esuata) si despre miracolul sarcinii; mentionez ca unele mamifere trec prin miracole de-astea de minim 2 ori/an si par sa supravietuiasca si in lipsa aplauzelor furtunoase, in caz ca a uitat cineva;
...isi mai aminteste cineva ca are un copil/nepot/copil de var/prietena/vecina cu care e MUSAI sa se marite fii-mea, chit ca "mirele" inca vomita in timp ce rigiie, si ca sa faca asta are nevoie de mingiieri pe spate, iar "mireasa" e in faza in care se cearta cu intestinele mele balonate care o inghiontesc;
";"(punctul si virgula) nu sint intimplatoare; lista poate continua, intoleranta (!!!) gravidelor este mare (chestie hormonala, confirma studii de specialitate) iar ...entuziasmul... cercului social in care ne invirtim fiecare este infinit (ca si Universul). Definitivam lista "MUSHC DACA...pofte culinare de sarcina" si revenim probabil cu o incitanta serie a doua, "MUSHC DACA... sau atacul pampersilor murdari".
Discutie...
(batai din gene)
"Mami, am inteles ca ai luat card-reader-ul cu tine la tara ?"
"Da."
(continua bataile din gene)
"Si iti trebuie?"
(usoara mirare)
"Pai ...da...!"
(alizeu adiind din directia mea)
"Da' miine cind vii acasa il aduci cu tine, da? Ca imi trebuie si mie sa descarc niste poze."
(mirare)
"Il aduc...dar parca aveai si tu card reader, nu?? "
(usoara iritare)
"Am, da' nu stiu unde-i..."
(atitudinea invingatoare de "tz-am zis io!")
"Da, prin ordinea fenomenala de la tine de acasa..."
(pe un ton enervat)
"Nu ordinea de acasa e de vina, fiica-ta e vinovata !!"
(privire mirata)
"Fiica-mea...??"
(exclamind incintata ca am ocazia sa explic cum e sora-mea de vina de data asta, nicidecum eu)
"Pai da, ca a venit sa mi-l ceara nu stiu pentru ce, si mi l-a adus inapoi, si eu nu mai stiu unde l-am pus, ca m-a zapacit de cap !!!"
Concluzia acestei discutii a fost ca DA, sint insarcinata in saptamina 23 si NU, nu pare sa imi faca bine la gradul de rizgiiala... Cine sa-i mai inteleaga si pe oamenii astia??
"Mami, am inteles ca ai luat card-reader-ul cu tine la tara ?"
"Da."
(continua bataile din gene)
"Si iti trebuie?"
(usoara mirare)
"Pai ...da...!"
(alizeu adiind din directia mea)
"Da' miine cind vii acasa il aduci cu tine, da? Ca imi trebuie si mie sa descarc niste poze."
(mirare)
"Il aduc...dar parca aveai si tu card reader, nu?? "
(usoara iritare)
"Am, da' nu stiu unde-i..."
(atitudinea invingatoare de "tz-am zis io!")
"Da, prin ordinea fenomenala de la tine de acasa..."
(pe un ton enervat)
"Nu ordinea de acasa e de vina, fiica-ta e vinovata !!"
(privire mirata)
"Fiica-mea...??"
(exclamind incintata ca am ocazia sa explic cum e sora-mea de vina de data asta, nicidecum eu)
"Pai da, ca a venit sa mi-l ceara nu stiu pentru ce, si mi l-a adus inapoi, si eu nu mai stiu unde l-am pus, ca m-a zapacit de cap !!!"
Concluzia acestei discutii a fost ca DA, sint insarcinata in saptamina 23 si NU, nu pare sa imi faca bine la gradul de rizgiiala... Cine sa-i mai inteleaga si pe oamenii astia??
Abonați-vă la:
Postări (Atom)