Sedinta cu parintii

Sint plina de mindrie, auto-respect; simt ca am pasit in lumea adultilor responsabili. Am avut azi prima sedinta cu parintii, la grupa "ratustelor", cu copii intre un an jumate si 3 ani.

Am mers cu emotie, ca imi aminteam de emotiile mele de acasa cind mergea mama la sedintele cu parintii; desi am fost mereu o eleva model (ma rog, pina in liceu, cind insa nu s-au mai facut sedinte cu parintii si cind, desi eram printre primii in clasa, nu ma omoram cu prezenta la ore), asteptam mereu cu sufletul la gura sa vina mama sa imi spuna ce a zis "doamna" despre mine.

Azi nu s-a discutat nominalizind copiii, ca cica nu se mai fac de-astea. Bine, mi-e si greu sa imi imaginez cum poti nominaliza in "sedinta deschisa" niste copii de pina in 3 ani, sa spui ce in plus fata de raportul pe care il primim zilnic cind ne luam odraslele?

Una dintre educatoare (cealalta pazea copiii inca ramasi la gradi)a coborit si ne-a spus in mare ca anul acesta urmaresc socializarea copiilor, invatarea formelor geometrice de baza, antrenarea muschilor mari ai corpului si a muschilor mici de finete ai miinilor, invatarea conceptului de multime si gruparea elementelor in functie de o caracteristica comuna, invatarea limbii romane :D cu ceva exercitii de logopedie in joaca, imbogatirea vocabularului...ma rog, de-astea. A urmat inevitabila sectiune "daca aveti dvs ceva sa intrebati/sugerati".

Si ma jur ca azi am vazut cel mai dement tata din lume.
Intii a fost foarte preocupat de virstele copiilor din gradi. Ca de ce sint si 3 copii sub 2 ani? Pai raspunsul a fost simplu, pentru ca in contract scrie ca grupa e de la 1 an jumate la 3 ani. Pai da uite de-aia se pierde geniul fiica-sii, ca o sa se lucreze la nivelul celui mai mic, nu al celui mai dotat. I-a explicat frumos directoarea ca ceea ce ne-a povestit acolo educatoarea sint chestii de baza pe care trebuie sa le invete copiii, ca fireste aia care sint mai deschisi o sa invete si altele.
Intrebarea 2, acelasi tata: da optionalele de cind?
I se explica frumos ca singurul optional disponibil pentru aceasta grupa este cel de dans, care se va face doar daca participa toti copiii din grupa. Am optat si eu, nu de grija valsului miresei-Pisilinca, ci de distractie. A mai explicat ca educatoarea ii va invata pe copii cite un cuvint in engleza/zi, dar sa nu se astepte nimeni sa plece cu copilul bilingv de acolo, ca ele se concentreaza sa ii invete sa vorbeasca romaneste corect intii.
Nemutumire prost disimulata.
Acelasi tata. Nu vrea ca micul dejun (ma rog, masa de la 9.30) sa fie pachetel de acasa, ca fiica-sa vrea porcarii pe care le vede la alti copii. Asa ca vine cu sugestii:
- mic dejun regim cattering, ca masa de prinz. Consultam oferta de mic dejun pusa la dispozitie de firma, eu refuz cu obstinatie varianta pentru ca citesc chestii de genul "piine cu sunca", "ceai cu piine cu unt si magiun", "omleta". Ar insemna ca Pisilinca sa ia micul dejun din 2 in 3 si atunci sa manince porcarii.
- mic dejun la fel la toti copiii. Absurdul merge pina-ntr-acolo incit vrea sa ne impuna ce MARCA de iaurt sa punem in pachetel. Ii explic ca eu pe piata ieseana nu am gasit decit covalact si napolact care sa nu contina lapte parf, fiica-mea prefera covalact, daca el convinge 12 copii sa iubeasca iaurtul asta nu am nimic impotriva. In schimb refuz bucatelele de sunca. El refuza ideea de orice tip de biscuiti; se mai razvrateste o mama, care pune invariabil in pachetel nu stiu ce Barni (nush ce-i aia, nush cum se scrie) pentru ca baiatul mai mare papa asa ceva si deci cere si cel mic.
- mic dejun numai din fructe, ca el acasa asta ii da fetei. Iar trebuie sa fac git, pentru ca a mea (din fericire nu e singura) nu pune gura pe mincare macar o ora, o ora jumate dupa trezire, asadar nu maninca acasa, asadar nu pot sa o tin pina la 12 cu 3 boabe de strugure si o bucata de mar pentru ca asa vrea domnul cutarica.
- sa facem o lista de alimente excluse. Se ajunge la un consens privind ciocolata si mezelurile, apoi se strica kalimera cind acelasi tata interzice iaurturile cu fructe, ca-s colorate si vrea si fiica-sa iaurt colorat.
Renuntam la discutiile despre micul dejun.
Acelasi tata.
Dar la prinz sa le dea sa manince intii felul doi si apoi felul unu, ca altfel isi umplu burta cu zeama si nu mai maninca mincarea. Ma maninca limba sa ii dau iar peste nas, dar ma abtin; bine fac, educatoarea are raspuns. Ii lasa sa manince jumatate din felul unu, le da felul doi, daca felul doi nu le place le da restul de felul unu sa il termine.
Taticul e relativ satisfacut.
Aflu cu stupoare ca fetita lui sta la gradi pina la 12.
Acelasi tata. El vrea sa plateasca gradinita online prin transfer bancar, ca el nu foloseste cash ca n-are unde, si i se pare asa anapoda sa trebuiasca sa alerge la bancomat ca sa scoata bani, sa ii aduca la gradi...
Si camera de supraveghere ar trebui montata cu fix 5 cm mai jos.
Si ar trebui mai multa lumina pe scari. Pe scarile pe care copiii circula la venire, la plecare si cind coboara in sala de mese.
Si ar vrea o camera si in sala de mese sa vada cit maninca fiica-sa.
Si una pe scari.
Si ar fi bine ca 1) sa se gaseasca poate o solutie pentru UNIFORMIZAREA grupei, si 2)sa nu mai scirtiie asa sinistru usa de la intrare.
Este momentul in care o mama remarca faptul ca nu o freaca grija usii de la intrare si ca nu vede ce relevanta are asta cind e vorba de educatia copiilor. Tatal e profund jignit. Eu sint siderata.
Isi aduce aminte ca azi o fetita a aruncat in fiica-sa cu o jucarie si vrea sa stie "ce se face cu acesti copii". Incep sa ma tem ca va propune amenajarea in sala de schimburi a unui coltisor cu o masca de gazare. Sau macar cu un lant si o botnita. Fac o incercare disperata de a salva biata copila, spunind amuzata ca si eu am vazut pe camera intr-o zi un baietel care a trintit-o pe fiica-mea ca la lupte greco-romane, ca sa constat cu stupoare a doua zi ca a avut mare grija de ea, ii dadea mingea de cite ori o scapa si biberonul cu apa daca nu ajungea la el, ba i-l mai si tinea ca sa bea.
Mare greseala, isi aminteste "un alt subiect important pe care vroia sa il aduca in discutie, imediat ce lamurim problema copiilor batausi".
Directoarea si invatatoarea ii explica ca e chestie de timp, ca li se explica, nu e frumos, au lovit, pe celalalt copil il doare; daca se repeta de mai mult de 3 ori, ii dau time-out pe un scaunel, 1-2 minute, cu educatoarea linga ei ca altfel nu stau. Iar ma maninca limba sa explic ca time-out-ul asta nu face decit sa sporeasca frustrarea unui copil deja nervos, ca nu degeaba loveste copilul ala, dar ma tem ca nu mai ajung acasa inainte de baia Pisilincai. Asa ca revenim la biberoane/sticle/recipiente din care se bea apa.
In prezent fiecare copil vine cu ce recipient ii place mai mult: cana cu cioc de silicon (Pisilinca de exemplu), cana cu pai, sticla cu dop de-ala "sportiv". Tatal a vazut ingrozit ca fiica-sa a luat alt recipient decit al ei si a baut din el. Ca si cum ar mai conta, in camera de 4x5 metri, in care se pupa si ling aceleasi jucarii toata ziua. Asa ca sa fie urcate sticlele mai sus.
Educatoarea spune ca a renuntat la ideea asta pentru ca 1) copiii se catara pe raft ca sa ajunga la ele si 2) copiii deja au invatat care a cui este, si observa daca le este luata sticla si atentioneaza adultul, invata sa se autoserveasca, invata ce e al lor, invata ca unele lucruri sint personale si nu se impart etc. Dar ca invatatul asta dureaza un pic, asa ca acum sa inteleaga ca intotdeauna sticla altuia e mai frumoasa iar apa mai gustoasa. A, da? Pai atunci sa ne ceara tuturor sticle la fel. Pai nu-i bine, ca in cazul asta chiar ar trebui sa le ascunda pe toate, si nu e normal, unui copil ii e sete mai des, altuia mai rar, nu e normal sa restrictionam apa. Pai daca e vorba pe asa, sa le dea apa in pahare de unica folosinta, cu paiul. Mi se urca singele la cap, mi se incetoseaza privirea, imi musc limba si miinile. In mine se duce o veritabila lupta, intre dorinta de a-l gitui pe idiot si teama ca daca fac asta, ne exmatriculeaza si pe mine si pe fiica-mea.

Gluma, gluma. Dar zau ca ma apuca teama. Ce asteapta unii de la gigilicile astea. Ce asteptari si sperante si ambitii. Cite frustrari transmise asupra bietilor copii. Cita presiune. Este inspaimintator, este groaznic. Inregimentare, uniformizare; toti "e " prosti, al meu e geniu si ceilalti ii frineaza evolutia spectaculoasa.
Groaznic.

Dragoste vs sex 2

Pentru ca in "primul capitol" deja m-am lungit cam mult, si pentru ca am si scris pe fuga (sub presiunea degetelului atintit pe butonul de on/off :))) am simtit nevoia sa revin, sa clarific niste lucruri privind pozitia mea referitoare la subiectul a insela.

Personal, singura problema a mea cu inselatul, cu adulterul poate ar fi mai corect spus - este riscul (existent de altfel in fiecare clipa a unei vieti in doi) ca adulterinul sa se indragosteasca de amant/amanta. Insa dupa cum spuneam, asta se poate intimpla cu mult inainte ca relatia celor doi sa devina fizica, si nu stiu cu ce m-ar incalzi sa stiu ca sotul meu este indragostit de o alta, dar din diverse motive si printipii amina momentul "asternut" pentru o data ulterioara.

Nu am gindit si nu am spus niciodata ca relatiile extraconjugale (adica in afara relatiei stabile si de durata, fara nici un fel de referire la casatorie) ar fi o conditie necesara sau suficienta pentru a garanta o casnicie lunga si fericita. Din contra, normele sociale si educatia pe care o primim din frageda pruncie evidentiaza adulterul ca fiind ceva ingrozitor, o tradare, o inselare a asteptarilor; daca ai fost inselat(a), ce are celalalt/cealalta? care e vina ta in toate astea? ce ar fi trebuit sa faci in plus, si nu ai facut? ce nu a gasit acasa, dar a gasit in alta parte?

O intreaga avalansa de emotii si de sentimente risipite, un consum imens de energie, pentru ce? Pentru ceea ce de cele mai multe ori se dovedeste a fi o simpla "deraiere", fara nici un fel de implicatii afective.

Trebuie sa marturisesc cu mina pe inima ca in momentul de fata ma consider cu bucurie una dintre putinele fiinte binecuvintate de pe pamintul asta care si-a gasit sufletul pereche. Motanul meu este tot ce am dorit de la un barbat, poate ceva mai mult. Nu sintem nici unul dintre noi perfecti, insa defectele fiecaruia dintre noi se afla in zone ale cotidianului sau ale afectivului care nu sint asa de importante pentru celalalt. ne ciondanim? Rareori. Ne iritam unul pe celalalt? Uneori. Ni se intimpla sa nu ne sincronizam intotdeauna in ceea ce priveste dorintele de moment? Da, se intimpla. Insa per total, nu "cunosc" nici macar vreun personaj de carte sau de film pentru care sa renunt la Motanul meu; ce sa mai zic de imperfectii barbati de linga noi?

Si chiar in aceste conditii, trebuie sa recunosc ca am fost atrasa si de alti barbati. Fizic. Ca la baza atractiei fizice se afla de multe ori un substrat psihologic, e foarte adevarat; nu ma refer la barbati de pe strada pe care atunci i-am vazut prima data, caci acestia nu reusesc sa imi stirneasca dorinte de-astea. Ma refer la barbati a caror companie absolut casta mi-a fost placuta, care s-au dovedit amici simpatici, cu care am flirtat, sau nu, in gluma; barbati care au fost o vreme "asexuati" pentru mine, dar in cazul carora am ajuns sa ma intreb la un moment dat "cum ar fi daca...?". Si acest "daca" nu l-am pus nici o clipa in nici un fel de legatura cu Motanul si cu relatia mea cu acesta; pur si simplu se afla undeva, la mile departare de Noi, este o curiozitate A MEA, personala, la fel de personala ca si machiatul pe care nu il fac incuindu-ma in baie, dar nici nu are nici un fel de legatura cu ceea ce face, gindeste sau simte in acel moment jumatatea mea.

Asa ca ... eu nu pledez pentru nimic :). Este pur si simplu modul in care gindesc azi. Imi spunea o prietena ca nu ar putea insela, ca asta e un fel de evadare alegind calea cea mai usoara; ca adevarata provocare este redescoperirea, la nesfirsit, a noastra si a celui de linga noi, pentru ca fiecare sintem fiinte unice si cu o infinitate de reactii, de simtiri, de eu-ri care se cumuleaza si ne definesc. Am recunoscut plecind fruntea ca are intru totul dreptate in ceea ce spune, dar din punctul meu de vedere "pledoaria" sa pleaca de la o premisa eronata. Ce inseamna "a insela"? A insela asteptarile celui de linga noi? A insela promisiunea facuta in biserica? Dar daca totul este, asa cum spuneam, animalic, simplu, fara nici o implicatie afectiva, fara indragosteala, pur si simplu sex, in cel mai pur sens al cuvintului...inselam? Oare fanteziile nerostite si nematerializate nu sint la fel de inselatoare? Oare cafeaua bauta in modul cel mai cast, dar impartasindu-si cele mai tainice ginduri, nu este mai demna de gelozie? Oare prietenia aceea care il face pe partenerul de dialog sa iti anticipeze vorbele nu reprezinta un nivel de comunicare si de intimitate de invidiat, care nu se regasesc adesea in cadrul casniciilor?

Asa ca da, cred ca daca oamenii ar invata sa faca distinctia intre sex si dragoste, lumea ar fi mai fericita, mai linistita, mai putin stresata, mai putin geloasa.

Dragoste vs. sex

Pe vremea cind aveam 1o ani si credeam ca oamenii aia din filme, care se baga in pat impreuna si se dezbraca incet si partial, se vor saruta pina vor obosi, credeam cu tarie si in dragostea fara sfirsit, vesnica si neschimbata, in fidelitatea porumbeilor si a lupilor care isi aleg partenerii pe viata, in ideea ca odata casatorit nu are cum sa te mai intereseze/atraga altcineva. Pe vremea aia - pina pe la vreo 16 ani, cam asa - a face dragoste era ceva sublim, o incununare a unei iubiri marete; sexul se facea cu prostituatele, de catre barbati slabi, viciosi, mizerabili.
Pe la 18 ani am inceput sa ma gindesc la "nuante" de genul atractiei fizice de neignorat, revenge-sex-ului, make-up sexului, drunk sex-ului si alte "cheestii" de-astea.
Mi-a mai luat vreo 4 ani sa accept ideea ca sexul si dragostea au de prea putine ori legatura una cu alta. Si inca ceva timp ca sa integrez ideea asta in fiinta mea.

Prin "traditie", femeia romanca era invatata sa faca mincare calda in fiecare zi, sa creasca pruncii si sa nu comenteze prea mult in fata betiilor duminicale ale barbatilor care mai calcau si prin alte paturi. Femeia nu se putea descurca singura pe vremuri, asa ca mamele isi invatau fiicele - cu intelepciune oarecare, as zice - ca sotul tot acasa, la copii si la nevasta se intoarce, si-atunci pentru ce atita agitatie pentru slabiciunile omenesti? Ca doar se stie ca treaba barbatilor este sa umble dupa fuste.

Feminismul, modernizarea, emanciparea au condus la femei egale cu barbatii (din pacate nu si ca pulsiuni, stiut fiind ca femeile, in marea lor majorut fitate, sint cele care au nevoie de povesti de dragoste si de trandafiri inainte sa ajunga in pat, barbatii fiind mai practici si mai cu picioarele pe pamint si neavind nevoie decit de un spatiu retras si de o femeie dornica, pentru o scurta tavaleala); egalitate care a iscat si pretentia la visuri, dorinte si aspiratii egale (despre care am mai bodoganit eu pe aici). Rezultatul a fost tragic din punctul meu de vedere, orice tavaleala de un ceas la vreun chef imbibat cu alcool a devenit motiv de isterii, divort, lasat copii fara "porcu de tac-tu", ridicat poalele in cap si nenorocit familii.

Cred cu tarie ca fidelitatea pe viata si monogamia nu sint in natura umana. "Parteneriatul" pe viata, casniciile fericite, partenerii de cursa lunga nu au nici o legatura cu cei sau cele care intr-un moment sau altul al vietii s-au dovedit a fi incitanti ca parteneri de sex. De o noapte, de o luna...sau de o viata, de ce nu? Cea mai fericita, calma, implinita familie pe care o cunosc e formata din doi oameni care toata viata lor au avut cite un partener extraconjugal de sex, si aceia casatoriti de o viata. Paradoxal? as zice ca nu.

Ma oboseste sa citesc pe forumuri, sa ma uit la filme si sa regasesc peste tot acelasi "sindrom al femeii inselate" care nu mai sta "sa isi bata nemernicul joc de ea" ci pleaca din linistea si confortul unei case mari, intr-un cartier rezidential linistit si cu criminalitate zero, cu scoli bune si distante tolerabile, tiriindu-si dupa ea cei 2-3-enshpe copii, intr-un apartament de doua camere de la ultimul etaj al unui imobil cu grafitti si urina pe pereti, linga scoala de ghetou, isi ia un job de chelnerita pe undeva, si "le arata ea lor". Scenariu nerealist, care chiar daca ar fi real, tot ar insemna mutarea copiilor dintr-un mediu sigur, cu care erau obisnuiti, de linga un tata care ii iubea de nu se poate si le acorda toata atentia de care aveau nevoie, pentru ce? pentru o fusta trecatoare, care ieri a fost, miine nu mai este, iar "porcul si idiotul si ticalosul" nici nu isi va mai aminti miine numele ei? Bine, in filme povestea este mult mai complicata de atit, iar infidelul este impodobit cu numeroase calitati care il transforma intr-un adevarat monstru, de te intrebi cum de vaca aia nevrozata a suportat atitia ani batai si injurii la adresa ei si a copiilor; caci nu-i asa, barbatul care inseala nu poate fi decit un criminal in devenire, un abuzator, un amator de pornografie infantila etc samd.

Imi place foarte mult limba engleza, care pare sa faca foarte bine diferenta intre sex si dragoste si este capabila sa le separe. I'll make love to you este daruire, este pentru placerea partenerului, mai presus de orice altceva. I wanna have sex with you este ceea ce este: o cautare egoista a propriei placeri, din care fiecare dintre parteneri isi este siesi dator sa iasa cit mai satisfacut; este pofta animalica, o flacara ce arde scurt si intens pina se stinge brusc, nelasind nici macar un fir de cenusa in urma ei. Pentru ca aici, nimeni nu are nevoie de dragoste, de iubire, de comuniune; astea se gasesc acasa, la cel sau cea cu care ai ales sa iti imparti viata, alaturi de care razbati greutatile si impreuna cu care faci copiii.

Societatea condamna adulterul din cauza potentialului sau de a dezbina familiile. Eu - si este doar parerea mea - ii gasesc pe undeva si un rol benefic, de a alunga plictiseala, de a sparge monotonia, de a oferi un mic imbold odata ajunsi intr-un impas, de a satisface o pofta sau o curiozitate. Sa ridice mina femeia sau barbatul care nu s-a uitat niciodata la o persoana de sex opus, intrebindu-se cum face acesta dragoste, daca e un partener grabit si impulsiv sau unul tandru. Si cum sa nu te fi intrebat niciodata, si cum sa pretinzi ca niciodata nu ai fost curios sa incerci ALTCEVA, cind uneori iti doresti ca partenerul sa te iubeasca la fel de grijuliu si de atent ca si cum ai face-o pentru prima oara, iar alteori arzi si urli dupa "simularea" unui veritabil viol?

Asa ca eu pledez in favoarea ambelor. Si dragostea, si sexul. Nu neaparat si nu intotdeauna cu aceeasi persoana...

Examene in 2010

Am ris de m-am prapadit acum citeva saptamini, si tot zic sa povestesc si aici si nu mai apuc sa imi gasesc timp sau vorbe.

Poveste.

A fost odata o Facultate, la care existau fireste multe discipline de studiu, dar intimplarea se petrece la Disciplina.
Si au fost un Profesor si un Doctorand (nu io, altul de data asta). Si un Examen de restante.

In prima zi de examen, date fiind metodele tot mai inovatoare ale studentilor de a copia, Profesorul l-a pus pe Doctorand sa se plimbe printre sirurile de banci si sa apropie un mic radio portabil, pornit, cu baterii, de urechile "catindatilor" ca sa vada daca nu cumva "biziie" de la handsfree-uri... Oh the joy, oh the fun of it !

A doua zi de examen, instalatiile improvizate si rudimentare (si oarecum penibile, as adauga, bucurindu-ma ca nu eram in locul Doctorandului, sa ma umplu de ridicol in fata multor generatii de studenti, pentru mult timp de-acum incolo) au fost inlocuite cu ceva mult mai profi. O statie de bruiaj. Care timp de doua ceasuri a lasat toata Facultatea, cu multele ei pavilioane, fara semnal la telefon; te cauta nevasta? Te cheama de la gradinita sa iei copilul? A facut mama un preinfarct? S-a batut tinarul liceean prin vreo pauza? A fost prinsa fiica-ta fumind in buda? Nu conteaza, nu ne pasa, Profesorul are examen ! Si porneste statii de bruiere, in conditiile in care studenta din rindul doi copiaza cu nerusinare din manual...

Paris

Nu stiu de unde si pina unde, in seara asta, in timp ce asteptam cuminte in patul mare sa adoarma Pisilinca, m-am surprins gindindu-ma la Paris.
Nu am fost niciodata cu adevarat fascinata de orasul asta, desi mi-a fost zugravit in nuante pline de romantism de una dintre putinii Profesori pe care i-am avut in 12 ani de scoala si 6 de facultate. I-am apreciat vechimea, istoria, arhitectura, zonele pitoresti despre care ni se povestea in timpul orelor de limba franceza (intensiv), dar nu s-a creat nici o clipa nici o legatura sufleteasca.

M-am vazut expediata acolo, cu o bursa Erasmus - lucru care spune multe, pentru cunoscatori. Ideea in sine de a pleca a fost dificil de acceptat, eu fiind cam "closca". Ma rog, as merge pina la capatul lumii, dar nu fara Motanul meu (si, mai nou, nu fara Pisilinca), mai ales daca e vorba de o perioada lunga de timp; ca altfel, asa, pentru citeva zile, sint destul de plimbareata.

Am pornit la drum "montindu-ma" cit de bine si frumos trebuie sa fie, cita lume viseaza o viata sa ajunga in orasul asta, mai aveam putin si-i mutam si pe Romeo si Julieta in imediata vecinatate a Notre Dame-ului, pe principiul ca propria minte si stare de spirit fac diferenta intre o experienta superba si una execrabila.

Am avut un soc imediat ce am ajuns; moment ales prost, avind in vedere ca era prima zi de Paste si totul era pustiu, peste tot. M-au asteptat in oras doua studente de la noi de la facultate, care se aflau deja acolo de vreo 6 luni, si m-au condus catre facultate si campus. Pe strada, nici tipenie de om; magazinele inchise, campusul pustiu, caminul gol.
Al doilea soc a fost legat de intrarea in camera.Trebuie sa spun ca intotdeauna mi-am dorit sa stau in camin, viziunea mea despre viata de student fiind foaaarte romantata. Ce sa fac daca m-a nascut mama intr-un oras universitar...?
Oricum, 3 luni de viata de camin mi se parea numai bun. Daca nu imi place ( cum sa nu imi placa????) nu trebuie sa "indur "prea mult (din nou, cum sa nu imi placa???). In plus, stiam ca aici "organizarea" e in doua camere individuale/apartament, cu bucataria si baia comune...Ce poate fi mai frumos?

Nu cred ca imi inchipuiam camera varuita in culori vesele si cu mocheta pe jos. Adica nici macar eu nu pot fi atit de...de...zuza. Dar cind am intrat....
Pereti cu vopsea galben-crem-pal. Pe jos un linoleu ...galben murdar. Da murdar! Pat de fier, salteaua pusa pe el, asternuturile puse gramada pe pat. O noptiera minuscula si un raft mic. Dulap in perete, cu usi glisante, alb. Si peste toate astea, un miros oribil, care am dedus ulterior ca provenea de la condimentele cu care gatea colega mea de apartament. Care provenea din...orient. Ala apropiat. Care m-a fascinat mereu....da mincarea orientala pe care am mincat-o eu in Romania NU mirosea asa....

Trollerul meu gri cu flori roz era singura pata de culoare. Ma rog, si patura albastra pentru care nu aveam cearsaf.

Macar mergea internetul, puteam evada...spre casa.

Am plins citeva zile cum nu am plins in viata mea. Nu indrazneam sa ies din camera de frica sa nu ma ratacesc. De altfel, am stat in camera vreo 3 zile, mincind snitele luate la pachet de la fastfood din Bucuresti...pe care nici macar nu le-am pus in frigider, ca si ala putea cumplit. Cind a venit colega de apartament...am facut cunostinta. Avea peste 40 de ani, miroasea groaznic...

O saptamina a durat pina cind m-am indurat sa scot cite ceva din troller. Pina atunci dimineata imi puneam in troller "chestia" in care dormeam imbracata, luam haine de mers la scoala...cind ma intorceam le puneam la loc in troller si scoteam "pijamaua". Acelasi ritual cu periuta si pasta de dinti, sapunul, lufa, gelul de dus...tot. Cind vorbeam cu cei de acasa nu ziceam decit ca e nasol. Motanului ii boceam nonstop ca eu vin acasa, renunt la doctorat si la tot...

Prima "investitie" a fost o plantuta miiica si simpatica, botezata Florica. Fara ea cred ca ma urcam pe pereti. Si-asa, cred ca o doaga mi-a sarit, ca eu si Florica stateam la povesti...NU, ea NU imi vorbea !!. Ii povesteam din ce in ce mai des ce vas special i-am luat ca sa o pot inghesui in troller la intoarcere, fara sa o sifonez. Pentru ca Florica este foarte smechera, are o freza ca Jackson Five...

Dupa Florica am renuntat la cafea. Am incercat sa ma apuc de ceai, dar n-a tinut. Ca si acasa, ceaiul e pentru oameni bolnavi.

M-am saturat de mezeluri asa ca am inceput sa imi fac salate. Am dat o avere pe ulei de 100 de feluri, tot mi se pare amar si nasol...nu stiu de ce. In schimb se exagereaza ca fructele si legumele nu ar avea gust...Din pacate insa aici nu am gasit deloc marar...

In ziua aia am mers cu fetele la piata - un fel de bazar unde se gasea insa o faimoasa taraba cu o multime de soiuri de mere, inclusiv bot-de-iepure - si apoi am petrecut doua zile inchisa in camera, mincind snitele luate dintr-un fast-food din Bucuresti inainte de plecare si vorbind pe Messenger cu Motanul. Am avut o tentativa de a ma plimba prin campus, insa mi-a trecut repede pentru ca arata de-a dreptul sinistru: pustiu, cu cladirile vechi si absolut nerenovate la exterior, imi amintea mai degraba de bombardamentele descrise de Sven Hassel decit de cum imi imaginam eu ca ar trebui sa arate un loc plin de tineri studiosi.

Parisul nu mi-a placut. Nu mi-a displacut decit din pricina singuratatii si a izolarii, pentru ca nu am reusit deloc sa socializez cu nimeni si am suferit de un dor crunt de acasa, amplificat de faptul ca abia reusiseram, dupa aproape un an, sa aproape-terminam amenajarea noului apartament in care ne mutasem, iar eu fusesem nevoita sa plec inainte ca lucrurile sa isi fi gasit locurile firesti in dulapuri. Am fost insa departe de a-i descoperi magia, farmecul, misterul, pitorescul atit de laudate.

Prima oara am fost smulsa din starea de...prostratie si disperare in care intrasem dupa ce am ajuns in Paris de un drum cu metroul. In care a urcat la un moment dat cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata...
Un barbat la 30 si ceva de ani. Foarte masculin. Frumusetea asta este foarte discutabila; mie mi s-a parut extraordinar de frumos, dar...deloc genul "Ricky Martin". Era imbracat foarte hippie; ciocate, camasa inflorata, vesta de piele, blugi uzati. cu o palarie mare de cowboy. Purtind agatata la git un fel de cutie de tabla retro, cu poza lui Marlyn...
"Mica" lui problema era ca avea un tremurat necontrolat al picioarelor. De fapt, omul cersea. A spus o poveste lunga despre o infectie contractata in spital. Nu am inteles prea multe pentru ca in metrou era foarte galagie. Si-a spus povestea pe indelete, pret de vreo 3 statii. Nu se grabea. A refuzat locul care i-a fost cedat...
Apoi, fara sa ceara...in tot discursul lui nu a fost nici o secunda vorba de "ajutor", "bani", sau "mi-e foame", s-a plimbat printre scaune, in vagon. Fara sa se uite lung la nimeni, dar spunind "multumesc" si daruind un suris tuturor celor care i-au dat vreo moneda.
Era cersetor...

Tot in metrou. Un alt individ, de data asta foarte tinar, pustan. A urcat cu o cutie mare si cu un flaut. Cutia deschisa a scos la iveala un fel de ... "ceva care cinta". A cintat jazz la flaut, "acompaniat" de intreaga orchestra ascunsa in cutie. A cintat mai bine decit am auzit cintindu-se in multe baruri cu "jazz live" din Iasi. La fel, pe indelete, 3 piese. Fara sa le scurteze, fara sa le macelareasca. La sfirsit s-a plimbat si el agale printre scaune. Si pentru ca metroul a facut o oprire intre statii pentru "regularizarea traficului", ne-a mai cintat o piesa, inainte de statia la care a coborit. Lumea a aplaudat...

Terasa in Quartier Latin. M-am oprit sa beau o bere si sa fumez o tigara. Trecuse prea mult timp de cind nu am mai facut asta, aveam si o carte buna la mine....Terasa era deschisa pe o singura latura, asa ca ploaia marunta si "perseverenta" nu ma putea ajunge. Printre mese se plimba agale un porumbel. Ciuguleste coji de seminte si inca ceva, el stie ce; ochii mei, de la "fabuloasa" inaltime pe care o am, nu deslusesc ce e acel "inca ceva" minuscul. Se plimba printre picioarele oamenilor, calm si linistit. Apoi, cu o scurta bataie din aripi, se urca pe masa mea, la 5 centimetri de mina care se odihnea pe cartea de care uitasem. Ma priveste cu un ochi, apoi cu celalalt...priveste cartea...ma priveste din nou si sare jos de pe masa, sa isi continue ciugulitul...

Am fost cumva o norocoasa, pentru ca in perioada in care am stat acolo, am primit vizita de 10 zile a Motanului, vizita de un weekend a celei mai bune prietene din copilarie si vizita de 2-3 zile a unui coleg de munca. Toate astea m-au scos din rutina, iar colegul cu pricina m-a scos si din lenea mea caracteristica, dupa ce m-a fugarit tot centrul Parisului pe jos in jumatate de zi...

Ce mi-a placut, fara drept de apel? Singurul loc in care mi-am gasit linistea si calmul, Sacre Coeur. Acolo a fost Acasa, iar corul de maicute a fost sublim. Tot acasa, sufleteste, m-am simtit in tot Montmartre; din pacate insa nu e o experienta "povestibila" ci doar "traibila".

Ce sa mai spun? O viata aparte mi s-a parut cea a metroului, cu statii dese, bine organizat, curat (in comparatie cu transportul in comun din Romania). Imi placea mai ales datorita amalgamului de oameni de toate culorile, vorbitori de toate limbile pamintului, care strabateau distantele mult prea mari ascultind muzica sau citind; parca te simti mai putin straina cind vezi atitia straini in jurul tau.
Mi-a placut gradina zoologica, prima in care am intrat vreodata, unde am vazut girafele si suricatele; de ambele specii m-am indragostit iremediabil. Mi-au placut concursurile canine desfasurate pe spatiul special amenajat din campus, si serilein care mergeam sa vad caii in manej, la cursurile de echitatie.
Mi-a placut ca era o alta lume, cu deschideri si oportunitati la care nici nu visasem, pe care nu mi le imaginasem ca fiind puse la dispozitia "omului de rind".

Dar Parisul nu mi-a placut. Daca as avea de ales, nu m-as mai intoarce acolo decit pentru o seara si o noapte petrecute in Montmartre, cu luminile si culorile sale. Daca ar fi sa imi duc iubirea vietii undeva, as duce-o la Barcelona. Ironic, iubirea vietii mele a fost cea mare m-a dus la Barcelona, dar eu sper sa ii intorc favoarea cit de curind:)). Pentru totdeauna, daca s-ar putea...

Bia Papadia

Dupa cum ne este obiceiul - prost, ar zice unii - vineri am preluat copilul de la gradinita mai devreme si am tulit-o la munte.
La cabana/pensiunea/casa, ca nu stiu cum isi spune, Bia Papadia.
Care are si un dragut site de prezentare pe net, asa ca o gugaleala simpla va va conduce la niste poze absolut bestiale, cu niste camere mari, frumos amenajate, cu niste paturi matrimoniale imense.
Din pacate poze cu exteriorul si imprejurimile nu sint, asa ca habar n-aveti ce pierdeti. Pensiunea este la poalele Ceahlaului, care troneaza "fix deasupra capului", la 150 metri de intrarea in rezervatia nationala Parcul Ceahlau si de punctul de pornire pe trasee turistice montane catre Cabana Dochia.
Ce ne-a mai placut? Pai, faptul ca era foarte curat. Si ca in curtea destul de mica era o zona cu pietricele, si o alta cu un tobogan maaare, pe care Pisilinca l-a calarit zi lumina.
Nu in ultimul rind, ne-am topit dupa oamenii de acolo. Tineri, tineri parinti cu un Victor de 1 an si 8 luni, curajos si independent. Este pentru prima oara cind gazdele noastre nu confunda ospitalitatea si amabilitatea cu pisalogeala, astfel incit mereu am avut la dispozitie orice ne-am dorit, cind ne-am dorit, fara sa ne simtim presati sau sa avem impresia ca nu mai scapam de ei. Cred ca domnul mai ales are un al 7-lea simt legat de asta, altfel nu imi explic cum de fiecare data "stia" cind e momentul sa se retraga si stia sa o faca absolut discret, fara a atrage atentia asupra sa.
Am profitat de ocazie - e prima oara cind ajungem in zona - si am "studiat piata", caci dupa cum stiti noi in general, cind conditiile meteo o permit (deci la anul de-acuma) preferam cortul sau casutele. Asa ca am gasit si un foarte dragut camping linga Durau, si o alta pensiune care parea interesanta (exceptind fapul ca inchiriaza niste veritabile case cu doua camere, incalzire centrala, baie si bucatarie complet utilate, numai bune pentru doua familii, si noi inca nu am reusit sa gasim parteneri pentru asemenea aventuri).
Am mai vazut o pensiune draguta, cam mare pentru gustul nostru dar minutios aranjata sa-si merite numele, care inchiria (si) bungalowuri, fara bucatarie, tot pentru doua familii, care avea si un destul de mare si de aiurea conceput spatiu de joaca pentru copii, dar care, ca un mare minus din punctul meu de vedere, tinea in captivitate doua caprioare si un ris. Asa ca le-am dat o bila neagra mare cit bila de bowling, si am zis ca "nu toleram/incurajam/finantam asemenea practici".

Pe scurt, Bia Papadia este o alternativa demna de luat in calcul, drumul pina acolo e ok, zona superba, conditiile ireprosabile, oamenii extraordinari. Si da,ai unde te plimba cu caruciorul :P :). Si da, asteptam doritori din orice colt nu foarte indepartat al tarii ca sa testam si casutele alea cu bucatarie de care va ziceam.

Parasute pentru copii

Azi mi-a relatat o prietena ca a auzit o conversatie intre doua fetite de 10 ani. Una dintre ele ii spunea baietelului ei ca "Bine ca mai ai tatic, al meu s-a dus cu parasuta". Ma apucase deja durerea de inima gindindu-ma la nenorocirile care lovesc unele familii si intrebindu-ma daca domnul cu pricina se parasutase de hobby sau in vreun serviciu militar.
Continuarea m-a lasat masca, a venit de la fetita care o insotea. "Bine ca al tau a avut numai doua, al meu a avut vreo sapte".

Cine sintem noi, mamele, sa ne varsam frustrarile si necazurile si nenorocirile proprii, esecurile si tristetile si furiile, intinind copilaria unor tzinci de 10 ani? Acum nu spun, despartirea parintilor in sine este pentru orice copil o trauma, in unele cazuri necesara pentru o viata linistita. Dar cum iti permiti tu, ca mama, sa ii prezinti fiicei tale alta realitate decit "mami si tati nu se mai iubesc, dar pe tine te iubim amindoi la fel. Doar ca tati iubeste acum o alta femeie, si atunci s-a dus sa locuiasca impreuna cu ea, dar o sa continuati sa va vedeti, si va ramine taticul tau orice-ar fi"? Care este impactul asupra copilului cind vine vorba sa folosesti asemenea termeni; imi inchipui ca nu sint singurele cuvinte adresate imaginii tatalui infidel.
Cu el in casa sau nu, copilul are dreptul la tatal sau. Un drept pe care ar trebui sa si-l exercite fara influente de genul acestora, din partea mamei "seduse si abandonate". Pentru ca neintelegerile adultilor trebuie sa ramina treaba lor de oameni mari.

Casatoria

Astazi eram angajata intr-o discutie virtuala cu un grup de prietene, una dintre ele iritata fiind de intrebarile pe care le tot primeste de la neamuri/cunostinte, "cind are de gind sa se marite". Nervii ei atinsesera probabil un apogeu, caci ne intreba furioasa de ce exista inca mentalitatea conform careia o femeie implicata intr-o relatie nu se marita pentru ca nu e ceruta, nu din posibile alte motive (facultate neterminata, venituri insuficiente pentru a se intretine singuri, studii in curs etc).

Si mi-am amintit brusc de noi doi - cred ca am mai scris asta, caz in care imi cer scuze. Si de modul in care "bucata aia de hirtie care nu inseamna nimic" ne-a schimbat vietile, perceptia asupra propriei persoane si perceptia celor din jur asupra noastra.

Noi nu vroiam sa ne casatorim never, ca sa zic asa. Motanu-sef, burlac convins si cu experienta, eu doar burlacitza convinsa, fara sansa de a o fi demonstrat, satula de tipare si cerinte sociale. Si iaca m-a "cerut", si eu m-am bucurat si am zis DA.
Si au urmat pregatirile pentru nunta, care ne-au adus pe amindoi in pragul disperarii, de ajunsesem sa ne soptim unul altuia "parca nu ne era bine si-asa?!?" Imi amintesc si acum, cel mai tare m-a scos din minti refuzul parintilor nostri de a face nunta mai altfel, si de a aparea noi, tinerii insuratei, dupa ora la care s-ar fi adunat deja lumea la restaurant. Eu rastindu-ma ca se presupune ca sintem personajele centrale ale "actiunii" si ca lumea vine sa se bucure alaturi de noi, pentru noi, deci de ce am face-o pe portarii stind la usa sa intimpinam invitatii (dintre care pe o parte nici nu-i prea cunosteam), ei spunindu-ne ca oamenii aia fac un efort ca sa fie alaturi de noi si ca merita toata consideratia noastra. In final a iesit cum au vrut ei si nu a fost asa rau cum ma asteptam, caci a trecut repede timpul pina s-a adunat toata lumea - chit ca eu ramin la ideea mea ca mirii ar trebui rasfatati in ziua nuntii lor, nu pusi la treaba.

Am spus, si am crezut, ca dragostea, respectul, credintele impartasite, ideile si planurile de viitor, aspiratiile, pasiunile, nu au nimic de-a face cu o bucata de hirtie care "oficializeaza" o relatie. Ca nu "planificam" sa ne despartim vreodata, deci nu avem nevoie de partaj si de "evidenta bunurilor". Ca sintem amindoi nemuritori si ca in familiile noastre nu s-ar putea isca nicicind discutii si certuri legate de "care-al cui este". Si cred ca inca mai credem toate aceste lucruri. Si totusi, multe s-au schimbat.

De imediat dupa nunta, cind ne-am topit amindoi vazindu-ne unul pe celalalt in "costumul de lucru". Cind ne-am tinut de mina, ne-am pus verighetele, am dansat valsul miresei indelung pregatit.
S-a schimbat modul in care ma percepeam si in care ne percepeau cei din jur. Cu siguranta acum sint privita cu mai multa simpatie de toate femeile-implicate-in-relatii-si-mai-ales-maritate :)). Desi cercul de prieteni a ramas in mare acelasi, ne vedem invitati la evenimente " de familie" la care nu am participat pina acum. Per total, in ochii "publicului", acum sintem "oameni seriosi si la casa noastra".
Desi casatoria nu e nici pe departe o garantie a unei vieti de cuplu fericite si indelungate si pina ce moartea ne va desparti, mie bucata aia de hirtie in care nu credeam mi-a adus un plus de incredere in mine, in noi, in dorinta noastra de a depasi greutatile, de a face fata incercarilor, de a gasi cai de reconciliere, de a ne darui unul celuilalt.
Ne-a adus, mult mai palpabil, ajutorul si sprijinul familiilor noastre, care acum "ne iau in serios", si au renuntat la reticentele legate de statutul nostru de "concubini, care azi poate-s impreuna, miine poate nu, depinde cum bate vintul ca doar nu au nici o obligatie unul fata de celalalt".
Ne-a adus un copil - asa cum nu vroiam sa ne casatorim, nici copii nu ne doream; dar iata ca ne-am dorit si acum nu ne putem imagina viata fara ea, si ne e dor de ea de cind o asezam seara in pat la nani si pina ne inghesuim si noi linga ea.

Asa ca, desi nu am nici un fel de prejudecati in ceea ce priveste concubinajul, imi permit acum sa sfatuiesc pe toti cei care au dovedit ca pot convietui macar un an in aceeasi casa, sa se casatoreasca. Desi "invechita" si prea putin moderna, casatoria nu iti ofera neaparat un statut, cit un gen de implinire sufleteasca, de calm interior, de pace, de multumire de sine. Mie mi-a oferit toate astea, si ceva mai mult, ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte, dar ne face sa ne gindim la acelasi lucru in acelasi timp, sa ne simtim unul pe celalalt de la distanta, sa ne dorim sa traim si sa murim impreuna, sa "tragem" amindoi odata, in aceeasi directie, la "caruta" vietii, si sa fim mai presus de rautatea uneori de nebanuit a oamenilor.

Asa ca da, sint bucuroasa sa fiu casatorita cu Motanul Sef, mai motan si mai bun decit as fi putut visa.