Bienvenue !

Aseara s-a nascut fetita uneia dintre prietenele mele virtuale de pe forum. Nu cred ca m-am mai emotionat asa de tare de cind am nascut eu :P.
Ii urez bun venit pe lumea asta Iziei; las'ca se lamureste ea unde a ajuns :P. Pup pe aceasta cale si mamica - o alta familie de pisici, de Toulouse de data asta - si o astept cu drag sa ajunga acasa cu Dragoana ei. Si sa ne puna poze. Si sa fie sanatosi cu totii.

Deci ASA este...?

Refuz inca sa admit ca trec prin ceea ce se cheama depresie postnatala. Nu am crezut niciodata in asa ceva - am crezut mereu ca "chestia asta" nu le afecteaza decit pe femeile care oricum se lauda cu depresiile lor, care gasesc un motiv de depresie la fiecare colt de strada. Incep insa sa meditez ceva mai profund la chestia asta...

Am ramas grasa - mai grasa decit am fost vreodata. Am un numar jenant de kilograme in plus, iar viteza cu care ar trebui sa slabesti daca alaptezi pare a fi un mit. Sint sechestrata in 12 metri patrati - uneori ceva mai mult - cu o copila care imi plinge in urechi de ma asurzeste. Nu pot sa ies din casa decit facind nenumarate planuri si punind la cale strategii de te doare mintea. Daca am apucat sa ies din casa, trebuie sa gonesc sa ma intorc cit mai repede. Nu pot sa beau o bere, nu pot sa ies cu o prietena. Nu pot nici macar sa stau de vorba cu musafirii, pentru ca taman atunci pe Ilinca o doare burtica - "ocupatia" ei preferata de citeva zile incoace. Inca mai stiu cind e zi si cind e noapte, dar programul meu zilnic se imparte intre colici, alaptari si baia de seara, dupa care m-as simti ca in vacanta daca nu as fi atit de obosita ca nici nu mai pot tine ochii deschisi.
Ma schimb de 3 rinduri de haine pe zi, gratie privilegiului de a-mi alapta copilul. Pling tot de 3 ori pe zi macar, atunci cind nici leganatul, nici suzeta, nici ceaiul, nici nimic nu alina plinsetele disperate. Dorm pe bucati si ma trezesc laore fixe, chiar daca Ilinca de fapt inca doarme.

S-a schimbat TOTUL si e de-a dreptul inspaimintator. Nu mai am timp sa particip la viata mea de familie - sau asta a devenit noua mea viata de familie? Mi se gateste si mi se fac toate treburile din casa - mincarea e buna si in casa e mai curat, insa eu ma simt vinovata, frustrata, nemultumita - nu ca mi se ofera totul pe tava, ci ca nu apuc sa fac si eu ceva, ALTCEVA, orice. Am pierdut orice urma de control asupra vietii mele, asupra vietii Motanului-Sef, asupra timpului.

Mai rau, ma simt orice altceva decit femeie. Mama, Milka, leagan, carucior, extensie a Ilincai, orice. Au revenit temerile legate de binele nostru ca familie - si nu am motive sa-mi fie teama, dar nu ma pot controla. Sint pierduta de fiecare data cind ramin singura in casa, pentru ca de multe ori Ilinca nu tace decit pe umarul Motanului-Sef. Ma cuprinde o teama paralizanta ca acum, mai mult decit oricind altcindva, va aparea altcineva. Nu ar fi greu deloc - cea mai toanta ciumafaie de pe planeta este la ora asta mai feminina si mai agreabila decit mine.

Incerc sa ma consolez ca va fi mai bine cind vom putea iesi la plimbare, cind vor trece colicile, cind va renunta la multele mese de peste noapte. Stiu insa ca la plimbare vom sta cu ceasul la inceput, apoi ca plimbarea va impune alaptarea - unde?, ca dupa ce trec colicile ies dintii. Ma bucur ca alaptez pentru ca scutesc niste bani si timpul necesar pregatirii biberoanelor, si peste tot se spune ca e cel mai bine pentru copil. Ma simt vinovata pentru momentele in care mi-as dori sa nu fi putut alapta pentru ca ma dor sinii, pentru ca asta ma obliga sa stau lipita de casa - laptele praf il poate prepara oricine, nu as mai fi atit de imperios necesara.

Ma simt vinovata si pentru ca am momente in care ma intreb "ce mi-a trebuit". Mi se face teama ca daca sint atit de nerecunoscatoare, se va intimpla ceva rau - dar nu reusesc sa imi controlez mintea in fiecare clipa, in asa fel incit acest gen de ginduri sa nu imi mai treaca prin cap.

Apoi o privesc cind doarme linistita, sau imi amintesc ca ieri mi-a zimbit cind o strigam pe nume, ca ne recunoaste, pe mine, pe Motanul-Sef si pe maica-mea. Sau imi amintesc trezirile alea calme, tacticoase, care incep cu jumatate de ora inainte de a deschide bine ochisorii, cind se intinde in toate directiile, zimbeste, se incrunta, exerseaza o mimica mai vasta decit cea pe care o va folosi in intreaga ei viata de adult, se joaca cu degetelele care, pare sa descopere acum, se pot misca independent unele de altele si mai ales independent de toata minutza. O vad cum imi adoarme pe umar, tuflita toata, cu falcutzele sprijinite pe pumnisori. O vad in brate la Motanul -Sef si imi dau seama ca nu se mai pune problema ciumafaiei toante si feminine - nici macar Claudia Schiffer nu poate egala cea ce am "facut" noi impreuna.

Banuiesc ca exista o cale de mijloc, sau ca la un moment dat se ajunge la un echilibru. Banuiesc ca nu este mereu atit de solicitant, si ca la un moment dat nu va mai fi o asemenea provocare sa furi o jumatate de ora de intimitate - in unul sau in doi. Deocamdata insa...

"Episodul urmator"

Un numar nesfirsit de absurditati

Dupa ce am scapat de TI am fost trimisa fara prea multe menajamente la etajul IV. Urmeaza sa ajunga si bebe. Sau nu.

Intii am fost pusa intr-o rezerva cu o tipa care nascuse cu vreo 2 zile in urma si care avea gripa. Si al carei copil era la etajul IV in aceeasi incapere cu Ilinca. Si la care ea urca de citeva ori pe zi.

Cu multe strimbaturi am reusit sa obtin o mutare de acolo, m-am plimbat 3 etaje in cautarea unui loc. Nu amestecam copii nascuti natural cu copii prin cezariana. Nu amestecam copii nascuti in zile diferite. Nu amestecam copii care au stat dupa nastere la etaje diferite, In general nu amestecam pe nimeni cu nimeni; numai pe mine cu femei gripate care ocupa o rezerva de doua locuri...

Ca sa fiu corecta pina la capat, trebuie sa recunosc ca asistenta sefa de la "sectorul" cu mame si bebelusi s-a agitat destul cit sa imi gaseasca pina la urma un loc. Adica interes a existat. Pacat doar ca nu sintem in stare sa facem lucrurile cum trebuie de la bun inceput.

Si a inceput "odiseea". In maternitate se incurajeaza la greu alaptatul. Asadar, ai n-ai lapte, trebuie ca inainte de masa sa mufezi bebelusul la sin, ca sa nu "uite" cum trebuie sa faca sa tzocaie. Dupa ce el tzocaie degeaba si se enerveaza (si tu iti stimulezi sinii si lactatia, numai ca pina vine laptele s-ar putea sa iti cada mameloanele, pentru ca bebelusul infometat si frustrat trage de ele cu ciuda, si ele saracele nu-s obisnuite cu asemenea tratament), e rindul tau sa te enervezi: ca nu cumva sa se indragoasteasca de biberon in cele 4 zile de stat in maternitate, bebelusul trebuie hranit cu formula, adusa in cana, cu linguritza. Ziua mai este cum mai este, incercati sa va imaginati noaptea, chioara de somn, cu un bebelus infometat, care MISCA pentru ca poate si plinge pentru ca asta e menirea lui, cu o lingurita peste care iti da cu minuta, vinindu-i gura atit de mica, incercind sa-i torni pe git fara sa il ineci. Mie nu mi s-a parut amuzant, chiar deloc.

In paralel insa, copiii hraniti cu formula trebuie hidratati suplimentar, ceea ce inseamna ca au voie sa bea "ceai" - apa cu zahar adica. Si aici vine surpriza: cum se livreaza acest ceai? La biberon !!

Deci, ca sa facem un rezumat. Avem una bucata copil mincacios, pare vrea sa manince mai degraba o data la 2 ore, nu o data la 3 ore. Una bucata copil care scade in greutate - fiziologic - in primele zile dupa nastere. Una bucata copil care nu e externat cu mamica lui decit cind incepe sa ia in greutate. De cealalta parte, avem lapte praf dat cu lingurita la 3 ore - daca vine la timp, daca nu si mai rar - si apa cu zahar care poate fi bauta din biberon, repede si bine, fara stress si nervi, si mirare ! fara sa risti sa se invete copilul cu biberonul...

Alta chestie care mi-a placut tare a fost ca la etajul cu prematuri - aia sensibili, mici, pricajiti, cu probleme - poate intra aproape oricine ca sa vada bebelusii. Mame, tati...e ok. Iti pui pe hol, la intrare, un fel de "pungi de plastic" peste incaltaminte, tuflesti pe tine o panarama de halat de "unica folosinta" - pe care ai grija sa il inapoiezi la iesirea din maternitate, pentru alti tati dispusi sa dea 5 lei ca sa intre pe holurile minunatei institutii - si gata. Si se pare ca prematurii nu au de suferit in urma chestiei asteia.
La polul opus se afla etajul de "copii normali". Acolo este strict interzis accesul persoanelor straine (ca de exemplu tati). insa mamele au voie sa intre si sa iasa, sa mearga in sala de asteptare a spitalului in care se afla inca 100 de oameni, sa iasa pina la chioscul din curte ca sa traga o tigara sau sa isi cumpere un iaurt. Fireste, in aceleasi haine de care il va lipi cu nasul pe bebelusul cel sensibil, care poate fi grav imbolnavit de un tata curios sa il vada...

Hmmm... ce sa mai povestesc? A ! Cum sa uit asa ceva? Nici o asistenta nu are voie sa se apropie de copilul tau fara echipamentul corespunzator: halat, boneta si masca. Ma rog, sa spunem ca ar fi de apreciat cumva chestia asta. Ironia mare este ca asistenta isi pune cele 3 "accesorii" la un capat al etajului, dupa care bintuie cu ACELASI halat, ACEEASI boneta si ACEEASI masca la toti copiii de pe etaj. Nu m-am putut abtine la un moment dat sa fac un "spirit de gluma"- care a fost prost primit, fireste - si sa intreb daca bebelusii astia mici is purtatori de multe chestii infioratoare, de se protejeaza asa de temeinic personalul care intra in contact cu ei. De notat ca la vizita de dimineata pediatra vine imbracata intr-un compleu obisnuit, fara echipamentul de astronaut aferent.

Trebuie sa recunosc ca dupa prima noapte nedormita, in care laptele praf a intirziat ingrozitor iar copilului ii era foame si cred ca avea si colici, iar eu, in incercarea de a o face sa taca, ma procopsisem cu niste ragade de-mi venea sa musc din masa, am anuntat tot personalul ca adopta niste masuri naziste de cacao, si eu o sa ajung acasa si o sa-i infig copilului biberonul in nas. ceea ce nu am mai apucat sa fac, pentru ca mi-a venit laptele cu o zi inainte de externare.

P.S. Desi tot ceea ce am relatat este perfect adevarat, desi am evitat orice gen de exagerari, desi reactia fireasca a oricarui cititor este sa isi faca o cruce maaaare apropo de acest gen de absurditati, de dragul corectitudinii trebuie sa precizez ca am fost si ajutata de asistente (iar recompensele pentru ajutor au venit abia dupa), si ca in final am venit acasa cu un copil sanatos. Pacat insa ca profesionalismul si, pe alocuri, omenia, sint umbrite de masuri idioate, impuse cel mai probabil de un management imbecil al spitalului...

Povestea

Marti, 3 martie

Ieri am fost iar la control, la maternitate de data asta, am facut cunostinta si cu dr S, in sfirsit; a constatatca am colul sters. "E asa de 2 luni" aud, si ma uit indignata. Are dreptate, eu stiam doar ca e moale si scurt, cum sa-mi fi spus adevarul cind si-asa sint panicoasa peste poate?
Pentru ca sint stricata la burta de aproape o saptamina, am decis azi dimineata sa fac o coprocultura. Ca intotdeauna, ironia sortii ! fac pe mine de 6 zile si azi dimineata - nimic. Creez "ceva" in cele din urma, vreau sa trimit la laborator prin sora-mea, ma razgindesc, merg si eu. Nu stiu daca vor primi proba, e trecut de ora 9, nu stiu daca L. e destul de convingatoare...si mai bine imi iau si biletul de internare tot azi.
Am noroc - da, se mai primesc probe. Dar nu in borcan steril "de-ala", ci in de-ala cu lingurita. mi se da asa ceva si sint trimisa la baie sa fac transferul. L. se distreaza copios.
Termin operatiunea "KK", ma asez si eu cuminte pe bancuta sa astept sa iau Biletul. intram amindoua, rezolvam, plecam acasa.
E ora 12, stau in pat si ma doare spatele, mai ales daca stau pe partea stinga. Las laptop-ul in plata Domnului si ma asez pe dreapta. Daca stau in picioare nu ma mai doare deloc - dar nu am voie. Am 36 saptamini si 5 zile si cezariana programata pe 14 martie.
Vine Pisoiu' acasa, pleaca la servici. O sun pe mama sa ma pling, imi zice ca dacatin musai pot suna la dr G sa ma linistesc. Ezit, ma mai fitzii - pina la urma nu rezist si sun. "De ce nu mi-ai spus mai devreme??". Primesc indicatii sa stau in pat, No-spa injectabil, 6 Utogestan. Dau sa ma conformez, suna dr iar. Sa ma duc la spital, e de garda dr Nu-Stiu-Cum, o sa ma consulte, il suna, pune o perfuzie.
Dr. Nu-Stiu-Cum nu vine, trimite o rezidenta. Col permeabil la 2 degete, ecografia ok. Sunam la dr, primim indicatii de perfuzie si internare. Imi trec brusc toate cele. Nu sint nici locuri in spital. Convenim sa fac perfuzia si apoi sa plec acasa, sa revin a doua zi dimineata. Ca prin minune, imi trecuse si diareea. Ajung acasa spre ore 12 noaptea, ma culc cuminte. inca ma doare spatele in valuri, ma si trezesc de doua ori din cauza asta, dar mi-e atit de teama si sila de spital, incit prefer sa ma culc la loc. A, si e si ziua lui bubu Gicu...

Miercuri, 4 martie
La 7 fix sint la spital. Drumul cu masina a fost un chin; astept pe o canapea ora 8. Vine iar echipa, am urc pe masa, dilatatie 3 cm. Ups. Internare fara discutii.
Sun la Pisoi, bagajul meu e la el in masina. Anunt entuziasta ca azi sau miine nastem. Miine ar fi exact 37 saptamini.
Ma duc sa imi fac hirtiile, ajunge Pisoiu' cu valiza, ma schimb - cu hainele mele, ca nu mai are spitalul camasi curate. Mut lucrurile intr-o sacosa - nu am voie cu geanta, desi e mica...
Loc nu am decit intr-o rezerva, cu o tipa din Suceava. E uriasa, are in plus adenom hipofizar. ma i rau e ca se plinge mereu - asta ma impiedica sa ma pling eu.
Vine perfuzia, stau cuminte in pat, contractiile parca se raresc. Dr. S imi mai face vreo 3 vizite, ma anunta ca la 13.00 pleaca. Mi se mai pune inca o perfuzie...n-am ce face. Pe la 14-15 facem o pauza. Ma enervez. Am ramas cu asistenta si cu dr de garda si nu vreau sa stau in spital la nesfirsit; vreau sa nasc...
Vine mama, decide sa vorbeasca cu dr G la cabinet, apoi sa o sun eu. Si sa il sun si pe el. Contractiile au revenit dar nu dor; e bine. Pisoiu' insista pe nastere naturala, eu incep sa trag spre cezariana pentru ca se poate programa in timpul garzii.
Sun seara, dupa un control al dr de garda, chipurile sa dau raportul. Practic, incerc sa smulg o promisiune, ceea ce nu e foarte frumos. Obtin un 10% de promisiune, destul sa imi dea sperante, putin pentru certitudini. Dorm bine, relativ bucuroasa ca terminam a doua zi. Inainte de asta, dau multe telefoane, pentru ca ma simt singura si trista si parasita, ca atunci cind nu esti acasa...

Joi, 5 martie
Imi incep dimineata devreme - cu forta, desigur. Nu apare nimeni cu perfuzii, asa ca ma declar multumita, dar nici ontractii nu mai am. Vin cei doi "crai" - dilatatie 5. Unul zice bine ca am mai cistigat o zi. Celalalt zice sa incercam sa mai aminam. Mie imi vine sa ma duc sa caut o masa de operatii, sa ma leg de ea si sa refuz sa mai cobor. Dau telefoane isterice, de parca asta ar "razgindi" pe cineva. Vreau sa vorbesc cu dr G; sint in primul rind pacienta lui si pare mai de inteles cind e singur. Promite sa discutam la prinz; intre timp asistenta mi-l aduce la schimb p dr S., care imi explica ce bine ar fi sa mai stam. La prinz vin iar impreuna; imi vine sa ii bat. Dilatatia e tot 5, col lipsa. E "clar" dar acum sint 2 cezariene de urgenta, "mai vedem" pe la 16. Dau sfoara-n tara ca la 4 intram, pentru ca dr S raspunde afirmativ intrebarii mele mute. Voi mai anunta totusi telefonic ce si cum.
16.00. 16.30. Ajunge mama, care nu mai rezista. Nici eu de altfel. 17.00. Am contractii, nu prea dor - nu prea, adicatelea cam deloc. Ok; UNDE sint medicii??
Apare dr S brusc. Hai sa facem echo. Ok, hai. Se confirma cele banuite deja. Ilinca are 3300g si arata de 38 saptamini si o zi, nu de 37. Vine si dr G., vad amindoi contractii si se mira. Mergem inapoi la rezerva sa string bagajele si ne vedem la blocul operator, un etaj mai jos.
Sint calma. Nu mi-e teama, nu-mi mai e sila nici de clisma, desi nu-i inteleg utilitatea. Pup pe mami si cobor.
Ma ia in primire o infirmiera; gresisem holul. Ajung la medici cu care fac glume. Ma privesc cam ciudat. Termin de raspuns la diverse intrebari, apoi plec la clisma. Dureaza 10 ani pina isi face efectul, si 100 de ani pina cind acesta trece. Astept apoi cuminte, imi pare rau ca dr au treaba si nu mai putem sta impreuna. Zimbesc imaginindu-mi-i cu masti pe fata si seriosi. Vine anestezista, o privesc circumspecta. E inalta, tinara si blonda, cu "prea" inaintea fiecarui adverb. Hmm.
O urmez; pe holul dintre holuri e Pisoiu' e emotionat, parca mai emotionat decit mine. Ma pupa, m-ar mai pupa, dar nu vreau sa fac pe nimeni sa ma astepte - daca se razgindesc??
Masa de operatii mi se pare minuscula, si principalul motiv de stres este lampa rotunda, antica si de demult. Hm din nou.
Mi se pune ceva perfuzie pe linia venoasa prinsa cu greeeuuuuu ceva mai devreme. Mi se leaga miinile, apoi picioarele. Stergem burta, mi se fixeaza ceva electrozi pentru monitorizare cardiaca. Blonda sta la capul meu si din cind in cind ma apasa pe umeri cu amindoua miinile. Nici ea nu stie de ce.
Apar medicii, exact cum m-am asteptat. Par si mai subtiri si par a fi pusi pe sotii chiar si sub masti. Sint in tricouri, asa ca deduc ca mai sint de facut niscai pregatiri.
Mi se pune pe nas o masca enervanta din cauciuc gros, care nu ma mai lasa sa vorbesc. Se intinde un ditamai cimpul steril peste mine si mi se spune sa stau linistita ca nu se apuca nimeni de nimic pina nu adorm. In continuare nu prea mi-e teama, dar ma intreb ce figura am de mi se aduc asemenea precizari. imi amintesc vag de un film in care anestezia generala lasase pacientul "inconsstient" incapabil de a semisca sau de a se exprima, dar simtind absolut totul.
Urmeaza un schimb de replici - cifre si numere cu virgula - mi se pune ceva nou pe branula. Apoi sonda. Abia asta e nasol. apoi pe masca incepe sa vina un ceva inecacios, imi amintesc de anestezia cu eter de la operatia de polipi - nu mai vreau inca o data - apoi gata.

Cind incep sa ma trezesc cineva tipa la mine sa respir - respir bine merci, numai ca nu pot nici sa spun asta, nici sa deschid ochii. Mi-e somn de innebunesc - altcineva se rasteste la mine sa ii ajut sa ma mute pe pat. Cum naiba sa ii ajut - mi se pare ca fac eforturi in sensul asta, dar cred ca mi se pare doar...
Ajung in salon la TI si ma trezesc de-a binlea - adica ma dezmeticesc. Pisoiu' e linga mine, ma doare de behai. Il anunt ca data viitoare nastem natural, asistenta imi tufleste ceva greu pe burta sa se contracte uterul, imi face si ceva calmante. Dupa 10 minute isi fac efectul si e mai bine. Vine si dr G dar nu intelege ca glumesc cind ii spun ca data viitoare nastem natural. Mi-e in continuare somn, desi intreb obsesiv daca fata e bine. E bine, dar apoi aud ca e la etajul de prematuri - asa ca increderea mea se duce pe apa simbetei, vreau sa stiu daca respira bine, de ce e la etajul 6, nu cred ca e bine, comentez ca toata lumea ma minte. Nu stiu daca imi amintesc corect acum, dar (parca) ma potolesc cind vad iar duo-ul medical care imi spune ca da, e totul bine. Rinjesc in sinea mea: v-am zis eu ca daca fata vrea sa se nasca la 37 saptamini, stie ea ce stie...

Noaptea petrecuta la TI a fost cea mai frumoasa din toate noptile petrecute in spital. Stam de vorba ca fetele, asistentele si infirmiera au grija de noi; totul este dincolo de jena sau pudoare, cel putin din punctul meu de vedere. Nu e nici o placere sa vezi ca abia te misti, dar m-au topit grija si firescul cu care s-au ocupat de fiecare dintre noi.

A doua zi - tzup din pat. A venit iar "formatia completa" sa imi schimbe pansamentul, m-am ridicat, am circulat, cam sontic-sontic la inceput (da, primii pasi nu sint nici o placere, ba chiar par a fi dincolo de puterile oricui, dar din fericire primii pasi sint...putini)... apoi mai vioi, am urcat in sfirsit sa vad Ilinca, impreuna cu Pisoiu'...

Si apoi a inceput aventura "rooming-in-ului" care din anumite puncte de vedere mi se pare o mare panarama. Dar are si partile lui bune, nu contest, mai ales pentru mamicile care alapteaza din prima zi. Pentru cele pe care "sistemul" le obliga sa isi hraneasca bebelusul cu lapte praf cu linguritza la ore fixe, rooming-in-ul sucks. Mai ales daca ai un copil mincacios, care nu vrea sa astepte 3 ore intre mese.

Dar asta in episodul urmator.

O rog pe L. sa introbage o postare cu niscai poze; eu nu am vreme din pacate. Si pupam matusa si ii multumim pt ajutor.

Memoria a jucat feste... cumva

Ilinca a venit pe lume ceva mai devreme dacat era programata. Din data de 5 Martie 2009 avem un nou membru in familie. Anuntul acesta trebuia sa il faca autoarea de drept al acestui blog, motiv pentru care nu am sa intru in prea multe detalii, pentru a-i lasa ei onoarea de a posta fotografii. Totusi, nu pot spune ca nu sunt mandra de sora-mea cu partea ei de familie, formata din trei membri independenti.
Pe calea asta as vrea sa iti spun, sora-mea, ca te iubesc foarte mult. Nu cred ca as putea admite asta live pentru ca m-ar podidi plansul. Inca nu imi vine a crede ca esti femeie in toata firea, maritata si cu un copil. Eu tot imi aduc aminte de acele vremuri cand imparteam aceeasi camera, chiar acelasi pat pentru o perioada, cand ne certam mereu, ne faceam confidente si imi mai luai apararea in fata alor nostri. Cred ca o mare partea din personalitatea mea ti se datoreaza, poate un procentaj mai mare decat cel pe care il datorez altora, printre care parintilor nostri. Felicitari. Se pare ca ai mai crescut deja un copil, ai sanse sa iasa bine cu asta care este in toata regula al tau. Pupicei.

2 - 14 martie

In primul rind trebuie sa marturisesc ca atita de tare m-am bucurat ca am scapat de amenintarea zilei de 29 martie, si atit am mai trimbitat in stinga si in dreapta aceasta data de 14 martie, incit acuma abia astept sa mai intreb o data, ca sa fiu eu sigura ca am retinut corect: CHIAR pe 14 martie ramine, sau imi joaca memoria feste??

Ce e cu intervalul 2 - 14 martie? Pai asta e timpul care mi-a mai ramas de trait in forma "sampon cu balsam", "kinder cu surprize", sau, mai simplu "2 in 1".

O sa-l regret? Unii sceptici imi spun ca da, pentru ca greul abia de-acum incepe.
Altii, mai entuziasti, spun ca da, pentru ca Marea Intilnire este atit de grozava incit se sterg brusc amintirile legate de faza de balena esuata, si ajungi sa devii - deodata - addicted acestei senzatii de WOW!!
Singura chestie de care cred eu ca o sa-mi fie cumva dor - nu dor, dar tot ma va cuprinde cite o nostalgie - este miscatul din burtica. Nu cred ca imi va fi insa ATIT de dor incit sa ma decid vreodata sa o experimentez iar.

Asadar, mai am aproximativ 11 zile sa ma bucur de burtici miscatoare...