Refuz inca sa admit ca trec prin ceea ce se cheama depresie postnatala. Nu am crezut niciodata in asa ceva - am crezut mereu ca "chestia asta" nu le afecteaza decit pe femeile care oricum se lauda cu depresiile lor, care gasesc un motiv de depresie la fiecare colt de strada. Incep insa sa meditez ceva mai profund la chestia asta...
Am ramas grasa - mai grasa decit am fost vreodata. Am un numar jenant de kilograme in plus, iar viteza cu care ar trebui sa slabesti daca alaptezi pare a fi un mit. Sint sechestrata in 12 metri patrati - uneori ceva mai mult - cu o copila care imi plinge in urechi de ma asurzeste. Nu pot sa ies din casa decit facind nenumarate planuri si punind la cale strategii de te doare mintea. Daca am apucat sa ies din casa, trebuie sa gonesc sa ma intorc cit mai repede. Nu pot sa beau o bere, nu pot sa ies cu o prietena. Nu pot nici macar sa stau de vorba cu musafirii, pentru ca taman atunci pe Ilinca o doare burtica - "ocupatia" ei preferata de citeva zile incoace. Inca mai stiu cind e zi si cind e noapte, dar programul meu zilnic se imparte intre colici, alaptari si baia de seara, dupa care m-as simti ca in vacanta daca nu as fi atit de obosita ca nici nu mai pot tine ochii deschisi.
Ma schimb de 3 rinduri de haine pe zi, gratie privilegiului de a-mi alapta copilul. Pling tot de 3 ori pe zi macar, atunci cind nici leganatul, nici suzeta, nici ceaiul, nici nimic nu alina plinsetele disperate. Dorm pe bucati si ma trezesc laore fixe, chiar daca Ilinca de fapt inca doarme.
S-a schimbat TOTUL si e de-a dreptul inspaimintator. Nu mai am timp sa particip la viata mea de familie - sau asta a devenit noua mea viata de familie? Mi se gateste si mi se fac toate treburile din casa - mincarea e buna si in casa e mai curat, insa eu ma simt vinovata, frustrata, nemultumita - nu ca mi se ofera totul pe tava, ci ca nu apuc sa fac si eu ceva, ALTCEVA, orice. Am pierdut orice urma de control asupra vietii mele, asupra vietii Motanului-Sef, asupra timpului.
Mai rau, ma simt orice altceva decit femeie. Mama, Milka, leagan, carucior, extensie a Ilincai, orice. Au revenit temerile legate de binele nostru ca familie - si nu am motive sa-mi fie teama, dar nu ma pot controla. Sint pierduta de fiecare data cind ramin singura in casa, pentru ca de multe ori Ilinca nu tace decit pe umarul Motanului-Sef. Ma cuprinde o teama paralizanta ca acum, mai mult decit oricind altcindva, va aparea altcineva. Nu ar fi greu deloc - cea mai toanta ciumafaie de pe planeta este la ora asta mai feminina si mai agreabila decit mine.
Incerc sa ma consolez ca va fi mai bine cind vom putea iesi la plimbare, cind vor trece colicile, cind va renunta la multele mese de peste noapte. Stiu insa ca la plimbare vom sta cu ceasul la inceput, apoi ca plimbarea va impune alaptarea - unde?, ca dupa ce trec colicile ies dintii. Ma bucur ca alaptez pentru ca scutesc niste bani si timpul necesar pregatirii biberoanelor, si peste tot se spune ca e cel mai bine pentru copil. Ma simt vinovata pentru momentele in care mi-as dori sa nu fi putut alapta pentru ca ma dor sinii, pentru ca asta ma obliga sa stau lipita de casa - laptele praf il poate prepara oricine, nu as mai fi atit de imperios necesara.
Ma simt vinovata si pentru ca am momente in care ma intreb "ce mi-a trebuit". Mi se face teama ca daca sint atit de nerecunoscatoare, se va intimpla ceva rau - dar nu reusesc sa imi controlez mintea in fiecare clipa, in asa fel incit acest gen de ginduri sa nu imi mai treaca prin cap.
Apoi o privesc cind doarme linistita, sau imi amintesc ca ieri mi-a zimbit cind o strigam pe nume, ca ne recunoaste, pe mine, pe Motanul-Sef si pe maica-mea. Sau imi amintesc trezirile alea calme, tacticoase, care incep cu jumatate de ora inainte de a deschide bine ochisorii, cind se intinde in toate directiile, zimbeste, se incrunta, exerseaza o mimica mai vasta decit cea pe care o va folosi in intreaga ei viata de adult, se joaca cu degetelele care, pare sa descopere acum, se pot misca independent unele de altele si mai ales independent de toata minutza. O vad cum imi adoarme pe umar, tuflita toata, cu falcutzele sprijinite pe pumnisori. O vad in brate la Motanul -Sef si imi dau seama ca nu se mai pune problema ciumafaiei toante si feminine - nici macar Claudia Schiffer nu poate egala cea ce am "facut" noi impreuna.
Banuiesc ca exista o cale de mijloc, sau ca la un moment dat se ajunge la un echilibru. Banuiesc ca nu este mereu atit de solicitant, si ca la un moment dat nu va mai fi o asemenea provocare sa furi o jumatate de ora de intimitate - in unul sau in doi. Deocamdata insa...
esti f tare!asa am simtit si eu si mai simt dar s-a mai atenuat!Andrei e nascut in ian la odiseea de ian-feb si am tras nene o raceala la 6 sapt de la musafirii veniti de ...ma bucur acum cand are colici!!!BAfta si mai usor cu vizitele!
RăspundețiȘtergerePs pun pariu e ce vrei tu ca ai nascut la municipal!dp ce ai scris...
Hehe...multumesc pentru aprecieri, si il pupam pe Andrei si ii uram sa nu mai traga raceli :)
RăspundețiȘtergereNu am nascut la Municipal, am nascut in Iasi :). Dar ma simt razbunata daca mai exista acest gen de regim si in alte spitale :P
Sa fiti cuminti si sa cresteti mari !
Pisigri, mamica draguta si usor depresiva...:-)
RăspundețiȘtergereAproape toate am trecut prin furtuna de sentimente care te incearca pe tine acum. O parte din ele vor ramane mai mult timp, altele vor disparea si vor fi inlocuite de unele noi :-) Senzatia ca ai pierdut controlul propriei vieti e inspaimantatoare, pana ce te obisnuiesti cu ea:-))). Devine a doua natura, iar in locul panicii se instaleaza sentimentul datoriei fata de puiul si familia ta, care e ceva natural. Da, esti Milka, esti leagan biped pentru fetita ta, ai kilograme in plus de care o sa scapi...la un moment dat, esti obosita si nu te mai recunosti in oglinda, dar esti MAMICA, singura pe care o stie fetita ta, reperul ei de siguranta, de caldura si de papa bun! Interdependenta mama-copil din primele luni e cel mai frumos lucru din lume. Oare o sa ma crezi daca iti spun ca mai tarziu - mai curand decat te astepti - o sa iti fie dor de aceste momente?
Iar problemele practice (pregatirile pt iesit afara, alaptatul in public etc) vor deveni si ele rutina, normale.
Curaj, mamico, timpul trece repede, nici o zi nu seamana cu alta si fiecare saptamana aduce ceva nou, bucura-te de fiecare moment cu Ilincuta ta cea mancacioasa si, cand ceva te copleseste, spune-ti: e doar o faza, va trece!!!!
Pupici de la o mamica cu un an avans :-)
Stancutza, mama Sofiei