Ionica si Tata

- Tata, Tata !
- Buna Ionica. Ce faci?
- Mi-ai adus bomboane?
- Nu ti-am adus Ionica, ai mincat azi deja bomboane.
- Ai bani?
- Pai nu ti-am dat si dimineata bani?
- Ba da. Ai bani?
- Ce-ai facut cu ei?
- Mi-am luat bomboane. Imi dai?
- Poftim, Ionica.

Ionica are 3 ani jumate, este slabut si pirpiriu, blond cu ochi albastri, iar casa lui este spitalul de copii din Iasi. Este doar unul dintre numerosii copii abandonati in spital, lasati pur si simplu, cum lasi niste catei nedoriti intr-un cartier de vile. Durerea cea mare este ca in cazul lor, nici sa isi doreasca cineva, nu ii poate lua acasa.

Pentru Ionica toate asistentele si infirmierele de pe sectie sint Mama, iar profesorul sef de clinica este Tata. Mamele lui Ionica, desi mai prezente in viata lui si ceva mai disponibile flecarelii sale nevinovate, sint "rele"; ele in "trag de urechi" atunci cind face prostii, ele il mai cearta, ba ca ia jucariile altor copii, ba ca face mizerie, ba ca se tavaleste pe jos si isi murdareste hainutele. Tata insa este unul singur si e mereu bun, are mereu bomboane sau bani de bomboane, pare sa fie mereu cu zimbetul pe buze, chiar si atunci cind le cere asistentelor sa il scoata pe Ionica din birou pentru ca nu asculta si cotrobaie prin toate sertarele, si in general, fiind mai ocupat si mai scump la vedere, prezenta lui este cu atit mai pretioasa.

Ionica vrea sa stie tot ce misca la el acasa; de unde vin oamenii si unde pleaca, de ce se plimba pe hol; stie cu intelegerea lui de 3 ani jumate ca toti copiii au mama si tata, care stau cu ei acolo si se ocupa doar de ei, si ca la un moment dat toti copiii pleaca la ei acasa. El insa ramine. Nu prea stie el ce e aia acasa, plimbarile lui se intimpla atunci cind una dintre mame are de facut drumuri prin spital sau prin vecinatatea spitalului si il ia cu ea.

Ionica este cunoscut si de femeile care vin regulat in spital ca sa vinda parfumuri, lenjerie, truse de machiaj si pijamale. Si baloane. Cind este norocos, cite una dintre ele ii umfla un balon mare si i-l da sa se joace; atunci, pare ca a venit si la el Craciunul.

Ionica nu face mofturi la mincare sau la jucarii. Mai plinge uneori cind nimeni nu are timp de el, si se trezeste exilat in miezul zilei in cite un pat inalt cu gratii metalice; acolo este in siguranta si nu deranjeaza pe nimeni. Il striga pe Tata cit il striga, dupa care adoarme resemnat.

Lui Ionica nu ii plac sfirsiturile de saptamina, cind aproape toata lumea pleaca si sectia ramine pustie; se plictiseste, e liniste, nu are cu cine sa se joace si nici Mamele lui nu par sa fie la fel de bine dispuse si de rabdatoare ca in celelalate zile.

Ionica ar avea nevoie de o singura mama si de un singur tata, asa cum au toti copiii pe care ii vede perindindu-se. Din pacate nu se stie cine l-ar vrea pe Ionica, si chiar daca l-ar vrea cineva, sistemul adoptiilor din Romania si felul in care a fost el abandonat fac ca sansele sa fie luat Acasa sa fie practic nule. Si sint pline spitalele din Romania de astfel de Ionica...

Versuri. Sau, mai degraba, lyrics

Cind eram eu mica (adica incepind de pe la 12 ani, asa) "nu se exista" internet, muzica aveai daca dadeai bani pe ea, iar revistele gen Popcorn sau Bravo abia isi faceau aparitia pe piata. Asa ca daca vroiai sa stii ce spune cite un cintec, n-aveai decit sa il asculti iar si iar, pina la tocirea benzilor (de caseta, magnetofon nu prea am folosit desi am avut in casa pina la un moment dat cind a fost scos din uz).
Si cam vroiai sa stii, pentru ca aia este virsta fanilor adevarati si infocati, care lipesc postere pe pereti si deseneaza initialele cintaretului/formatiei preferate pe coltul fiecarei pagini a fiecarui caiet de scoala.
La vremea aia eu dormeam, ma trezeam, mincam si imi faceam temele cu Michael Jackson. Asa ca primele versuri pe care "le-am scos" erau de la cintecele lui. Am ascultat obsesiv si am scris in caietul de versuri si mult Presley, Eagles, Smokie, tot felul de "oldies&goldies", Floyd, Zeppelin....ma rog, si altele, dar pentru astia facusem o veritabila obsesie. Si am descoperit - eu, care nu am rabdare pentru citit poezie, mai ales "de-a valma"- cita poezie este in versurile astea.
Bine, pentru "tinerii din ziua de azi" ceea ce spun eu poate parea aberant; daca asculti doar house si muzica de relaxare, sau daca esti pasionat de manele si de dance-ul ieftin, probabil ca ce spun eu este un fel de abureala, de poveste de adormit copiii.

Ei, timpul trece (si se scurteaza), pasiunile se schimba vrind nevrind, asa ca si perioada cu versurile a "expirat".
Daaaaar...mare surpriza mare....am redescoperit-o. Bine, mi-ar fi fost mai drag sa o redescopar ca pe vremea aia, dind obsesiv pause - rewind - play - pause - rewind - play, din pacate nu mai am timpul necesar pentru asta. Am redescoperit insa placerea si pasiunea de a citi - ca acu exista site-uri "de specialitate"- aceste lyrics. Sint intr-un veritabil extaz citind versurile de la discografia...da, ati ghicit, lui Ozzy :), si as pune cred trei sferturi din ele pe blog, macar asa, pentru exemplificare.:)

Despre tupeu in lumea virtuala

Am observat, nu de putine ori, ca lumea virtuala ii transforma pe oameni.
Nu ma refer la clasicele "barbat, 38 de ani, necasatorit, prezentabil" care e de fapt de 60, chel si cu burta pina la genunchi (si desigur, cu urma de verigheta pe inelar). Astea mi se par amuzante pina la un punct; oricum, nu ma simt expusa la genul asta de glumite pentru ca nu frecventez asa numitele retele de socializare, nu intru pe site-uri de dating si in general nu vorbesc pe net decit cu necunoscuti...cunoscuti, adica persoane pentru care mi-am descoperit ceva afinitati pe forumuri de exemplu. Stiu ca din ce in ce mai multa lume povesteste ca si-a cunoscut sotul sau sotia intii in lumea virtuala si abia dupa ceva vreme s-au vazut fata in fata, dar ... pur si simplu nu mi se pare ca genul asta de relatii mi se potriveste.
Vorbesc insa despre cum noi toti, sub protectia anonimatului pe care il presupune un forum sau niste comentarii sau de ce nu, un anumit gen de blog, parca ne transformam. Este cumva de inteles, cu totii avem o imagine despre cum am vrea sa fim, iar in lumea virtuala ne putem preface mai catolici decit papa, ca sa ne placa noua insine de noi; nu sint multe ocazii de a-ti juca propriul personaj.
Mi se pare totusi putin ciudat cum naturaletea si relaxarea si intimitatea in exprimare dispar ca prin minune imediat ce ne vedem pusi fata in fata cu interlocutorii. Bine, depinde si de relatia dintre cei doi; eu am o prietena pe care o vad cam o data pe an, de citiva ani buni, si desi nu mai avem timpul necesar sa ne punem una pe cealalta la curent cu toate maruntisurile vietilor noastre, intilnirile sint la fel de frumoase, de prietenoase si de lipsite de orice stinghereala cum erau si pe vremea cind desi stateam in aceeasi banca, mai ieseam si la plimbare in fiecare dup-amiaza.
Oricum, nu incetez sa ma minunez cum identitatea asta virtuala ne face sa ne permitem discutii pe care nu le-am purta niciodata fata in fata. Pina la un punct, sint si eu o "victima' a acestui "trend"; imi place tare mult de personajul pisigri, identitatea mi se pare ca mi se potriveste ca o manusa, si ma identific cu el mai mult si mai realist decit o faceam odinioara cu eu-Marie (din Marie's the Name of his Latest Flame a lui Presley). Recunosc, uneori imi permit mici indrazneli sau mici momente de sinceritate care nu s-ar "potrivi" firii mele destul de introvertite in relatiile cu oamenii, insa spun cu mina pe inima ca niciodata nu m-am..."laudat", nu m-am "dat balena", nu am insistat pe idei pe care de fapt nu le imbratisez, nu am promis sa fac lucruri pe care de fapt nu mi le doresc sau pe care nu am curajul sa le intreprind. Desi pisigri este mai pisicoasa, mai sincera, mai extrovertita, mai independenta si mai curajoasa decit eu-cea-de-toate-zilele, ea nu este totusi o minciuna, nu este o marioneta, nu este un personaj de roman, este ...eu in zilele mele bune.

Wine is fine...

...but whisky's quicker.

O singura persoana de pe lumea asta ma cunoaste destul de bine incit sa stie ca dintotdeauna am suferit de "indragosteala". Mi-e greu sa o definesc, indragostita sint de la 21 de ani, de acelasi barbat, insa si inainte, si dupa aparitia acestuia in viata mea am dezvoltat pasiuni pentru alti barbati, personaje de film sau carte, cintareti, actori, subiecte de documentare tv si altele din acelasi registru. M-am indragostit de personajul central masculin din Californication pentru ca apoi sa il ador de rockerul batrin din acelasi serial; m-am indragostit de toata "echipa" din The Boat that Rocked; am nutrit o pasiune deosebita pentru unul din tatuatorii din Miami Ink, l-am iubit pe Nicu Covaci (sau mai exact m-am indragostit de vocea lui). Si am revenit la o mai veche dragoste: Ozzy.

Nu cred ca ma poate intelege cineva. Nici pentru pasiunile astea subite si intense, care imi provoaca stari de neliniste si de fluturasi in stomac, nici pentru aceasta ultima alegere. M-am surprins intrebindu-ma, intr-un acces de fanatism, daca Motanul meu este destul de fan incit sa accepte sa creasca in "ograda" sa un urmas al sus-numitului, dar m-am razgindit repede, amintindu-mi The Osbournes; mi se pare destul de evident ca oricit de cool ar fi omul, nu prea e bun ca "material de reproductie", iertata sa-mi fie sinceritatea. Oricit de originale, destepte sau talentate ar fi cele doua odrasle oficiale, mie nu au reusit sa-mi fie simpatice.

Ozzy este o legenda vie, este unul dintre putinii monstri ai rockului clasic inca in viata. Nu inca in viata, ci alive and kicking. Este dulce, dezarmant si copilaros. Imi staruie in minte citeva momente din show-ul centrat pe familia lui.
Primul este uriasa ceasca de cafea. Mare cit un lighean si colorata ca o fusta de tiganca. Aproape la fel de baltata ca tinutele de casa ale proprietarului (si beneficiarului). Pare absolut nedespartit de ea, in timp ce pe mine ma ia tahicardia doar privind-o. Si fac parte din acele persoane care nu sufera cescutele de cafea, martori imi sint cunoscutii ca eu cafea beau doar din cani de ceai.
Al doilea este cel al vizitei lui Elton John, daca nu ma insel. Care ii aduce niscai cadou trendy-fancy-cool, de aur si fireste foarte scump. Iar Ozzy, asemeni unui copil, intii nu vrea sa coboare sa dea ochii cu the big rock star, dupa care se simte atit de intimidat de prezenta acestuia si de cadou, incit o tuleste sus pe scari si recunoaste ulterior in fata camerei ca s-a simtit stinjenit ca tocmai Elton John sa ii faca un asemenea dar.
Al treilea moment care m-a induiosat de numa' a fost cel in care, in urma a nu stiu ce concurs, o fana ajunge sa petreaca un weekend impreuna cu familia Osbourne. Sotia lui Ozzy este nevoita sa ii tina acestuia o predica potrivita unui copil de 12 ani, in care sa ii explice ca trebuie macar sa vina sa salute fata si sa ii dea un autograf, ca pentru el se afla ea acolo si nu pentru altcineva. Iar Ozzy se agita si se framinta ca nu stie ce sa discute cu ea.
Dar am fost cucerita definitiv si irecuperabil de reactia acestuia in momentul in care afla de dependenta de droguri a fiicei sale. Nu stiu ce bataie i-o fi tras in spatele camerelor de luat vederi, dar in serial reactia sa a fost exemplara si m-a facut sa ma indragostesc cu totul. Fostul drug-addict si alcoolic isi priveste calm fata si ii spune simplu ca este o problema pe care o s-o rezolve impreuna; trebuie sa plece neaparat si cit mai curind la niscai clinica de dezintoxicare si reabilitare. Desigur ca decizia stirneste o serie de istericale, al caror singur raspuns este o imbratisare si o incurajare. Fara lectii si teorii si de ce-uri si unde am gresit. Singurul moment de duritate se petrece mai tirziu, intre el si sotie, cind aceasta este induiosata cu totul de rugamintile fetei de a fi luata acasa; Ozzy n-a trait degeaba cum si cit a trait: fata trebuie sa ramina acolo.

Suna atit de aiurea si de impersonal, aceasta relatare "pe puncte". Dar jur ca nu ma gindeam in clipele alea decit cum ar reactiona orice alt parinte, mai ales unul care "a fost deja acolo", de-ala cu "been there, done that".

Despre muzica nu pot sa scriu. Rockul fie iti place, fie nu; nimeni nu te poate invata sa il iubesti sau sa il traiesti daca nu se afla undeva in structura fiintei tale. Eu sint mai demodata, recunosc ca nu pot sa sufar miorlaielile cu pretentii de rock, purtatoare de denumiri care includ cele patru litere magice: rock in doua cu muzica clasica, rock schelalait de ceva muiere a carei voce desfunda sinusuri, rock "armonios impletit" cu house, disco, trance, hip-hop sau orice altceva. Sint o admiratoare a "vechii scoli" de rock, mai ales a celui facut de trupe longevive, de artisti care au continuat sa existe si sa se vinda si sa compuna zeci de ani. Iar Ozzy apartine acestui "film". Rock mai clasic decit cel al lui Black Sabbath si ulterior al lui Ozzy nu mi-a fost dat sa aud - parerea mea, subiectiva desigur.

Jucaus, vesel, longeviv; poate ca tocmai toate adictiile sale mi-l fac atit de drag. Cred ca nu e usor sa renunti la sticla de cognac zilnica. Si cu atit mai putin la droguri. Si dupa ce treci prin toate astea, sa mai fii in stare sa apari in fata publicului, sa cinti si sa topai timp de doua ore, sa alergi dintr-un capat in altul al scenei si sa fii si aplaudat continuu, iar numele sa-ti fie scandat minute in sir. Insa el este unul dintre acei fericiti nascuti sa faca ceva anume in viata. Barbatul pe care nu-l intelegi cind vorbeste,diagnosticat in liceu ca fiind dislexic, cinta rock de pricepi fiecare cuvintel. Pentru mine acestea sint tot atitea miracole.

Imi doresc din toata inima sa il mai vad pe Ozzy live macar o data. Merita, cu virf si indesat !

Prima poveste

Este prima poveste a Pisilincai, pe care o citesc de aprox 15 ori pe zi, in fiecare zi.

Guturaiul lui Jumbo

Intr-un parc traieste Jumbo (mungo)
fiul unic al lui Mambo. (mammo)
Mama lui se cheama Mamba, (mamma)
Bun amic e leul Simba. (nedescifrabil)
Ceilalti elefanti din carte
Ii sint rude apropiate.

Jumbo (mungo)-asteapta-n poienita
Startul pentru gradinita.
Hrana (papa!!) buna in traistuta
Mama Mamba ii anina
chiar pe trompa sa micuta. (mica)
Jumbo striga: Pa, maicuta! (pa-pa!)

Iata leul! Sta deoparte.
Hai si tu cu mine, frate!
Si-au plecat (pa-pa!) din poienita
amindoi spre gradinita.
Dar in drum dau deodata
de un lac (la!).Ratuste (ma!-ma! dind din cap)-noata.

Iar lui Jumbo mult ii place
In baltoaca (papi) sa se joace.
El cu trompa face plici (plich! dind din amindoua minutele a pleoscaiala)
Vin ratuste mari si mici.
Dar la joaca impul trece...
Apa insa-i foarte rece (ece brrrrr).

Ja gradinita, vesele,
se joaca vietatile.
Zbudalnica Bimbo
se catara pe Jumbo.
Ah, ce obraznca maimuta!
I-a zis girafa cea draguta.

Jumbo aduce ca s-acasa,
un vas incarcat pe masa (pa-pa mee (mere)).
O, ce treaba delicata
azi mi-e trompa iritata (ompa)
Curge ca un riu de munte.
Si-i venea sa si stranute (haaaapu!)

(Precizare: in ilustratie, lui Jumbo ii curg picaturi de.... din nas. Pisilinca mi le arata si zice mushi!)

Doctor (nenea!)cu stiinta mare
fu chemat la consultare
si constata, fara graba,
cum ca trompa-i e bolnava.
Curge-ntruna ca o pompa (pompo).
Boala? Guturai de trompa !

Mamba-ntreaba iute: Vai, (vai-vai cu minute pe falcute)
dar de unde guturai?
Jumbo (mungo) insa nu se-ascunde
si afirma: Stiu de unde !
Apa (papi) rece-a fost in iaz
Unde-am stat cam mult eu azi.

Mambo-atunci, cu suparare,
il certa pe Jumbo tare:
Nu ti-am spus si altadata
sa nu stai prea mult la balta?
Plinge Jumbo, spune: Tata,
n-am sa mai fac altadata!

(precizare:ilustratia infatiseaza un elefant maaare si incruntat, si unul mic - Jumbo - cu trompa bine bandajata si cu lacrimi curgind din ochi. Pisilinca imi arata foarte trista bandajul lui Jumbo si apoi minuta la care a deranjat-o branula, si zice nu-nu privind minuta. Apoi cu buza aproaape intoarsa pe dos imi arata lacrimile care ii curg lui Jumbo)

Jumbo-i iarasi sanatos (gura pina la uechi)
misca trompa-n sus si-n jos
si din patul sau de paie
iese-afara din odaie (pa! pa!)
Iata-l ! E din nou cuminte,
cum a fost si mai-nainte.

(Jumbo trece pe linga lacul cu ratuste, iar Pisilinca ii arata de zor "papi"= apa si ma!-ma! = ratustele, si nu pricepe neam dece nu se duce iar sa se joace. Urmeaza contracoperta, iar Pisilinca ii face, politicoasa pa lui Jumbo).

Si de la capat, fireste. Insa nu pot sa explic nici cit de mult mi-a placut si mie povestea asta (cartea dateaza din 1983, Ed. Ion Creanga), nici cit de tare ma induioseaza interpretarea Pisilincai, care in locurile preferate mi-o ia inainte. Nici cit de tare ma "sperie" faptul ca pagina ei preferata e aia in care nenea doctorul i se uita lui Jumbo in trompa (prietenii stiu de unde si pina unde teama mea).
Nu pot decit sa spun: la cit mai multe carti, Pisilinca lu mama !

Toddlers & Tiaras

Pisilinca mea inca isi pastreaza obiceiul de cind era mica, de a dormi la prinz pe burta pe pieptul meu, de cite ori ma prinde acasa la ora somnului, iar mie trebuie sa recunosc ca imi place. Asa ca, pe durata somnului ei iau si eu pauza, si chiar daca o ora de wellness-uri si spa-uri poate ar fi mai relaxanta, avind in vedere ca oricum nu pot iesi din casa, imi fac cadou telecomanda si multele discovery-uri si national geographic-uri din grila de programe a RDS-RCS-ului.
Uite-asa am ajuns sa ma uit eu la citeva emisiuni din seria Toddlers & Tiaras...asa, cu un soi de fascinatie a oribilului.
Ce am vazut. Fetite cu virste cuprinse intre 6 luni si 12 ani, machiate, cu peruci, dinti,gene si unghii false, bronzate la solar sau cu creme autobronzante, impopotonate cu haine nepotrivite, zimbind fals cu gura pina la urechi.
Mai grav decit atit poate, pentru ca pina la urma copiii sint asemeni unor catei, caci motivati subtil (sau nu) fac pina la urma ceea ce ii invata/le impune stapinul, ba se mai si bucura sa ii faca pe plac, mai grav decit atit spuneam, am mai vazut mame (si mai rar tati) care isi impingeau fetitele de la spate sa faca asta, care le pensau cu mina lor, care le machiau, care le alegeau tinutele, care le spuneau "Be sexy!" unor fetite de 4 ani, care le certau pentru o temporara lipsa de chef in ziua concursului, care afirmau de fata cu copiii lor ca "We need to win, we want the Ultimate Grand Supreme Title and the money that goes with it". "Money" care pina la urma nu acopera nici pe departe cheltuielile pe care le presupune participarea la asemenea "competitii", adica nu se poate spune ca se cistiga CEVA din asta. Ca nu stiu cum naiba, producerea de bani pe spinarea copiilor parca nu mi se pare la fel de oribila ca prostia, ignoranta, orgoliul femeilor alora.
As numi-o copilarie furata si m-as opri aici. Exista insa implicatii mai grave, dupa mintea mea, ale acestui gen de concursuri. Nici nu le pot numi concursuri, beauty peagents poate este intr-adevar mai potrivit, desi departe de mine sa vad vreo beauty in toate astea...
In primul rind, mi se pare tare ciudat ca toate astea se petrec in tara cea mai scrupuloasa privind political corectness-ul si hartuirea sexuala. Tara in care profesorul nu are voie sa imbratiseze elevul care tocmai a cistigat un premiu, pentru ca simplul gest poate fi acuzat ca avans sexual. Tara in care copiii de 3 luni sint scosi pe plaja, sub umbrele, purtind costume de baie dintr-o bucata, sau cu slip SI sutien. Ei bine, in aceeasi tara, fetitele astea sint machiate ca niste cocote, imbracate ca niste dansatoare de cabaret sau stripteuse in exercitiul functiunii, si puse sa se miste provocator, lasciv si, dupa cum suna indemnurile mamelor lor, sexy. Apoi, se ia adunatura asta si se filmeaza si difuzeaza pe un canal TV. Cred ca e emisiunea cu cea mai mare audienta in rindul pedofililor.
Tot in tara in care inca de la gradinita copiii sint invatati despre respectul fata de tot ce ii inconjoara,despre intrajutorare si voluntariat, despre simt civic si prietenie, se desfasoara un gen de manifestari care promoveaza frumusetea artificiala ca prima valoare umana. Si care cultiva un gen de ambitie si simt de competitie rautacios la copii. Si care ii face pe copii sa se indoiasca de ei insisi, atunci cind vad ca altcineva a luat marele premiu.
E adevarat, la toate competitiile pentru copii exista cistigatori si invinsi. Dar parca la concursurile sportive asta te motiveaza sa te antrenezi mai mult; la cele stiintifice te motiveaza sa inveti mai temeinic; la beauty peagents ce te indeamna? Sa folosesti o tona jumate de machiaj data viitoare? Sa cumperi haine mai tipatoare? Sa te misti mai provocator in timpul dansului de la "talent show"?
O la fel de mare problema mi se par parintii acestor copii. Pai eu stiu ca Motanul meu m-ar da afara din casa, sa ma auda ca vreau sa imi bat joc de copil in halul asta. Pai nu mai sint activitati de familie frumoase, amuzante si instructive pe lumea asta? Ca eu nu reusesc sa vad decit mame frustrate, care vor sa isi implineasca aspiratiile de beauty queen prin fetele lor. Mame fara ocupatie, ajunse la 100+ kile, care efectiv parca nu au altceva mai bun de facut, lipsite de orice simt al masurii sau al ridicolului.
Si acum o sa sune rau ce o sa spun. Dar eu tot o zic, si sper sa fiu corect inteleasa. Toti copiii de pe lumea asta sint frumosi prin inocenta, veselie, buna dispozitie, bunatate, mod de a privi lumea. Unii dintre ei au si norocul sa se fi nascut cu o fatza "de revista"; altii nu. Cine spune ca toti copiii sint frumosi (fizic) este putin ipocrit; exista standarde de frumusete si pentru copii, ca si pentru adulti, si orice am spune, fetita blonda, cu bucle si ochi albastri va ramine probabil un etalon al frumusetii; genul de copil pe care il vezi pe coperta si in filme, cu obraji bucalati si gene lungi. Ei bine, eu trebuie sa spun ca fetitele pe care le-am vazut la aceste concursuri nu sint, in marea lor majoritate, copiii cei mai apropiati de standardele acestea de frumusete. Am vazut si fetzisoare super dulci, uritite de machiaj, dar si copii care, desi cu siguranta sint cei mai frumosi pentru mamele lor, nu ar trebui expusi unei evaluari care sa aiba ca unic criteriu aspectul fizic.

Asa ca recunosc, ma uit la fiica-mea, si imi spun: daca NOI nu participam la beauty peagents, e doar pentru ca nu vrem sa cistigam toate premiile din lume. Faptul ca nu are ochi albastri se remediaza pina la urma foarte usor cu niste lentile de contact, iar parul se mai poate deschide la culoare un pic... :)))))))