06.08.2010

Puiut de depresie

Iaca am "copil mare" si intarcat.
Am plecat de acasa, am lasat-o cu maica-mea, dupa diverse aventuri am luat pastilele magice, s-a oprit laptele.
O consider cea mai mare greseala pe care am facut-o de cind sint mama, si daca as putea da timpul inapoi, nu as repeta-o pentru nimic in lume.

Copila se chinuie cumplit cu maselele si cu adormitul, ea care adormea in 5 minute cu sinul in gura, si ale carei cautari de tzitzi din ultima vreme le-am privit ca imbecila ca pe alint si rasfat, nu ca metoda de alinare a durerilor de la masele. Lasa ca acu ne alinam cu geluri si panadoale...

A fost foarte trista. Cind o dezbrac imi arata tzitzile ei, le studiaza si le spune pe nume, cu aceeasi duiosie cu care le "striga" acum doar citeva zile pe ale mele. Mi se fringe inima in mii de bucatele, si nici macar nu am cui sa spun, caci nimeni nu poate intelege. Mie nu indrazneste sa imi ceara, o singura data m-a vazut cu o bluza cu un pic de decolteu si a vrut sa bage mina in sin. Noaptea se ogoaie cel mai greu, ca nici nu e dezmeticita bine, si inca ar mai cauta liniste, pace si dulce. Dar...nu mai este.

Si culmea e ca atunci cind adoarme, cam chinuit (macar acum nu mai tresare continuu, ca sa ma strige...) EU ma simt goala si pustie, si imi lipseste cumplit alintul ala dintre noi.

Se pare ca postarea asta e mai degraba despre mine decit despre ea, desi probabil ca ar fi fost mai interesante detaliile despre cum s-a adaptat ea la noua situatie. Insa eu o sa strig in gura mare, oricui o sa vrea sa asculte:
- intarcare treptata, nicidecum brusca, asa cum am facut eu;
- lasati copilul sa suga cit vrea. Gradi nu e un impediment, poate ramine cu suptul de dimineata, seara si noaptea. Nici presiunile celor din jur, care tot se mira cum de INCA alaptezi, care ii spun copilului ca "e rusine", sau alte timpenii.

Sint cel mai mare sustinator al alaptarii, exclusive pina la 6 luni, continuata pina la macar 2 ani. Pacat ca am invatat-o the hard way. Sint intr-un punct in care nu vreau alt copil pentru ca pe el l-as alapta pina s-ar intarca singur, si asta m-ar face sa ma simt vinovata fata de Pisilinca, careia i-am furat aceasta placere, din considerente egoiste si idioate. Si nu, nu am bani sau timp de terapie.

4 comentarii:

  1. Te inteleg perfect!!! Acum ceva timp (avea aproape 1 an jumate) si noi am trecut prin povestea asta. Fortati de imprejurari intarcatul s-a facut brusc cu ducerea juniorului la bunici. Am avut "noroc" ca el s-a adaptat repede la situatie si a trecut foarte repede peste. Eu in schimb ...am suferit ca un caine in saptamana aia, plangeam cand vedeam copii de seama lui pe strada si aveam sufletul bucati chiar daca ai mei ma asigurau ca nu sufera de fel si ca e la fel de vesel ca de obicei si ca in afara ca se trezea noaptea si cerea apa in loc de san,nimic nu era schimbat. Cand ne-am revazut nu a mai schitat nici un gest ca si-ar mai fi dorit sau ca i-ar fi simtit lipsa...tot eu eram aia care sufeream ...sufleteste, caci in rest nu am avut probleme. Totul s-a retras natural fara pastile sau probleme. Dupa aproape un an tot ma mai gandesc cu nostalgie la perioada aia ..."durerea" a trecut dar restul a ramas in suflet

    RăspundețiȘtergere
  2. priveste inainte :)

    Timi07

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai facut ceva minunat pentru fetita ta, pana acum. Asta stii. Priveste intarcarea ca o etapa fireasca a cresterii, si pentru ea si pentru tine. Nu esti o mama rea, iar copiii isi gasesc repede resurse pentru a depasi un moment pe care noi il consideram dificil. Sa-ti mai zic ceva: oprirea alptarii cauzeaza mai intotdeauna o mini-depresie. La sentimentul de vinovatie se adauga brusa privare a organismului de acei hormoni minunati produsi atata timp cat iti alaptai copilul. Esti in sevraj dupa alaptat...Acorda-ti rabdare, va trece usor-usor si te vei simti mai bine. Sau poate a trecut deja?...

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc.
    Da, ma simt ceva mai bine, acum sint in depresie cu gradinita :))
    Inca ma apuca jalea cind fac biberonul noaptea - uneori imi cere lapte noaptea cind se trezeste - sau cind ii arata lui tati tzitzile ei sau ale lui (ale mele inca-s ferite de priviri, mi-e sa nu-i vina idei). Dar...asta este, cale de intors nu exista. Recunosc insa ca inca imi privesc sinii ca pe sursa de lapte...:(

    RăspundețiȘtergere