31.10.2009

Vorbe

Imi cer scuze anticipat pentru aceasta postare.

Dupa cum v-ati prins probabil din postarea "de-acum doua dati", o prietena virtuala din gashca noastra de prietene virtuale a pierdut o sarcina. A pierdut-o la 13 saptamini, dar destul de tirziu ca sa stie ca ar fi trebuit sa aiba o fetita.
Este vorba despre aceeasi prietena virtuala care acum 9 luni a pierdut o fetita din perechea de gemene care s-au nascut prematur. Si da, sotul ei a trecut prin niste momente cumplite, in care putea sa il piarda si in urma carora nu stie inca in ce masura sotul ei mai este...sotul ei, cel pe care l-a cunoscut acum niste ani.

Prietena asta a aflat tirziu ca este gravida, pentru ca a fost unul din rarele (statistic) cazuri in care a "beneficiat" de o menstruatie peste sarcina. Nestiind de "simburel", cum il alinta, a luat in prima luna de sarcina niscai medicamente; este irelevant despre ce medicamente este vorba, stiu insa ca in prospectul unora scria ca nu se recomanda a se administra pe perioada sarcinii. Ingrijorata din cauza asta, isi propusese sa faca o amniocenteza ca sa afle daca "simburelul" (care ajunsese intre timp cit o "lime") este ok.
Pentru ca afirmase deja ca orice-ar fi, ea nu poate sa intrerupa sarcina, i-am spus ca in locul ei nu as face nici amniocenteza, nici biopsie de vilozitati corionice, pentru ca interventiile presupun un risc (oarecare) de avort, si ca eu, personal, nu mi-as putea asuma riscul (sau vina) sa se intimple ceva rau. Cu atit mai mult cu cit a spus ca orice-ar fi, nu va renunta la copil.

Grupul a primit vestea cu bucurie si caldura, ea a primit incurajari ca totul va fi bine, si am "aderat" si eu la aceasta efervescenta generala. Eram asemeni unui stol de vrabii gurese intr-o zi insorita de sfirsit de iarna.

La doar citeva zile dupa ce se hotarise sa nu riste interventiile cu scop de diagnostic, ghinionul (soarta, Dumnezeu) a decis: "simburelul" a plecat pe drumul sau, cu doar o zi inaintea datei la care isi comemoreaza cealalta fetita pierduta.

Pe mine vestea asta m-a dat peste cap. Nu stiu cit poate un om sa indure, dar mi se pare ca pentru ea este deja prea mult. Nu stiu ce se spune in astfel de momente, nu stiu ce reactie ar putea consola in vreun fel mama a doi ingeri, plecati unul dupa altul in mai putin de un an. M-am ferit sa i-o spun, dar banuiesc ca i-au spus-o medicii, probabil Maria Alexandra (cum ar fi trebuit sa o cheme) suferea de leziuni grave, si Natura a decis cum stie Ea mai bine. Slaba consolare pentru ea, este genul de "diagnostic" care trebuie insa sa vina din partea unui medic, nu din partea unei prietene virtuale.

Ce m-a scos din minti mai mult decit orice altceva, au fost niste incurajari pe care eu le-am perceput ca fiind din ciclul "Lasa mama, esti tinara, poti oricind sa faci altul". Da, ALTUL, nu pe asta, pe care l-am avut, care a fost cu mine, in mine, si care a plecat.
Cum poti sa ii spui ca Dumnezeu a facut ce e mai bine, caci tot ce face El este spre binele nostru? Eu in locul ei cred ca as scuipa spre cer intr-un asemenea moment.
Cum poti sa ii spui ca Dumnezeu a decis in locul ei pentru ca cei 2 copii pe care ii are sa nu sufere in cazul aparitiei in viata lor a unei surioare bolnave? Cum poti sa ii spui asta unei mame?
Cum poti sa consolezi afirmind ca Dumnezeu ii incearca pe cei pe care ii iubeste si ca tot de la el va veni consolarea, cind nimeni si nimic nu ii va putea sterge din minte si din suflet faptul ca i-au murit doi copii?
Cum poti sa ii spui unei femei care abia a afirmat ca spera sa nu mai fie insarcinata niciodata, faptul ca pierderea unei sarcini nu inseamna ca nu va putea avea pe viitor alti copii sanatosi? Asta e din ciclul "Lasa mama ca faci altul", de parca s-ar fi stricat o jucarie si o putem inlocui cu una macar la fel de buna...

Stiu, sint rea, stiu, cei care au scris lucrurile astea au facut-o cu cele mai bune intentii, cu gindul de a mingiia, de a alina, de a consola.
Eu nu am putut sa scriu chestii de genul; stiu ca atunci cind credeam ca am pierdut sarcina, nimic nu m-ar fi putut consola, si m-as fi luat la trinta cu Dumnezeu si cu toata armata Lui de sfinti ca sa imi lase in pace copilul. Panica mai mare decit cea de atunci nu imi amintesc sa fi trait, panica si neputinta si teama, si nimic altceva nu mai conta.

Imi pare nespus de rau pentru micuta "lamiita" Maria Alexandra ...

6 comentarii:

  1. Sincer inteleg perfect ceea ce spui. Cu 2 saptamani in urma am pierdut o sarcina mult mai mica decat prietena ta. Eram cufundata in durere si numai sa aud lasa ca faci altul ma irita de simteam ca vad rosu in fata ochilor. Ce daca pot sa mai fac 100 nu e ala, nu va avea acelasi zambet, nu va avea aceiasi ochi...
    Acum ca am invatat sa accept situatia inteleg ca sunt bine intentionate aceste comentarii insa ma irita imens. Mai bine nu zici nimic ca ma ajuta mult mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi pare sincer rau pentru pierderea ta. Iti doresc sa ai putere sa te aduni si sa mergi mai departe, sa ajungi in final la rezultatul fericit pe care cred ca ti-l doresti !

    RăspundețiȘtergere
  3. Am scris mai devreme un adevarat roman...si am inchis fereastra in momentul in care m-am logat ca sa imi apara numele...sa nu postez un raspuns in calitate de ANONIM...
    Nu o mai iau de la capat, o sa spun doar ca reactia ta e fireasca, la fel de normala e insa si atitudinea celor multi...
    E de preferat sa spui o tampenie, dar sa fii prezent, sa fii acolo, chiar daca e de complezenta, insa ajuti sa se umple TIMPUL, cel care aduce alinare, cel care estompeaza durerea, cel care schimba lucrurile... INDIFERENTA sau NEIMPLICAREA mi se par mai greu de suportat decat VORBA FARA CREDINTA...pana la urma pe langa o tampenie spusa mai obtii si o strangere de mana sau o bataie incurajatoare pe umar...si ele conteaza caci simti ca imparti singuratatea cu cineva, chiar daca atunci cand s-a intors cu spatele e deja departe si cu mintea limpede...
    Eu stiu ca de preferat in asemenea momente e TACEREA PREZENTA, adica sa fii langa cel ce trece prin momente grele si sa taci, sa il lasi pe el sa vina la tine, sa il lasi pe el sa isi exprime durerea, sa il lasi pe el sa aleaga modul de...discutie.
    Dar suntem oameni si suntem supusi greselilor... Superficialitatea e o boala generata de "viteza" cu care traim...Nimeni nu doreste sa raneasca sau sa faca rau celui ce sufera, vrea doar sa ...deschida gura, sa zica ceva, sa bifeze ca a facut ceva...
    Din pacate nici cei ce vorbesc fara rost, dar nici macar cei ce tac nu au un raspuns la intrebarea celor loviti de grele incercari...mai mult sau mai putin divine...DE CE???!!! Asta e marea drama, ca mereu vrem sa stim de ce si nu prea gasim raspunsuri pe masura asteptarilor...
    As putea sa iti mai scriu , dar nu vreau sa plictisesc, eu sunt cam nevorbita de fel...:))
    Te pup.

    RăspundețiȘtergere
  4. Gigelica20
    Iti multumesc ca ai trecut pe aici, mai ales ca a trebuit sa rescrii mesajul.
    Ai dreptate, am recunoscut si eu, intentiile tuturor celor care incearca sa gaseasca vorbele potrivite sint bune; de complezenta sau nu, macar nu traiesti cu impresia ca nici daca ai muri tu insuti, nimeni nu te-ar baga in seama. Doar ca ... desi nu ajuta la nimic, eu cred ca a venit timpul pentru "revolta". Adica nu vad cum, dupa atitea incercari, ar mai putea ramine cineva calm, seren, impacat cu sine si cu Dumnezeu, oftind cu intelepciune "Asa a fost sa fie".
    Da, vrem sa stim de ce, si mi se pare normal. Pe mine cred ca m-ar consola sa stiu de exemplu ca ar fi fost un copil cu defecte incompatibile cu viata; mi-ar diminua sentimentul de vina, de esec. Si m-ar durea mai tare sa stiu ca organismul meu, uterul meu, placenta mea, nu au facut fata corespunzator.
    Eu m-am simtit foarte responsabila pentru Pisilinca in timpul sarcinii, cind era una cu mine, si totusi o viata separata. Am fost foarte stricta si severa cu mine in perioada aia, am urmarit mereu cu atentie obsesiva miscarile ei, uneori abia asteptam sa vad ca se naste ca sa pot gusta iar o gura de suc sau o felie de mezel sau o prajitura. Cind mi s-a spus sa stau in pat si sa fac tratament ca sa incercam sa o tinem cit mai mult la caldurica, am perceput totul ca pe un esec propriu si ma simteam vinovata pentru fiecare drum la baie, si pentru tupeul de a minca stind asezata in fund; simteam ca daca se va naste prea devreme va fi vina mea.
    Privind acum in urma, stiu ca eram irationala in pretentiile si temerile mele, dar stiu ca daca ar fi sa trec inca o data prin asta as fi stapinita de aceeasi doza de stress generata de sentimentul acut de responsabilitate, care a mers mult dincolo de responsabilitatile reale. Si cred, dupa cum am spus, ca sentimentul de vina este cel mai cumplit si mai greu de suportat.
    Si atunci cind nu iti vezi vina, e si mai rau, pentru ca ai tendinta sa o inventezi, sa te culpabilizezi pentru ca respiri aerul poluat al orasului tau si pentru ca ai mincat un ecler in oras, care sigur continea chimicale.
    Si mi se pare nedrept ca de citeva zile mamica noastra s-a transformat intr-un nume de prima pagina, intr-un fel de statistica, nimeni nu o mai pomeneste parca de frica sa nu strice atmosfera de 150g de legume si vaaaaaai ce mutrita dragalasa. Da, toti bebelusii sint dragalasi, intotdeauna bebelusul propriu este CEL MAI dragalas, iar extazierile de complezenta ma obosesc. Ca si superficialitatea, ca si balonul de sapun construit ca nu cumva sa ne deranjeze la sufletel necazurile altora.
    Dupa cum vezi, si eu sint nevorbita :))

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos iti shade...esti pe gustul meu cu lungmetrajul expus :))
    Am trecut prin multe la cei 32 de ani, dar stiu sigur ca inca mai am de "experimentat"...
    AM primit de mica o educatie crestin ortodoxa fireasca, nimic fortat, nimic impus, nu prea mult batut toaca pe subiect...A fost insa alegerea mea sau poate sansa mea sa fiu mai apropiata de biserica datorita...dar nu vreau sa spun motivele. Cert e ca eu cred si nu cercetez...Dar am avut o perioada cand nici nu puteam sa citesc o rugaciune, nu mai simteam ca exista acolo CINEVA care aude...
    A trecut ceva vreme pana sa IL regasesc...sau asa cum se spune...pana eu m-am intors la EL, caci ratacirea era a mea...
    Dar intre timp am luat parte la o experienta cutremuratoare...eu fiind simplu spectator...Aveam o colega de serviciu cu care ma impacam destul de bine. Ne unea dorinta de a deveni mame. Ea se straduia de ceva vreme, dar era tot mai increzatoare. La un moment dat s-a intamplat minunea. Toata sarcina am trait-o alaturi de ea. O alintam "Bananutza"...O mangaiam si vorbeam zilnic cu burtica ei. Imi era tare draga. Si a adus pe lume o fetita...totul a fost frumos, in ciuda faptului ca fetita avea un hemangiom pe fata pentru care a urmat un tratament...La 8 luni de zile cea mica a racit atat de tare ca au internat-o in spital...si la 10 luni a murit...Cica ar fi avut o ciuperca la plamani...Ca o luase din spital , ca o avea deja, ce mai conteaza...Realizezi ce drama pentru parinti, pentru acea mama?!
    Am fost la inmormantare. Eram la aproape 2 saptamani de la ET si speram sa fiu insarcinata. Si totusi ma simteam vinovata.De fapt simteam in primul rand revolta...Priveam spre cer cu dusmanie si imi venea sa urlu: ce explicatie mai ai pentru asta?! Ce jutificare?! DE CE!!! Nu gaseam nici o explicatie pertinenta pentru ce se intamplase. Nimic nu justifica moartea unui copil nevinovat.
    Iar MAMA era cea care ne incuraja pe noi, cei veniti la inmormantare...Durerea ei era deja in cer...si gasea cate o vorba buna pentru fiecare...Mie stii ce mi-a zis?!
    Ca a rugat-o pe fiica ei sa vorbeasca cu ingerii si sa imi trimita repede un bebelush...Iti dai seama ca am inghitit in sec si imi venea sa ma trantesc pe pamantul in care vroiau sa o ingroape si sa urlu...DE CE???
    Am primit tot atunci o explicatie de la o alta prietena buna extrem de credincioasa ... pe loc mi s-a parut pertinenta explicatia, acum nici nu mi-o mai amintesc si oricum nu as accepta-o...As muri daca Pitonul ar pati ceva...
    Si ca sa inchei, stii cum o chema pe fetita?
    ALEXANDRA MARIA...ca pe bebelusul prietenie noastre comune...
    Inchei caci plang in hohote si nu ma mai pot concentra...

    RăspundețiȘtergere
  6. Cind moare un batrin, e o drama pentru familia lui; cind moare un copil, parca plinge Totul.
    Nici eu nu imi mai pot imagina viata fara Ilinca; parca nici nu am existat pina la ea. Ma apuca frica atunci cind ma surprind amintindu-mi ca acum 2 ani de zile nu aveam nici o grija, si parca nu era chiar rau sa pleci de-acasa si sa te intorci cind te taie capul, sa stii ca nu depinde nimeni de tine; ma apuca frica sa nu fiu pedepsita, desi nu regret nici o clipa existenta ei. Desi nu asta gindesc, mi-e teama sa nu inteleaga Cineva gresit si sa mi-o ia. Si ma uit in jur, la cite se intimpla, si cu atit mai mult mi se pare ca sintem fragili, si expusi, si toata viata ti se poate schimba intr-o fractiune de secunda. Si daca te gindesti ca aceasta schimbare poate fi produsa de o bataie de aripi de fluture (stii filmul si teoria), viata devine cu atit mai infricosatoare. Ce sa mai zici? Sa ne bucuram de ea, si sa speram sa fie totul bine. Sau sa ne rugam, in cazul meu unui Dumnezeu bun si milostiv.

    RăspundețiȘtergere