Am povestit eu mai demult despre prima mea casa...despre Casa Mea din strada Stejar. Apartamentul asta era tare aproape de cimitirul Eternitate, asa ca atunci cind am inceput sa mergem la Inviere, mergeam la biserica din cimitir.
Nu imi amintesc cind a inceput sa ma impresioneze "refrenul" cu "Hristos a inviat din morti/Cu moartea pe moarte calcind/Si celor din morminturi/Viata daruindu-le", dar stiu sigur ca Invierea in cimitir este o experienta unica si pe care am perceput-o mereu ca sinistra.
Lumea merge in cimitir destul de devreme, pentru a aprinde cite o luminare pe la morminte si pentru a cinsti/oferi de pomana un pahar de vin de sufletul mortului. Recunosc ca experienta a fost aproape comica intr-un an in care am mers cu o gashca de prieteni, dintre care unul era pornit pe degustari (si critica) de vin, iar celalalt s-a impiedicat de un gardulet intr-o zona mai intunecoasa, a cazul peste un mormint, s-a recules si s-a ridicat agale spre groaza unor femei, pe care le-a intrebat tacticos "Si-acu ce va speriati asa, nu la inviere ati venit??".
Ma rog, ideea era ca in afara aleii principale, care este bine luminata de felinarele stradale, intreg cimitirul pilpiie sub flacarile a mii de luminari, fapt ce creeaza o imagine impresionanta. Luatul Luminii la miezul noptii - cu siguranta mai sfint dupa mintea mea, daca ar fi scutit de lectura mesajelor Mitropolitului si Patriarhului catre credinciosi - este mai departe pingarit de cei veniti la distractie, de "originali" care intoneaza strimbindu-se sau schimbind versurile in bataie de joc, de "grabitii"care par sa creada ca sfintenia Luminii scade direct proportional cu numarul de luminari aprinse inainte de cea proprie, de cei care se inghesuie de parca s-ar da "ceva".
Dar cu adevarat inspaimintatoare este iesirea din cimitir; fireste ca cei mai multi se indreapta spre case imediat ce se termina fragmentul de slujba care se tine afara la miezul noptii. Dar in sfertul de ora cit toti sint adunati in jurul bisericii, aleea lunga care coboara spre iesirea din cimitir este cotropita de cersetorii care au bintuit pentru pomeni, raspinditi pina atunci. Asa ca plecarea pare o veritabila carare spre infern, printre saraci, amariti, ologi, tigani, chiori, betivi, handicapati, veniti impreuna cu copiii, toti invocind numele Domnului si cerind "un ban", "un ajutor cit de mic"; e un cor de voci rugatoare, venite din trupuri sfrijite si mutilate care se reped catre tine cu miinile intinse.
Asta m-a impresionat mereu in fiecare an, mai mult decit orice altceva. Dumnezeu este (sau nu) in sufletul fiecaruia dintre noi, si nu sint obisnuita sa imi pese de credinta altora, mi-e de ajuns sa o respect. Dar atita tristete, durere, mizerie, saracie, nu au cum sa te lase indiferent. Si-atunci parca te intrebi cum se poate ca intr-o mare de mii de credinciosi adunati doar acolo, sa mai existe inca 100 de oameni care nu au ce pune pe masa de Paste; cum se poate ca 100 de oameni sa sarbatoreasca Invierea Domnului cu resturile de la mesele altora, si sa se bucure pentru ele, caci in restul zilelor nu primesc resturile curate, invelite in hirtie, ci trebuie sa le caute in tomberoane; unde este credinta celorlalti, a miilor de oameni veniti sa ia Lumina, cum urmeaza ei exemplul si indemnul Domnului pe care au venit sa Il proslaveasca, daca pe lume inca se mai moare de foame?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu