In vara lui 1997 mi-am inceput "activitatea de voluntariat" la cabinetul veterinar din cartier. Tot atunci ne-am intilnit prima oara.
Era o pufosenie crem cu labe groase care facea deliciul copiilor de la bloc. Si al meu. Nu aveam cum sa rezist. Si oricum nu aveam nici un ciine la tara.
O sa tin minte vesnic prima noapte cu ea. A stat inchisa in bucatarie, i-am facut culcus in vechea mea cadita de plastic, de-aia de copil mic, si am folosit si o paturica din aceleasi vremuri imemoriale. Eu dormeam la etajul unui pat suprapus, iar Mara era primul pui de ciine din casa noastra.
Pe la 2 a apucat-o singuratatea....si da-i si scheauna. I-am dat mincare (diversa), apa, pupici, coji de pepene de ros, jucarii. S-a pishat fix pe patura din cadita. Vroia companie. A vrut pina dimineata, cind am plecat la "job".
Noaptea urmatoare am exilat-o pe balcon in speranta ca n-o mai aud. Initiativa mea a fost repede amendata de mama, care mi-a taiat-o scurt spunind ca vecinii nu au nici o vina, si ca daca am vrut ciine, sa ma ocup de el. Macar daca ar fi fost ciinele meu, sa stea cu noi...
Ca proaspata "asistenta veterinara", aveam cosmaruri legate de Mara si de epidemia de parvoviroza din oras. Am dirdiit bine vreo 2 saptamini, pina a fost clar ca nu se molipsise si am reusit sa o vaccinez. Intre timp a fost mutata la tara, la noua (si singura) ei casa.
Mara a fost un ciine modest si cuminte. Si-a petrecut mai toata viata legata, iarna mai putin decit vara totusi. Placerea ei era sa o tuleasca din curte si sa umble fleaura prin sat, asa ca a inceput sa fie lasata libera din ce in ce mai rar. Tata ii spunea NeMe-UBe, NasMaro, UrechiBlegi. Ne-a facut o data o bucurie cu 8 puiuti dintr-un foc... apoi am sterilizat-o si ii spuneam in gluma Foca, pentru ca se ingrasase mult, si parca ii ramasese mic capul.
Mara a iubit pe toata lumea. Acum vreo luna a sarit cu labele pe mine ultima oara, cind am fost pe la ea in fuga sa ii iau vasul de mincare. Mi-a trecut atunci prin cap ca e cam batrinica, saraca; cea mai batrinica, oricum. Trebuia sa ma intorc cu vasul plin, dar n-am mai apucat, s-a dus altcineva in locul meu. Duminica nu am ajuns sa o salut, nici macar de la distanta.
De 8 martie, Mara ne-a parasit. Bucuria mea este ca s-a dus repede, probabil asa cum ar merita toti ciinii sa se duca. A luat masa de dimineata, a salutat-o pe bunica pe la prinz, si s-a stins in cusca ei la scurt timp dupa aceea. Inainte de lasarea intunericului, Marutza noastra era deja rece, de asta zic ca s-a dus repede. Ar fi fost mai greu pentru toata lumea daca s-ar fi imbolnavit, daca ar fi trebuit sa o luam de la casa ei, sa o plimbam in oras la medic; nu stia ea ce e ala oras, de ce e agitatie, de ce e asa multa lume, ce sint masinile. E adevarat ca s-ar fi bucurat de mai multa atentie, dar pretul merita platit?
Ramas bun, Marutza, transmite-le salutari lui Teddy si Elei, si lui Patrocle, si spune-le ca inca sint iubiti. Si daca o intilnesti pe Mitzura, da-i si ei un pupic, sa il transmita neamului pisicesc; stiu ca ne asteptati in gashca. Un ultim pupic pe nas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu