Butelia Campingaz procurata cu "aventurile" de rigoare s-a dovedit extrem de utila timp de 4 zile cit am folosit-o. Dar, inevitabil, a sosit si ziua in care a trebuit sa ne luam la revedere de la campingul La Rueda din Cubelles si sa pornim (ca melcii, nu doar cu casuta in spinare ci si cu ochii iesiti din cap...) spre aeroport.
Ziua de cazare in camping se termina la ora 12, avionul era undeva pe la 23. Nu cred ca ne-ar fi dat nimeni afara, dar am decis sa nu profitam de bunul simt al oamenilor alora, si sa continuam sa demonstram ca exista si romani civilizati; asa ca de dimineata prima grija a fost sa ne apucam sa stringem cortul si multele ciuveie imprastiate.
Printre altele, trebuia sa recuperam arzatorul, bine atasat la butelia minunata. Am aprins focul, la maxim, si ne-am apucat de restul treburilor.
La 11.45 focul ardea voios la aragazul nostru de voiaj si noi faceam zimbre ca pierdem autobuzul catre aeroport. Asa ca l-am stins, l-am indesat repede intr-un rucsac si am luat-o la trap catre statia de bus.
Drumul pina la aeroport a durat mai bine de un ceas; "plimbatul" prin aeroport pina am gasit "bagajele de mina" - proasta combinatie de termeni care sa desemneze un rucsac de 20 de kile, unul de 15 si doi rucsacei de cite 5-7 kile fiecare ! - ne-a mai luat si ala ceva timp...asa ca am ajuns transpirati, obositi si cu limba de un cot la cladirea micuta si albastra. Fericiti, i-am explicat (mai mult prin semne) angajatului de acolo ca vrem sa lasam si noi bagajele. Desigur, nici o problema. Ne face semn sa le punem pe banda sa le scaneze intii - masura de securitate standard. Ne conformam.
Ne da jos de pe banda rucsacul cel mare si ne da de inteles ca ceva e in neregula. Dupa ce ne privim mirati unul pe altul citeva secunde, ne pocnim (virtual) cu miinile peste frunte: am uitat butelia....!
Ne luam rucsacul, mergem afara, scoatem din el aragazul, dam drumul la gaz iar. Si fisiie, si fisiie....pina la urma ne gindim ca daca tot n-o mai fi presiunea asa mare in butelie, poate reusim sa o scoatem (cu forta), ca daca asteptam sa se goleasca s-ar putea sa pierdem si avionul...
Victorie! Cum cel mai destept cedeaza, aragazul nostru de voiaj a "percutat" la eforturile noastre conjugate astfel ca a devenit iar un deux-pieces admirabil: un arzator usor afumat si o butelie care fisiia entuziast prin orificiul mult mai mare. Cind ni s-a parut noua ca s-a terminat de golit, am azvirlit-o intr-un cos de gunoi (de-ala inchis, fireste, singurul tip de cosuri de gunoi din tot aeroportul) si ne-am intors victoriosi cu rucsacul.
Din motive greu de inteles, angajatul cel amabil parea cuprins de o panica tare nesanatoasa, si ne intreba frenetic ceva aparent extreeem de important pentru el.
Dupa indelungi gesticulari, el din ce in ce mai rosu la fata si mai transpirat, noi cu circei de la atita dat din umeri, ne prindem in sfirsit ce il supara asa de tare pe bietul om. Vroia sa stie unde e butelia - asa ca ii aratam, bucurosi si relaxati ca in sfirsit am inteles ce se doreste de la noi - cosul de gunoi.
Nu am crezut ca gestul acesta se poate vedea in viata reala, si ca poate fi atit de natural si de convingator. Mai cu patos decit cel mai bun actor din cel mai bun film din lumea asta, omul isi pune miinile in cap si se repede vijelios catre cosul de gunoi.
Simtindu-se vinovat de necazul omului, Motanul-Sef il urmeaza, oferindu-se politicos sa scormoneasca el in gunoi dupa butelia buclucasa. Oferta sa nu doar ca este respinsa, dar se si trezeste impins violent. Apoi, omul se repede pe o usa din spate, se intoarce cu o legatura de chei, descuie cutia de gunoi si scoate victorios butelia - care de la atita agitatie incepuse sa mai picure niste resturi de gaz...
Cind se intoarce ne cerem scuze - repetat - el la fel (ceea ce ne-a cam mirat, probabil ca in alte parti am fi luat si bataie pentru imprudenta noastra) si ne-a explicat ca oricind cineva putea arunca o tigara aprinsa in cos si cine stie ce nenorocire s-ar fi intimplat. Chiar mai jenati decit pina atunci, ii dam dreptate omului - desi se dovedise cam panicos.
Revenim la scaner-ul cu pricina si punem entuziasti bagajul inapoi pe banda. Il vedem ca se schimba la fata cu totul - iar !! - si ma cheama sa imi arate pe ecran un obiect metalic de dimensiunea unei...butelii. Eu am convingerea ca pina la urma va chema politia si vom fi arestati, el ma priveste ciudat ( de tot) dar isi stapineste vocea ( cu un efort evident) si imi spune ca nu avem voie cu NICI UN FEL de butelie in avion. Ii spun si eu ca nu mai avem nici o butelie, nici plina nici goala nici sigilata nici desigilata... si satula de circ ma apuc sa desfac bagajul in fata lui, ca sa identificam odata pentru totdeauna orice alt obiect buclucas si potential periculos.
Finalul este apoteotic. Citiva turisti care stau la coada in spatele nostru ne admira (sau nu) cum ne imprastiem rufele pe banda. Angajatul atit de incercat ne priveste si el, usor ingrijorat, intrebindu-se ce bombe sau serpi cu clopotei ar mai putea iesi din rucsac.
Si il gasim. IBRICUL de cafea. Mic (ca pentru doua persoane) cilindric, de dimensiunea unei butelii. Pune iar rucsacul prin scaner - nu mai gaseste nici un motiv de ingrijorare. Ne face semn ca ne putem stringe bagajele (acuma sa le indesi tu la loc daca mai poti !!), le putem incuia, ne putem duce sa ne plimbam in Barcelona, sau sa dormim pe iarba verde, sau in general putem face ORICE vrem, numai sa plecam de acolo inainte sa mai cream vreo belea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu