La serviciu net, acasa net plus sitcom condimentate cu niste discutii/jocuri cu Pisilincul din dotare.
Si cam atit.
Cu netul m-am potolit brusc ieri. Nu ca nu mai intru, pentru ca inca am impresia ca o sa fac bube daca mi se deconecteaza YM :)) , dar am avut asa, o revelatie brusca: am avut dreptate !
Am cunoscut virtual citeva super-persoane acolo. Cu foarte putine dintre ele am avut si ocazia de a ma intilni fata in fata macar pentru citeva clipe. Cu altele, si ele foarte putine, am avut - si inca mai am - deosebita placere de a vorbi la telefon de parca ne-am sti de-o viata. De-ale noastre, cu plozi si joburi, cadouri si petreceri pentru copii, poate reduceri, poate.... dar cit e de placut sa schimbi o vorba cu ALTCINEVA, cineva cu care de altfel te si simti pe aceeasi lungime de unda...!
Mereu am avut o retinere in a amesteca prea tare viata privata cu activitatea virtuala. Mereu m-am gindit ca nu poti cunoaste un om pe net - doar ma stiu pe mine, ce impresie las in virtual si cum sunt de fapt in viata de zi cu zi.
Ieri am suferit o dezamagire "de grup". Luate una cite una, toate fetele care mi se lipisera de suflet imi sunt inca lipite de suflet, dar in grup nu-mi mai gasesc locul.
Asta a venit la pachet cu nehotarirea Motanului legata de o iesire azi sau miine, singur sau amindoi, solicitat sau nu bunica pentru stat cu Pisilincul, mers cu taxi sau cu masina, la evenimentul din seara asta sau la urmatorul, avem sau nu invitatie, platim sau nu bilet.... pina cind in final eu am ramas acasa si el a plecat.
Sa nu-L minii pe Dumnezeu, nici nu tineam musai sa merg; era doar o iesire din cotidian, recunosc, si mi-e tare dor sa petrecem niste timp numai noi doi, timp in care poate sa ne si vorbim; mi-e dor sa comunic, sa stau la povesti, sa ne relatam nimicuri, sa FIM impreuna. Mi-e tare dor sa fim si un cuplu, sa iesim in lume asa, sa fim perceputi asa de cei din jur, pentru ca mereu mi-au displacut misoginismul si mirlania cu care unii sau altii ieseau cu noi la bere, lasindu-si, vesnic, nevestele acasa. Si pe vremea aia eram convinsa ca noua nu ni se va intimpla asta. Mai exact, ca NU VOM LASA sa ni se intimple asta. Inutil sa spun ca exact asta facem...
Si tot azi - de fapt am inceput de ieri - am citit inceputul autobiografiei lui Ozzy si iar am fost...dezamagita cumva.
Pina cind mi-am dat seama ca eu sunt cea care greseste.
Atunci cind nu-ti mai gasesti locul undeva, cind aspiratiile, sa le spunem, colectivului nu ti se mai potrivesc, pleci discret, nu trintesti usa scuipind coji de seminte pe pres.
Atunci cind iti doresti ceva, trebuie sa deschizi gura si sa spui; copilului care nu plinge, nici mama nu-i da tzitza.
Si in sfirsit, este fundamental gresit sa te superi pe oameni ca nu sunt asa cum ti i-ai imaginat si dorit. Greseala nu este a lor, este a ta; lipsa de realism, obiectivitate, dorinta de acceptare si iubire fata de semeni. Ozzy is who he is, si a fost intotdeauna acelasi. Si atunci cind il visam cu ochii deschisi, el era acelasi, cel care in adolescenta a avut un singur job care i-a placut, si anume cel din...abator. Nu el s-a schimbat. Eu nu-l "cunosteam" suficient. Este doar decizia mea daca il iubesc sau nu si de acum incolo, dar nu trebuie sa il arat cu degetul si sa il huiduiesc pentru ca eu am proiectat asupra lui o imagine care corespunde mai mult fanteziilor mele decit realitatii.
Cam asa e si in viata de zi cu zi, cred. Viata in sine e frumoasa, iar oamenii din ea sunt si ei frumosi. Noi suntem cei care gresim avind asteptari si pretentii, noi gresim cind ii caracterizam pe cei din jur pe baza experientelor noastre, noi gresim incadrindu-i in tipare care, descoperim mai tirziu, cu minie si frustrare, nu le sunt pe masura.
Mi-ar fi tare drag sa imi amintesc aceasta farima de intelepciune si pe viitor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu