Nu am fost niciodata cu adevarat fascinata de orasul asta, desi mi-a fost zugravit in nuante pline de romantism de una dintre putinii Profesori pe care i-am avut in 12 ani de scoala si 6 de facultate. I-am apreciat vechimea, istoria, arhitectura, zonele pitoresti despre care ni se povestea in timpul orelor de limba franceza (intensiv), dar nu s-a creat nici o clipa nici o legatura sufleteasca.
M-am vazut expediata acolo, cu o bursa Erasmus - lucru care spune multe, pentru cunoscatori. Ideea in sine de a pleca a fost dificil de acceptat, eu fiind cam "closca". Ma rog, as merge pina la capatul lumii, dar nu fara Motanul meu (si, mai nou, nu fara Pisilinca), mai ales daca e vorba de o perioada lunga de timp; ca altfel, asa, pentru citeva zile, sint destul de plimbareata.
Am pornit la drum "montindu-ma" cit de bine si frumos trebuie sa fie, cita lume viseaza o viata sa ajunga in orasul asta, mai aveam putin si-i mutam si pe Romeo si Julieta in imediata vecinatate a Notre Dame-ului, pe principiul ca propria minte si stare de spirit fac diferenta intre o experienta superba si una execrabila.
Am avut un soc imediat ce am ajuns; moment ales prost, avind in vedere ca era prima zi de Paste si totul era pustiu, peste tot. M-au asteptat in oras doua studente de la noi de la facultate, care se aflau deja acolo de vreo 6 luni, si m-au condus catre facultate si campus. Pe strada, nici tipenie de om; magazinele inchise, campusul pustiu, caminul gol.
Al doilea soc a fost legat de intrarea in camera.Trebuie sa spun ca intotdeauna mi-am dorit sa stau in camin, viziunea mea despre viata de student fiind foaaarte romantata. Ce sa fac daca m-a nascut mama intr-un oras universitar...?
Oricum, 3 luni de viata de camin mi se parea numai bun. Daca nu imi place ( cum sa nu imi placa????) nu trebuie sa "indur "prea mult (din nou, cum sa nu imi placa???). In plus, stiam ca aici "organizarea" e in doua camere individuale/apartament, cu bucataria si baia comune...Ce poate fi mai frumos?
Nu cred ca imi inchipuiam camera varuita in culori vesele si cu mocheta pe jos. Adica nici macar eu nu pot fi atit de...de...zuza. Dar cind am intrat....
Pereti cu vopsea galben-crem-pal. Pe jos un linoleu ...galben murdar. Da murdar! Pat de fier, salteaua pusa pe el, asternuturile puse gramada pe pat. O noptiera minuscula si un raft mic. Dulap in perete, cu usi glisante, alb. Si peste toate astea, un miros oribil, care am dedus ulterior ca provenea de la condimentele cu care gatea colega mea de apartament. Care provenea din...orient. Ala apropiat. Care m-a fascinat mereu....da mincarea orientala pe care am mincat-o eu in Romania NU mirosea asa....
Trollerul meu gri cu flori roz era singura pata de culoare. Ma rog, si patura albastra pentru care nu aveam cearsaf.
Macar mergea internetul, puteam evada...spre casa.
Am plins citeva zile cum nu am plins in viata mea. Nu indrazneam sa ies din camera de frica sa nu ma ratacesc. De altfel, am stat in camera vreo 3 zile, mincind snitele luate la pachet de la fastfood din Bucuresti...pe care nici macar nu le-am pus in frigider, ca si ala putea cumplit. Cind a venit colega de apartament...am facut cunostinta. Avea peste 40 de ani, miroasea groaznic...
O saptamina a durat pina cind m-am indurat sa scot cite ceva din troller. Pina atunci dimineata imi puneam in troller "chestia" in care dormeam imbracata, luam haine de mers la scoala...cind ma intorceam le puneam la loc in troller si scoteam "pijamaua". Acelasi ritual cu periuta si pasta de dinti, sapunul, lufa, gelul de dus...tot. Cind vorbeam cu cei de acasa nu ziceam decit ca e nasol. Motanului ii boceam nonstop ca eu vin acasa, renunt la doctorat si la tot...
Prima "investitie" a fost o plantuta miiica si simpatica, botezata Florica. Fara ea cred ca ma urcam pe pereti. Si-asa, cred ca o doaga mi-a sarit, ca eu si Florica stateam la povesti...NU, ea NU imi vorbea !!
. Ii povesteam din ce in ce mai des ce vas special i-am luat ca sa o pot inghesui in troller la intoarcere, fara sa o sifonez. Pentru ca Florica este foarte smechera, are o freza ca Jackson Five...Dupa Florica am renuntat la cafea. Am incercat sa ma apuc de ceai, dar n-a tinut. Ca si acasa, ceaiul e pentru oameni bolnavi.
M-am saturat de mezeluri asa ca am inceput sa imi fac salate. Am dat o avere pe ulei de 100 de feluri, tot mi se pare amar si nasol...nu stiu de ce. In schimb se exagereaza ca fructele si legumele nu ar avea gust...Din pacate insa aici nu am gasit deloc marar...
In ziua aia am mers cu fetele la piata - un fel de bazar unde se gasea insa o faimoasa taraba cu o multime de soiuri de mere, inclusiv bot-de-iepure - si apoi am petrecut doua zile inchisa in camera, mincind snitele luate dintr-un fast-food din Bucuresti inainte de plecare si vorbind pe Messenger cu Motanul. Am avut o tentativa de a ma plimba prin campus, insa mi-a trecut repede pentru ca arata de-a dreptul sinistru: pustiu, cu cladirile vechi si absolut nerenovate la exterior, imi amintea mai degraba de bombardamentele descrise de Sven Hassel decit de cum imi imaginam eu ca ar trebui sa arate un loc plin de tineri studiosi.
Parisul nu mi-a placut. Nu mi-a displacut decit din pricina singuratatii si a izolarii, pentru ca nu am reusit deloc sa socializez cu nimeni si am suferit de un dor crunt de acasa, amplificat de faptul ca abia reusiseram, dupa aproape un an, sa aproape-terminam amenajarea noului apartament in care ne mutasem, iar eu fusesem nevoita sa plec inainte ca lucrurile sa isi fi gasit locurile firesti in dulapuri. Am fost insa departe de a-i descoperi magia, farmecul, misterul, pitorescul atit de laudate.
Prima oara am fost smulsa din starea de...prostratie si disperare in care intrasem dupa ce am ajuns in Paris de un drum cu metroul. In care a urcat la un moment dat cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata...
Un barbat la 30 si ceva de ani. Foarte masculin. Frumusetea asta este foarte discutabila; mie mi s-a parut extraordinar de frumos, dar...deloc genul "Ricky Martin". Era imbracat foarte hippie; ciocate, camasa inflorata, vesta de piele, blugi uzati. cu o palarie mare de cowboy. Purtind agatata la git un fel de cutie de tabla retro, cu poza lui Marlyn...
"Mica" lui problema era ca avea un tremurat necontrolat al picioarelor. De fapt, omul cersea. A spus o poveste lunga despre o infectie contractata in spital. Nu am inteles prea multe pentru ca in metrou era foarte galagie. Si-a spus povestea pe indelete, pret de vreo 3 statii. Nu se grabea. A refuzat locul care i-a fost cedat...
Apoi, fara sa ceara...in tot discursul lui nu a fost nici o secunda vorba de "ajutor", "bani", sau "mi-e foame", s-a plimbat printre scaune, in vagon. Fara sa se uite lung la nimeni, dar spunind "multumesc" si daruind un suris tuturor celor care i-au dat vreo moneda.
Era cersetor...
Tot in metrou. Un alt individ, de data asta foarte tinar, pustan. A urcat cu o cutie mare si cu un flaut. Cutia deschisa a scos la iveala un fel de ... "ceva care cinta". A cintat jazz la flaut, "acompaniat" de intreaga orchestra ascunsa in cutie. A cintat mai bine decit am auzit cintindu-se in multe baruri cu "jazz live" din Iasi. La fel, pe indelete, 3 piese. Fara sa le scurteze, fara sa le macelareasca. La sfirsit s-a plimbat si el agale printre scaune. Si pentru ca metroul a facut o oprire intre statii pentru "regularizarea traficului", ne-a mai cintat o piesa, inainte de statia la care a coborit. Lumea a aplaudat...
Terasa in Quartier Latin. M-am oprit sa beau o bere si sa fumez o tigara. Trecuse prea mult timp de cind nu am mai facut asta, aveam si o carte buna la mine....Terasa era deschisa pe o singura latura, asa ca ploaia marunta si "perseverenta" nu ma putea ajunge. Printre mese se plimba agale un porumbel. Ciuguleste coji de seminte si inca ceva, el stie ce; ochii mei, de la "fabuloasa" inaltime pe care o am, nu deslusesc ce e acel "inca ceva" minuscul. Se plimba printre picioarele oamenilor, calm si linistit. Apoi, cu o scurta bataie din aripi, se urca pe masa mea, la 5 centimetri de mina care se odihnea pe cartea de care uitasem. Ma priveste cu un ochi, apoi cu celalalt...priveste cartea...ma priveste din nou si sare jos de pe masa, sa isi continue ciugulitul...
Am fost cumva o norocoasa, pentru ca in perioada in care am stat acolo, am primit vizita de 10 zile a Motanului, vizita de un weekend a celei mai bune prietene din copilarie si vizita de 2-3 zile a unui coleg de munca. Toate astea m-au scos din rutina, iar colegul cu pricina m-a scos si din lenea mea caracteristica, dupa ce m-a fugarit tot centrul Parisului pe jos in jumatate de zi...
Ce mi-a placut, fara drept de apel? Singurul loc in care mi-am gasit linistea si calmul, Sacre Coeur. Acolo a fost Acasa, iar corul de maicute a fost sublim. Tot acasa, sufleteste, m-am simtit in tot Montmartre; din pacate insa nu e o experienta "povestibila" ci doar "traibila".
Ce sa mai spun? O viata aparte mi s-a parut cea a metroului, cu statii dese, bine organizat, curat (in comparatie cu transportul in comun din Romania). Imi placea mai ales datorita amalgamului de oameni de toate culorile, vorbitori de toate limbile pamintului, care strabateau distantele mult prea mari ascultind muzica sau citind; parca te simti mai putin straina cind vezi atitia straini in jurul tau.
Mi-a placut gradina zoologica, prima in care am intrat vreodata, unde am vazut girafele si suricatele; de ambele specii m-am indragostit iremediabil. Mi-au placut concursurile canine desfasurate pe spatiul special amenajat din campus, si serilein care mergeam sa vad caii in manej, la cursurile de echitatie.
Mi-a placut ca era o alta lume, cu deschideri si oportunitati la care nici nu visasem, pe care nu mi le imaginasem ca fiind puse la dispozitia "omului de rind".
Dar Parisul nu mi-a placut. Daca as avea de ales, nu m-as mai intoarce acolo decit pentru o seara si o noapte petrecute in Montmartre, cu luminile si culorile sale. Daca ar fi sa imi duc iubirea vietii undeva, as duce-o la Barcelona. Ironic, iubirea vietii mele a fost cea mare m-a dus la Barcelona, dar eu sper sa ii intorc favoarea cit de curind:)). Pentru totdeauna, daca s-ar putea...
Toti mi-au zis ca-s ca de obicei, jiji-contra, cand am zis ca mie Parisu' nu-mi place. Sar-mana, nu-s singuru', se pare. :-)))
RăspundețiȘtergereTizule (al cui, a propos, exista si un "pisiloigri"???:-))), si de mine ride lumea cind ma aude ca spun ca Parisul e un oras ca oricare altul :)). Bine, nu e ca oricare altul, ca ei au avut timp, deschidere si resurse sa construiasca Louvre-ul, ceva mai batrin decit Casa Poporului (dar mie personal mi s-a parut fix la fel de grandoman si de urit) si Tour Eiffel (de asta chiar m-as lipsi, si in Iasi si in Bucuresti, desi cu primarii pe care-i alegem nu se stie niciodata). Ce sa zic, e urias (11 milioane de locuitori, imi spunea un parizian), e bine organizat ca altfel ar fi total nefunctional, transportul in comun si numarul redus de masini (raportat la populatie) pe mine m-au dat pe spate, era efectiv o placere sa te deplasezi cu orice, metrou, autobuz, desi si ele aveau si rute/ore mai aglomerate.
RăspundețiȘtergereO alta chestie care m-a frapat negativ, dar despre care nu am vrut sa comentez pentru ca ramine si un regret al meu, e legat de mincare. Intr-adevar, raportat la salariile lor e ieftina, mai ales mincarea proasta. Raportat la bursa Erasmus si la banii de acasa pe care i-am incropit, pina si aia proasta era nepermis de scumpa, chiar prin comparatie cu ce era la vremea aia in supermarketurile noastre. Ma rog, mie asa mi s-a parut. Ce regret este ca nu am avut ocazia sa incerc mincare frantuzeasca de-adevaratelea, ceva ce se gateste in case de oameni. Tentativele mele de a minca la cantina au fost esecuri, ca mi s-a parut ca totul este mult prea dulce. Si scump, fata de cit ma costa pe mine o masa de prinz in camera, cu vesnicele felii de mezel, brinza topita/cascaval, iaurt cu fructe (asta cu "fructe = coloranti si arome era mai ieftin decit cel natural) si pui la rotisor la punga, rece. Sint convinsa ca din punct de vedere culinar poate fi o experienta placuta sau macar inedita, din pacate nu am avut aceasta ocazie.
Ca sa rezum: nu, nu mi-a placut Parisul :))
ha ha. Nici mie nu pot sa zic ca mi-a placut foarte mult. Eu de fapt,dupa o luna de stat in Franta,tot ce vroiam era sa ajung cat mai repede in Germania. Oprierea de 2 zile in Paris suna ca ceva teribil.Niciun turn,niciun Disneyland. Am vrut sa plec cat mai repede.
RăspundețiȘtergereIn concluzie..suntem 3. :)