In toiul noptii mai negre decit ar trebui sa fie permis, mai reci decit ti-ai putea imagina, mai pustii decit daca ai fi singura fiinta din Univers, se aude inca un tors mititel. Nu e decit Motanul, dragul de el, pentru care am avut prea putine mingiieri de cind am nascut, mai mult "suturi" blinde, tipete, cearta, reprosuri, tras de coada si promisiunea de a-i face vint pe geam. Nu e vina lui, si acum mi-e mila de el, pentru ca am ajuns in locul lui cumva si vad pe propria-mi piele ce inseamna.
Ne nastem si murim singuri, fara indoiala, dar ceea ce nu ni s-a spus este ca ne petrecem si restul vietii tot singuri, pierduti in propriile vise, ambitii, asteptari, sperante. Ne duc de mina oameni pe care ii numim parinti, care ne modeleaza - munca aproape la fel de inutila ca viata insasi, caci desigur ca socoteala de acasa nu se mai potriveste cu cea din tirg - si care ne promit sa ne iubeasca mereu, neconditionat; si o fac; iubesc copilul din imaginatia lor, copilul asa cum ar fi trebuit sa fie. Intilnim oameni pe care ii numim prieteni, asupra carora varsam fara mila toata gama noastra de pretentii, pe care ii inghesuim intr-un tipar strimt si pe care ne suparam cind pur si simplu nu se mai potrivesc in forma artificiala pe care le-am dat-o. Gasim ceea ce trebuie sa fie partenerul de viata, pe care il supunem din nou unei idealizari imbecile si ne indragostim de fapt nu de un om, ci de o imagine bine retusata. Reluam si repetam ciclul facind proprii copii, iubindu-i la fel de neconditionat cum am fost iubiti si noi. Si ajungem, intr-un moment sau altul al vietii - poate niciodata, fericiti oamenii aia - sa simtim cu toata fiinta adevarul spus cindva:
Ne nastem si murim singuri.
Dar, surprinzator, a ramas Motanul. Lumea Motanului e simpla, nu are nevoie de prea multe ca sa fie fericit. Trebuie sa recunosc ca imi privesc Motanul cu alti ochi acum - iar ochii lui mari si galbeni, indreptati inca plini de incredere catre mine, ma fac sa ma simt tare ticaloasa pentru cele 6 luni de fericire - 6 luni! o eternitate pentru o viata de Motan - pe care i le-am refuzat.
Breh io sunt de acord cum ca ne nastem si murim singuri (desi, la nashtere mai chinuim o alta persoana, respectiv pe mama:D sau pe dom doctor, fiecare dupa cum apuca) da cu in betweenu i can argue. In sensul ca te poti insoti de fix atati oameni cat vrei. Pe care ii poti lua ca atare sau ii poti baga in cutiutele si tiparele de care spui. La un moment dat insa iti dai seama ca oamenii sunt mult mai frumosi si mai interesanti in marime naturala:D. Asa, diversi, mai mult sau mai putin cocliti, mai frumosi sau urati, mai nerabdatori sau mai stoici si abia atunci poti alege cu adevarat impreuna cu cine vrei sa mergi, pe unde si pentru cat timp. Unii oameni te pot insoti numa pana la chioscu de la coltu blocului. Ca pana acolo pot ei. Altii pana la capatul lumii. Pe de alta parte astia din urma s-ar putea sa n-aiba chef sa mearga numai dupa tigari :). Asa ca ai oarecum nevoie de toti, ideea ii sa le intelegi limitele. Si pentru asta trebuie sa ii scoti din cutiute, dupa cum spuneam.
RăspundețiȘtergereSi treaba asta ii un raspuns si la postul tau anterior (asta zic pentru ca tu ai zis ca ti-e tarsha de oameni noi). Ilincutamatzamica invata de la tine ce si cum e. Si poate ii mai fun daca invatati impreuna ca new faces are fun. Even when they bring the flu:D. Gandeste-te ca acum ai ocazia sa redescoperi totul, sa faci noi experiente (poate chestii care alor tai li se pareau deplasate) si nu esti singura :). Poate vorbesc degeaba, din perspectiva omului care isi permite luxu sa doarma opt ore pe noapte. Sa nu-mi zici ca "lasa ca o sa vad io":D.
Ah, si one more thing. Nimeni nu iubeste pe nimeni neconditionat. Nici parintii pe copii si nici invers. Asta ii numa bulshit ca sa adanceasca femeile in depresia post-natala. O iubesti si punct, e destul :)
Cu tiparele si cutiutele suna bine ce zici tu acolo, numai ca eu nu mai cred. Oamenii sint prin firea lor egoisti; isi vad de viata lor si ii intereseaza viata altora doar in masura in care fie au capacitatea de a le face propria viata mai frumoasa/usoara/comoda etc, fie au ocazia de a arata fericiti cu degetul la "ala care e mai necajit/nefericit/nenorocos/urit/etc decit mine".
RăspundețiȘtergereNimeni nu merge cu nimeni pina la capatul lumii decit daca exista dovezi clare ca acolo il asteapta ceva "comori".
Faza cu iubitul copiilor n-ai nimerit-o :P in sensul ca nu-mi fac acum procese de constiinta legate de cit o iubesc sau nu sau de ce pe Ilinca, ci m-au apucat niste bizdici privind in urma la relatia mea cu parintii mei; stiu ca la tine este mult mai complicata treaba decit in cazul meu, da nu pot sa nu ma intreb si eu ce s-ar fi intimplat daca as fi ales sa am o copilarie de-aia cu ros seminte in fata blocului si cu note mediocre; singura concluzie la care am putut sa ajung e ca n-ar fi murit nimeni, dar poate mi-as fi "dresat" din timp parintii, sa-mi fi folosit si mie "dresura" asta la ceva, nu numai sora-mii.
Ma rog, ideea ar fi ca sintem atit de disperati sa nu fim singuri incit avem o capacitate fantastica de a idealiza persoane, de a oferi interpretari favorabile unor fapte, ca sa fie totul bine si frumos in jur. Adica faza cu ochelarii roz. Sau cu ochelarii tai portocalii. Pot sa ma conving pe mine insami ca "rata impunge" daca mi se pare ca asta imi va aduce vreun beneficiu. Beleaua intervine atunci cind ochelarii roz se aburesc sau se murdaresc si trebuie scosi un pic - si atunci, prin contrast, totul pare ucigator de gri. Iti dai seama ce mare belea atunci cind se sparge vreo lentila si trebuie inlocuita...
Si la ce concluzie ai ajuns, cum ar fi fost daca mancai seminte si chiuleai de la scoala? :)
RăspundețiȘtergereNah, you have to go there (sau cel putin asha spun cartile) acuma ca ai copii. Cica o sa iti retraiesti toata copilaria si o sa iasa la suprafata toate räcile (cu a din a:D) pe care le ai cu parintii tai, in special cu mama; si mai zic oamenii ca e o super ocazie sa iti rezolvi problemele. Si esti pe drumul cel bun, la inceput o sa te enervezi, o sa te intrebi cum ar fi fost daca, o sa le descoperi o gramada de bube blah blah...si e perfect, pentru ca asta o sa iti permita sa fii o persoana mai puternica (zic io, asta dupa ce iti dai seama ca "breh, pana la urma urmii nu conteaza ce au facut ei cu mine ci ce fac io cu ce au facut ei din mine") si ca e momentul sa manci niste seminte, respectiv sa ai niste "note proaste" (atata cat mai merge la varsta noastra, adica sa iti dai permisiunea sa nu faci lucrurile perfect, pentru ca asha cum nici atunci nu murea nimeni nici acu n-o sa se intample. Honestly, pe mine inca ma mai shocheaza cateodata ca "the world doesn't stop turning" cand fac cate o duma :D) fara sentimente de vinovatie.
Si probabil ca o sa iti fie mai ushor sa iti contruiesti o strategie de reactie pentru cand Ili o sa vina acasa cu..sa zicem manele in urechi :D.
Cat despre ochelarii ceea, sa stii ca am shi roz si portocalii. They both work fiiiine. Io una zic ca nu trebuie purtati (honestly, ii prea dimineata sa ma sparg in metafore), ci mai degraba sa take a good look outside si sa vezi culorile adevarate (care sunt acolo, ii numai contrastu' din cap care le face sa para gri).
Iar despre egoism, o fi cum zici tu. Mie mi se pare sanatos sa te intereseze numa de aia care iti fac viata ushoara, comoda etc., altfel ar fi tare mult timp pierdut cu tot felul de cocliti:). Shi n am zis ca oamenii merg la capatul lumii asha for free. Merg impreuna cu tine pentru ca le place de tine (recte le faci viata ushoara, frumoasa, comoda) :). As I said, there is no unconditional love. Dar opusul ei nu e neaparat egoismul.
Tre sa ma parashutez la spitalul din alt sat. Da revin.
Uaaaiii...eu tre' sa recunosc ca a pricep mai mult la silabisit in ultima vreme (cuvinte simple, utile, cu silabe "repetitive" daca se poate) decit la "frazuit". Nu stiu cum o sa fie cu retraitul copilariei, la modul la care l-ai prezentat tu, dar daca o fi sa vina si asta, o sa vina, ca nu e ca si cum as putea sa ma impotrivesc. Da' mi-a placut ideea unei noi sanse de recuperare-socializare a mamicii salbatice, alaturi de bebelusa care tocmai descopera lumea.
RăspundețiȘtergereOchelarii aia nu stiu cit sint de sanatosi - da, pe mine ma palesc metaforele... - da cu siguranta socul e mare daca ii scoti dupa ce i-ai purtat o perioada indelungata. Cred ca eu tocmai i-am scos de pe nas, de-aia ma preocupa asa de tare problema. Ma rog, e simplu...fie ii pun la loc, fie ma adaptez. Cam prost moment pentru adaptare, dar asta e.
Ce vesti ai de la spitalul din alt sat?
nu cred ca frica de singuratate ne face sa ii vedem pe ceilalti mai frumosi, mai buni, mai ... pe gustul nostru. Nu! Doar ca dragostea ne pune pe nas okelarii aia roz ... si idealizam "obiectul" dragostei. Si, cum spui, ii dam poleiala si arginteala... pina cind, intr-o zi fara soare, vedem ca de fapt e doar o pacaleala si ca "marfa" nu e ceea ce credeam (speram).(chatonel)
RăspundețiȘtergere