07.11.2009

Optimism

Femeia statea pe un scaun inalt de bar, cu coatele sprijinite de tablia de lemn, si se privea ginditor in oglinda din spatele sticlelor pe jumatate goala. Parea multumita de sine, parul negru tuns scurt se asezase din proprie initiativa mai bine ca de obicei, iar ochii intens rimelati din spatele ochelarilor cu rama dreptunghiulara, neagra, erau de acelasi albastru intens pe care il iubea.
Sorbea cu inghitituri rare dintr-un pahar transparent, fara picior, in care un rest de cub de gheata plutea nestingherit. Muzica era placuta, un rock batrinesc care nu incerca sa acopere zumzetul celor citeva voci din local.
Pe scaunul din stinga, la fel de liber ca si celelalte, se aseza cu o miscare hotarita un barbat de vreo 30 de ani. Facu semn barmanului si isi lua o bere, din care bau jumatate cu o singura inclinare a capului. Aseza sticla la loc pe bar cu un zgomot care o facu sa tresara usor, isi privi miinile, si le sterse de blugii uzati si se intoarse spre ea.
- Buna seara.
Femeia ii arunca o privire indiferenta. Expresia sa deveni brusc plictisita cind observa bandana rosie innodata aparent neglijent la gitul gros al celui care parea ca are de gind sa ii intrerupa serile linistite petrecute in fiecare zi de joi in acelasi loc, pe acelasi scaun. Un alt papagal care se viseaza cowboy autentic, motociclist suparat pe viata sau cautator de diamante. Cel mai probabil un barbat inca pusti, plictisit de prietena de acasa care isi petrecea timpul pictindu-si unghiile de la picioare in timp ce sporovaia cu partenerele de shopping despre tendintele in moda toamna-iarna, care iesise in cautare de aventura si a carui saptamina ar fi devenit brusc mai buna dupa ce ar fi reusit sa agate pe cineva, macar pentru un pahar de vorba. Fara sa-i raspunda, se intoarse spre oglinda din fata ei si sorbi tacticos din paharul inca plin.
- Singurica?
Se uri brusc, blestemindu-si rapiditatea de reactie a inimii care sarise din loc, desi de ani de zile o tot dresa sa stea potolita si sa-si vada de tic-tac-ul ei monoton si datator de viata. Evident mai avea de lucrat la capitolul autocontrol, fapt enervant in sine, devenit insa cu atit mai iritant cu cit placerea iesirilor in oras din fiecare joi consta tocmai in aceasta izolare.
Nu iesea in baruri in nici o alta seara a saptaminii. Iubea serile de joi pentru ca erau o promisiune a week-end-ului care se apropia, pentru linistea lor, pentru mesele goale care aveau sa se umple in noptile urmatoare. Pentru ca joia era unicul tribut pe care si-l permitea, adus vremurilor de odinioara, era unica amintire despre amintiri. Pentru ca joia era lasata in pace sa isi bea paharul de tarie si sa-si macine gindurile, fiind in acelasi timp singura alaturi de alti singuratici. Singuratici betivi, sau tristi, sau plictisiti de meciurile de la televizor, care hotarau intr-un impuls de moment sa isi imparta singuratatea in mutenia din incaperea mare in care se intrezareau primii valatuci de fum de tigara.
Si iata ca dupa mai bine de un an in care micul tabiet pe care barmanul i-l deprinsese atit de bine incit ii lasa impresia ca ii pastreaza special acel scaun si ca are paharul ei gata pregatit sub tejghea, se gasea un ciudat, un infumurat, un caraghios, sa incerce sa intre in vorba cu ea. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, dupa acel salut de seara caruia la o adica nu ar fi avut ce-i reprosa, si cu care se astepta sa se fi incheiat incercarile de a stabili un dialog - privirea aceea a ei, sictirita, reusea sa le opreasca bautura in git si unor barbati mai experimentati decit juniorul ala - a urmat nimic altceva decit intrebarea smechereasca pe care stia exact de cind n-o mai auzise.

Se trezi purtata cu ani in urma, pe vremea cind inca ii placea sa joace si sa se joace, cind intrebarea aceea ii fusese adresata in gluma, pe tonul potrivit, de omul potrivit, si o facuse sa rida din toata inima. De cind nu mai risese oare asa de zgomotos, de plin, de fara griji? De ani de zile risul ei era retinut, era mai degraba un zimbet amabil, pe care colegii i-l stiau; invatasera ca ea nu ride niciodata.
Singurica?
Da, fusese o vreme cind copilarea la o virsta nepermisa, cind pastra intacte visurile de la saisprezece ani, cind cauta adrenalina si credea intr-o viata pe care alegerile potrivite o pot face perfecta. Cind visa in culori, sorta gunoiul crezind ca asta va salva planeta, credea in libertate dar ii placea sa fie legata. Cind oamenii erau cu totii buni si sinceri, cel mai rivnit mijloc de locomotie era motocicleta iar coditele erau marca ei hippie. Cind mai credea ca artistii din concerte sint autentici si nu ii sarea in ochi, urlind, strategia de marketing. Cind cinismul - sau realismul - erau cei mai mari dusmani. Vroia sa inoate alaturi de delfini, sa urmareasca elefanti, sa salveze tigri.
Singurica?

Nu ar fi vrut sa raspunda, nu vroia sa lege cunostinte tocmai atunci, tocmai joia seara, singurul moment al ei din toata saptamina. In nici un caz nu vroia sa dea apa la moara unui individ care parea sa vrea sa ii toace nervii dindu-i ocol cu replici de filme rasuflate, insistent in speranta lui de a o vedea in pat. Goala. La ea acasa, daca s-ar putea.
Dar cuvintul ala ii facuse inima sa tresara, si acum nu reusea sa o potoleasca. Si se gindea ca daca va accepta sa schimbe citeva cuvinte cu necunoscutul de linga ea, amintirile de altadata nu se vor mai imbulzi iar, mintea sa va evada din benzinaria in fata careia astepta cu geaca de piele neagra si cu bocanci.
Atunci nu parea sa fie singura.
Asa ca inspira adinc si se intoarse din nou catre el.
- Asa se pare.
Replica rostita pe un ton indiferent parea sa il fi descumpanit. Poate ca pina la urma nu era asa de rau cum crezuse, poate ca era doar un alt singuratic care inca nu invatase codul bunelor maniere din lumea celor care vor sa fie singuri chiar si cind se afla intr-o mare de oameni, daramite cind aleg un bar gol pentru a bea un pahar. Privind lucrurile din aceasta noua perspectiva, aproape ca o apuca mila. Inca isi amintea de vremurile cind abia incepuse sa iasa singura, doar ca sa scape de peretii strimti ai casei pustii care o sufocau. Se sufoca si afara, in piata plina de oameni, dar parca era mai suportabil sa stii ca exista viata si dincolo de gindurile tale, de sperantele naruite, de neincrederea pe care o deprinsese asa de bine incit devenise parte organica a fiintei sale.
- Nu e cel mai rau lucru care ti se poate intimpla, continua ea, facind pentru prima oara, intr-un an jumate, semn barmanului sa ii aduca un al doilea pahar. Din contra. E un pic mai greu pina scapi de rutina traiului in comun cu care esti invatat din fasa, si ajungi sa constati ca iti esti cel mai bun prieten.
Astepta o replica din partea lui, dar singurele lui gesturi fura indreptate tot catre barman, care impinse spre el inca o sticla de bere, aburita. Tacerea asta o descumpanea inca o data. Se astepta la orice altceva din partea lui, nu la privirea plina de interes platonic pe care i-o arunca. O astepta sa continue, si ea continua, cumva impotriva propriei dorinte.
- Singuratatea in doi e mai grea. Si e mai raspindita decit traiul in comun, decit casatoriile si divorturile la un loc.
La dracu, nu avea de gind sa dea nimanui lectii. Si cu siguranta nu avea de gind nici sa-si spuna povestea vietii, nici sa-l ia acasa sa-l reguleze. Scotoci in geanta dupa portofel si lasa banii pe tejghea, multumind cu o miscare scurta din cap.
- Daca ar fi sa o iau de la capat, as alege tot singuratatea de una singura. Dar nu opta pentru un motan ca tovaras de apartament decit daca esti foarte sigur ca asta iti doresti.
Se ridica si isi lua haina. Fara a mai spune nici o vorba in plus, se intoarse si porni catre iesire. O opri insa vocea:
- O pisica e macar la fel de buna.
La dracu. La dracu, la dracu, la dracu. Nu, nu avea de gind sa o ia de la capat. Nu cu un barbat cu mai bine de 10 ani mai tinar decit ea. La dracu, de fapt nici nu conta ca e mai tinar, mai batrin, mai intelept, mai amuzant, mai, mai, mai. Nu avea de gind sa o ia de la capat cu nimeni, niciodata. Nici macar cu un singuratic care isi impartea noptile cu o pisica.
Se intoarse totusi si ii zimbi, apoi iesi in ninsoarea de ianuarie.
Barbatul arunca pe tejghea o bancnota, insfaca haina si goni in viscol lasind usa deschisa in urma sa.

2 comentarii:

  1. Hei, unde e continuarea???!!! Ma lasi cu ochii in...ninsoare???!!! Tre sa imi imaginez io ce s-a intamplat sau...urmeaza partea a 2-a???!!! Eu acum te descopar, ca scriind minunat...si recunosc ca am luat-o cu finalul, adica ultimile postari...si ma duc in jos...Mai ai???

    RăspundețiȘtergere
  2. ihi...multam de aprecieri.
    Povestioare nu mai am.
    Continuare nu am la asta, am mai multe din acelasi registru daca vrei... registru pe care pot sa ti-l explic mai pe privat, asa. Timp sa am, ca de scris am ce scrie. "Poooop, fata !"

    RăspundețiȘtergere